Reduși la ridicol

De prea multă vreme în țara asta nu mai contează lucrurile importante, căzuți fiind mai toți într-un derizoriu halucinant. Ce auzim, despre ce vorbim pe ce ni se duc rămășițele de inteligență, de atitudine, de nervi, de civism, de concesii, de fapte? Politica și Justiția (justiția aici fiind doar o disimulare, un pretext al unei lupte politice de joasă speță) în toate formele posibile, pornind de la cele mitocănești, sunt singurele preocupări ale „spațiului public”. Cine și cum mai pune azi valoare pe chestiunile naționale dar pe cele ce țin de existența sau de o viață… normală a oamenilor? Cîte fapte și știri (spun o banalitate, știu) despre construcții temeinice în sănătate, școală, hrană, drumuri, speranță și șansă de bună viață vedem și comentăm? Poate chiar dacă ele ar exista nu ni s-ar părea „relevante”. Se vorbește despre „soarta semenilor”, doar pentru ca  semenii indignați să fie mînați să iasă în stradă ca să-și manifeste indignarea și „solidaritatea” pentru cauze de moment. Care soartă, care solidaritate, din cîtă empatie și îndemn propriu? Indignarea, solidaritatea în ce s-au transfigurat? În ură și silă, însămînțate bine între generații, între semeni de aproape și de departe, împărțiți bine în tabere „politice”, reali sau doar virtuali. În vremea asta „ceea ce contează” s-a decompensat pînă acolo încît pare să nici nu mai existe.
Dar, probabil, așa trebuia să fie, să ajungem în această groapă ca să putem să ne ridicăm și să construim din nou Ceva. Poate. Poate, fiindcă nu ni se întrezărește acum nici cine, nici cum, nici cînd. „Generațiile sacrificate” prezente, care încă mai respiră, amar, vor lăsa asta drept vis. Părerea mea.

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

Capitala europeană a ceva mai mare decît dealul

„Brașovul actual știe că nu are meritele necesare unei Capitale Europene a Culturii, însă știe că are mare nevoie de cel mai frumos titlu pe care îl poate primi un oraș. Acest titlu reprezintă pentru brașoveni mai mult decât o sărbătoare a culturii europene. Brașovul are nevoie de o schimbare majoră în viața sa și invită astăzi Europa să construiască împreună Capitala Europeană a Culturii 2021. Brașovul, singurul oraș de munte din România candidat la titlul de Capitală Europeană a Culturii, propune Europei 2021 un concept cultural apropiat tuturor europenilor: Civilizația Muntelui.
Europa ar fi mai săracă fără oamenii care iubesc Muntele. În 2021, într-un oraș cultural al Uniunii Europene, pentru prima oară în istoria lumii, milioane de oameni vor „respira” cultură inspirați de prezența ocrotitoare care a însoțit omenirea de la începuturile primelor civilizații: MUNTELE.”
Așa zice proiectul pus sub sloganul „EUROPA CORONA”, respectiv Dosarul de candidatură Brașov 2021 – Capitala Europeană a Culturii.
Ceea ce eu unul am remarcat în cele 84 de pagini este sinceritatea dezarmantă în a declara Braşovul ca fiind în căutarea… argumentelor care să-i aducă titlul de Capitala Europeană a Culturii 2021.” Căutare care s-a cam oprit grabnic la umbra rîului şi ramului, a „IDEII noastre supreme, infailibile, fotogenice şi turistice cu care ne mîndrim şi pe care scrie Braşov: muntele! Dar oare în tot acest ambiţios şi muncit demers, înaintea definirii conceptului, n-ar fi fost mai bine ca echipa să se aplece mai întîi la elementara distincţie dintre cultură şi civilizaţie (chiar dacă unii spun că ea există iar alţii că nu)? Aici eu i-aş fi dat crezare lui Lucian Blaga care scria: „cultura răspunde existenţei umane întru mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde exigenţei întru autoconservare şi securitate. Intre ele se cască deci o deosebire profundă de natură ontologică”. Atunci, cultură sau civilizaţie? A muntelui? Adică a unei, după cum zice DEX-ul, „ridicături a scoarței pământului mai mare decât dealul, de obicei stâncoasă și depășind înălțimea de 800 de metri”? Civilizaţia muntelui, aşadar?! Cu oamenii munţilor, munţomanii şi… şerpaşii lui cu tot?

„Poarta nouă a Vămii”

Înţeleg, candidatura nu e un scop în sine ci o motivaţie întru cultură (şi… infrastructură), un deziderat, un drum spre” și nu o confirmare şi afirmare a culturii Braşovului pe care promotorii n-au prea găsit de cuviinţă să o valorifice în exerciţiul lor cam prea ingineresco-administrativ şi contabilicesc. Înscrişi la start, competitorii, cred, ar fi avut de ţintit spre capitala Europeană a CULTURII, deci a ceva ce EXISTĂ. Declarând programatic şi modest că tu acum începi să te descoperi, să construieşti, să educi, să creşti cultural, păi atunci nu contrazici, nu sfidezi în termeni însăşi competiţia şi candidatura? Nu spui cumva: Pardon, scuzaţi, nu-s destul de bun  pentru asta, nu mă băgaţi în seamă. Am venit şi eu să mă uit!?” De ce n-ar face asta, cu aceleaşi şanse şi Mizilul, de pildă? Fiindcă n-are Tâmpa? Atunci n-ar fi fost mai bine sa candidăm pentru capitala culturală din 2035″ să zicem, când ne vom fi… descoperit scriitorii, pictorii, muzicienii, filosofii, arhitecţii, sculptorii, profesorii, actorii şi, implicit, ne vom fi … maturizat cultural? Sau, pînă atunci, n-ar fi mai bine, pentru a ne antrena spiritul competitiv, să ne înscriem pentru 2022, ca aspiranţi la titlul de capitală europeană a munţilor, sau a bicicletelor ori a magnoliilor, a anotimpurilor (cum am zis şi aici, pe Braşov, oraş magic) sau chiar a culturii cartofului şi sfeclei de zahăr, că tot s-or găsi şi-or ajuta, inclusiv nişte oportunităţi electorale şi, poate, cîte-un os de ros? Părerea mea (de îndrăgostit de Braşov)! 

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Pîndarii. Despre ură

Ador indivizii pe a căror frunte scrie ură. Îi admir sincer, mai ales pe aceia care se ştiu aşa şi care îşi poartă stindardul cu semeţie. Şi cred că aceeaşi preţuire le-o poartă mulţi din moment ce calitatea asta, după ce a devenit un canon, s-a propagat ca primă lecţie spre frăgezimile conştientului colectiv şi s-a însinuat pînă în ADN-ul celor ce trebuie să devină cei dintîi. Ştiu, exagerez însă văd că în ciuda nevoilor de omenie şi a inflaţiei de neputinţă din jur, creşte ca o pîine grasă şi permanent proaspătă indiferenţa în forma ei pură, poleită, ura.
Probabil cei ce urăsc, de la înălţimea convingerii că ei sunt cei buni şi de neatins, cei drepţi, cei intransigenţi şi performanţi, chiar resimt o anume frustrare cînd cineva nu le arată supunere, nu-i acceptă sau îi arată cu degetul. Ei sunt convinşi că aceasta e calea şi cheia şi ca să o dovedească îşi perfecţionează uneltele zi de zi pe orice fiinţă care le merită atenţia.
Cum fac asta? Eu unul îi percep şi-i recunosc după cîteva atitudini. În primul rînd sunt liberi la vorbe şi la căutătură. Satisfacţia cu care administrează sudălmile cele mai grozave le luminează faţa, nu ca la cei care nu înjură din suflet, cu convingere. Apoi îi recunosc cum pîndesc ocazia să strivească sau să se răzbune, oricît de mărunt ar fi motivul. Şi o fac cu bucuria misiunii bine împlinite. În felul ăsta ştiu că mai urcă o treaptă pe scara evoluţiei.
Am mai scris cîndva, tot într-o notă din asta moralizatoare, că indivizii de felul ăsta sunt cei de la care ar fi bine să nu te aştepţi să ţi se aşeze vreodată la căpătîi sau, dacă o vor face, o vor face o dată, rece şi scurt, impersonal, fără a-şi asuma prin asta ceva, atît cît să-şi hrănească egoul. Cu toate astea, nu îi văd neapărat în chip de Robocop, reci şi distanţi. Nu, jovialitatea îi poate însoţi, ba chiar le este un instrument de folos. Zîmbind, colocvial, haterii îţi vor explica ori de cîte ori este necesar că şi-au cîştigat dreptul de existenţă asupra ta, că te detestă şi că generozitatea, iertarea şi înţelegerea sunt pentru cei slabi şi de nepemis pentru ei şi că nu o să-ţi aducă nici măcar un pahar cu apă cînd va fi să fie. Ba îţi vor spune în faţă că aşteaptă momentul suprem în care îşi vor înfige talpa în faţa ta, ajutîndu-te să nu te mai ridici. Iar momentul acela vine, fără doar şi poate. Fiindcă, nu-i aşa, legile evoluţiei, ale conservării speciei şi puterii au fost de oameni făcute pentru a le da argumentul suprem pe drumul perfecţiunii şi tăriei umanităţii.
Cu toate astea, mai au de depăşit o singură slăbiciune. Cea despre care vorbea, cred, Richard Nixon: „oricît de mult te-ar urî ceilalţi, n-au cum să te lovească dacă tu nu îi urăşti deloc.” Nu mă îndoiesc că vor rezolva şi asta.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Dor de blogolume

(Foto: http://concentredebonheur.unblog.fr/)
(Foto: http://concentredebonheur.unblog.fr/)

Bloguri… bloggeri… draga blogolume. Țin încă, aici pe dreapta, un blogroll bogat, nețesălat din vremuri imemoriale. Și o bună parte din el, văd, e ca un insectar (sau fluturar?) în care au mai rămas doar boldurile, ace de oțel lucitoare. Nu știu de ce le mai țin, atîta timp cît ele nu-mi mai spun mai mult de: „… is no longer available.”, „blogul a fost eliminat” sau „blog protejat” sau „not found”… Și sunt destule. Ar fi ușor să le șterg, dar… Era o vreme, nu-i așa?, cînd blogosfera respira, cînd în ciuda subțirimii mijloacelor acesta era „locul” de tihnă și povești, de grație cu parfum de viață și amiciție. Și mă refer la blogolumea asta liberă, nefeliată de corporații, „specialiști”, vînzători, lideri de tot felul sau… influenceri. „Cealaltă” e altceva, doar un mall cu vitrine și instrumente, măsurabil în trafic și profit. Dominația like-ului asupra cuvintelor și sufletelor va fi fiind, mai devreme sau mai tîrziu, lovitura finală dată acestei blogolumi. Probabil de aceea tot mai mulți vom fi… „no longer available”, probabil de aceea mi-e tot mai dor de blogolume.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Versus flori de cîmp

Bărbătisme şi feminisme. Sunt şarmante confruntările astea „de pe net”, din reviste, ale posesorilor de peniţe inspirate din cele două „tabere”. O luptă corp la corp, în cuvinte mai mult sau mai puţin drăgăstoase, mai mult sau mai puţin arţăgoase, tandră, incitantă, oricum. Ce-i drept, se face rating pe subiect, de cînd lumea, ba i se pot pune şi coperţi şi opera-i gata! E „glamour” în virtual şi de o estetică rafinată la un punci. În „realismul virtual”, sub o umbreluţă, cu un fum „slims” între degete şi un pai de cocktail subţire între buze, dă bine şi, pesemne, şi PR-ului şi „agenţilor” le prieşte. Lesnicios succes de budoar, cu public fix şi dedicat, după reţetă.
Nu ştiu de ce însă eu cred că viaţa-i, desigur, altfel (cu tot cu toate ingredientele de imaginaţie aferente). Mai simplă, mai anostă, mai înverşunată, mai de pe-o zi pe alta, mai de… bucătărie. Viaţa nu prea-i despre amantlîcuri şi acuplări, cît e despre supravieţuiri şi supravieţuitori. Nu prea-i despre diferenţe, despre segregări şi sexisme. Nu prea-i de citit, nici de televizor şi nici despre literatură nu-i (absolut, veţi zice, e o chestie de gusturi, de stilistică şi genuri!).
Nu ştiu de ce, dar viaţa-i despre jug – era să scriu pe nedrept „jeg”, fiindcă rufele se spală foarte bine şi fără zgomot şi „aici” – şi despre reportaj. Un jug singular sau la plural. Cel puţin în lumea mea, pe strada mea, în alte zone de „audienţe” şi de alt parfum. Şi nu circul cu autobuzele prăfuite ale realismului socialist, vă asigur. Ceva flori de cîmp mai sunt şi pe aici. 😉

P.SGraţie Catchy!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Trăiască Documentul Naţional!

Cum adică ce-i ăla? Cum, nu ştii ce-i ăla Document Naţional? Orice petec de hîrtie asupra căruia coboară harul Statului poate deveni un Mare Document Naţional! Şi harul Statului coboară, nu se-ncurcă, fără să prinzi tu de veste!  Şi aşa, cînd ţi-e lumea mai dragă, poţi deveni posesorul unui Document Naţional! Acesta poate fi… orice, de la un bilet de tramvai la formularul unei citiri de contor pînă la înştiinţarea unei amenzi de circulaţie, al unei oarecari taxe sau bonul de la spălătoria de cearşeafuri. Ba, chiar fără să ai habar, cînd te aştepţi mai puţin, te poţi trezi în situaţia de a ţi se solicita, ultimativ şi sub spectrul unei amenzi (cel puţin!) un (1) Document Naţional! Şi nu oricum! Să zicem că, pentru diverse… însoţiri obligatorii cu Statul, trebuie să prezinţi o chitanţă sau, de multe ori, o roabă de chitanţe. Ei bine, Chitanţa Naţională are un schepsis aparte. În primul rînd, documentul (imaginaţi-vă însă o stivă de astfel de sute de documente!) trebuie întîi arătat în original, semnat, ştampilat, apoi depus în copie autentificată sau sub procură şi după aceea scanat electronic, semnat la fel de electronic, după care scris pe un CD şi, în final, introdus cu serie, număr și o descriere succintă sub cîteva parole on-line, pe un site securizat!  No… treaba asta se multiplică (și se repetă an de an!), aşa cum spuneam, pe măsura contribuabilului, pentru a beneficia de „privilegiul” ca Statul să îți rînjească triumfător și liniștit înainte de a-ți da… binecuvîntarea, declarîndu-te printre dinţi drept Bun Român! Dacă chestia asta nu te va trimite să te odihneşti direct într-un salon de la psihiatrie sau dacă nu te bagă în Aşezămîntul Eternitatea, înseamnă, vorba neamțului, că ce nu te omoară te face puternic, adică pe drept cuvînt un… Bun Român! Numai bun pentru o folosinţă îndelungată la îndemîna funcționărimii rozătoare şi cu grija paralizantă a cel puţin unui Document Naţional la purtător! Fiindcă am uitat să vă spun: n-aţi vrea să ştiţi ce puteţi păţi dacă neşansa sau mâţa neagră v-ar împinge să deterioraţi sau să pierdeţi neprețuita hîrtie! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Despre aritmetici şi tîlhari

Cum să-i mai înțelegi și să-i înghiți pe tarabagiii de iarnă? Aşa cum unii ne vînd pînă şi guverne pe facebook, alţii se grăbesc să ne vîndă sărbători şi revelioane grăbite cu fundiţe roşii, impersonale. „Fie ca… spiritul…”, alergat bezmetic şi cheltuit în avans pentru serbedele zile de după? Şi ce rămâne? Toceala tarabelor obosite? „Sticleeee şi borcaneee, cumpărăm!” , mai ţineţi minte? Nu ştiu de la cine şi pentru ce le cumpărau, cert e însă că indivizii aceia au dispărut, cum au dispărut şi geamgiii ori lustragiii, de mult, sau cum sunt acum pe cale de dispariţie ultimii vînzători de ziare, de pildă…
„Comunitatea”, ca supermarket, frumos ambalată dar surdă, îmi pare că în 25 de ani a devenit o sleială asemeni unui organism suferind de o anemie totală. În ce mai constă „comuniunea” noastră în afară de contabilitatea brutală şi grăbită a vînzărilor şi cumpărărilor? Asta om fi vrut? Orice, dar orice se tranzacţionează, se înstrăinează, pînă şi amiciţii, sentimente, pînă şi existenţele se negociază la vedere sau pe sub masă, după aritmetici „subtile”. Nu spun ceva nou şi sunt sastisit să mi-o spun (mie şi pereţilor reci şi impersonali, în definitiv!) cu tot mai grele răgazuri, trăgînd de cuvinte ca de nişte pietre de moară. Farafastîcuri, doar?
Cred că, după 25 de ani, singura cale (speranţă?) care ne-a mai rămas de urmat este de a ne reinventa, la început fiecare în parte şi apoi în… „comunităţile” în care vieţuim. Probabil mulţi au început să o facă, cei pe care-i vedem rupîndu-se într-un fel sau altul. Cred că asta-i condiţia supravieţuirii de aici şi de acum încolo. Cine şi cum va îndrăzni? Cine va avea habar cum să facă asta? Cine şi cum nu-şi va fura, fatalmente, căciula (imposibil de altfel)? Cîţi vor reuşi? Asta se va vedea destul de uşor în „tablourile” convieţurii noastre viitoare, deloc suprarealiste, cele ale, deja, post-generaţiei Like. Atît de uşor încît, pentru a număra şi cîntări singurătăţile, va fi suficientă o altă aritmetică, mult mai simplă, cea de clasa a treia. Cea personală, vie, crudă, sinceră şi tristă, departe de aceea a beatitudinii albastre disimulate acum pe pereţii… frustrărilor noastre.
Presimt un pat al tîlharului Procust şi mai puţin confortabil decît cel de pînă acum. Şi nu doar unul al cuvintelor! Părerea mea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Ce-am făcut cu cuvintele?

foto: gofree.ro
foto: gofree.ro („Secretele de plumb ale Clujului”)

Fotografia uitării? Cum e o poză fără… poză? Adică numai rama ei agăţată pe perete? Vorbim tot mai mult în fotografii (şi nu mă refer aici la inflaţia de foto-artişti), indicăm chipuri şi peisaje, le arătăm cu degetul, zîmbim eventual şi trecem la alt frame. Şi după primul pas rămîne acea ramă pe un perete. Asta mă face să mă întreb ce neuroni ne mor şi ce ni-i ucide de cuvintele nu ne mai pot fi ele fotografii? Habar n-am dacă ar fi vorba aici despre o paradigmă a comunicării sau de una a amneziei, însă din avalanşa de cuvinte nu rămâne nimic, din cea de fotografii ramele rămîn.
Mă întîlnesc zilele trecute, pe stradă, cu o cunoştinţă de demult. Şi vorbim şi vorbim. Dar ştiţi senzaţia aia de cuvinte care nu se lipesc de nimic? La un moment dat îmi zice: „Stai că acum ştiu de unde să te iau! Faţa ta… Nu te-ai schimbat deloc! Dă-mi adresa de facebook să îţi trimit o poză ca să vezi!” Şi rămîn interzis. Hai să zicem că în situaţia dată, cu insul respectiv nu aveam nu ştiu ce amintiri importante, deşi ceva vreme am avut cîte ceva de împărţit pe vremuri. Dar… dar nu ni se întîmplă oare chestia asta şi în apropierea unor apropiaţi? Memoria fotografică o întrece pe cea a cuvintelor, de asta nu mă îndoiesc. Şi atunci care ne e soarta cuvintelor? Mai de mult, prin paginile astea şi aiurea mă revoltam că de ce o miercure fără cuvinte, doar cu poze (selfie…)? Era un început de modă. Uite că acum am senzaţia tuturor zilelor fără vorbe, în ciuda inflaţiei de cuvinte care ni se succed ameţitor din toate gadgeturile. Unde-s cuvintele, ce am făcut, ce aţi făcut cu ele? Voi le citiţi, voi le auziţi, voi le înţelegeţi – înainte să le însemnaţi cu un like? Dar pe oamenii care le nasc? Poate că mi se pare mie, poate de aceea preţuiesc colţul de hîrtie scrisă şi colţul ăsta de… „blogolume”. Aşezate, singuratice, statornice. Bănuiesc că la început a fost cuvîntul, dar mă întreb, din nou, după… ce-a mai rămas?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Locul de respirat. Cinci minute

Ştiţi senzaţia aia dată de nevoia de securitate, solidaritate, compasiune, înţelegere, cînd privirile pierdute ale unui om îşi caută un sprijin în privirile şi vorbele şi soluţiile voastre? Dar aveţi idee cum e cînd aveţi de oferit o vorbă bună, un deget de ajutor, un umăr: „Hai mă, lasă că o rezolvăm, lasă că găsim noi o soluţie, îi dăm noi capăt”? Dar ştiţi cum e cînd înghesuit de un impas, de o nevoie, de o teamă, privirile voastre se izbesc, se agaţă bezmetice de cuiele din pereţi, de ferestre, de caturile uşilor, iar feţele şi gîndurile celor de lîngă voi rămîn ca de piatră, fără semne de răspuns, fără tresăriri, surde? Ştiţi singurătatea?…
Ei bine, dacă aveţi fie şi cea mai vagă idee despre ce vorbesc, staţi cinci minute şi încercaţi să simţiţi, să ascultaţi, să priviţi, să vă puneţi „în locul”… Lăsaţi retorica ipocrită, goală, lăsaţi profitul intim sau global sau „managementul personal”, lăsaţi „altruismul” socializării… „binefăcătoare” fiindcă, nu-i aşa, ştiţi bine, nu le luaţi cu voi mai departe de „liniştea” de-o noapte. Nu vă mai miraţi că unul sau altul îşi agaţă ştreangul de ţeava caloriferului, îşi pierde minţile şi se izbeşte cu 180 km/h în primul bolid ieşit în cale. Nu vă mai aninaţi în gîndul că toate astea li se întîmplă „altora”, „amărîţii de ei”, „săraci cu duhul”.
Am senzaţia, ba certitudinea întărită zi de zi, că după douăzeci şi ceva de ani nu mai convieţuim, nu mai vieţuim ci doar supravieţuim, fiecare pentru el, satisfăcuţi că şi azi ne-a ieşit să ne respirăm aerul şi să mai luăm „puţin” şi din porţia unuia sau altuia de lîngă noi! Ne-am extirpat omenia, solidaritatea, compasiunea, îngăduinţa, zîmbetul, vorba aia bună pe care altfel o ţinem în buzunar – şi nu spun eu ceva nou aici!
Mîine sau poimîine, într-un fel sau altul, viaţa cuiva vă e la îndemînă. E inevitabil asta. Poate că, mîine sau poimîine cineva, unii de-ai voştri chiar, vă aşteaptă neputincioşi pe o margine de pat de spital sau pe o bancă şi aşteaptă doar un gest,  pe cineva care să-i asculte cu răbdare sau să le vorbească, explicîndu-le că va fi bine . Poate că, măine sau poimîine, un pahar de apă, un colţ de pîine, o umbră de tihnă, un cuvînt, un răgaz, o privire senină, un drum, o iertare, vă sunt în putere. De cele mai multe ori ne este la îndemînă, nu ne costă nimic, avem resursele – care ni se par insignifiante – să  readucem pe linia de plutire o minte tulbure sau o viaţă oarecare.
Şi nu ştiu de ce, tot de cele mai multe ori, alegem cuţitul şi rînjetul indiferent, execuţia, spatele întors, umilinţa batjocoritoare, „intransigenţa” şi „corectitudinea”, dovezile „puterii” noastre adică! Sau poate ştiu de ce: fiindcă nu ne costă nimic, fiindcă „dă bine” undeva şi ne e mult mai comod aşa, să ne spălăm pe mîini şi să dormim, „liniştiţi”! Şi mai ales fiindcă ne gîndim că nouă, oricum, aşa ceva n-o să ni se întămple niciodată! Dar… măcar fie şi din „creştineasca” teamă că totuşi „roata se-ntoarce”, să ne punem, cinci minute, „în locul”!… Atunci, şi alţii se vor pune-n locul nostru, exact atunci cînd vom avea nevoie, fiindcă solidaritatea se-nvaţă şi e molipsitoare. Şi o să putem respira, cred, din nou. Simplu, nu?!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Pas!

O Românie frumoasă, o Românie normala, a șaptea putere a Europei, etc. Putere, mîndrie, unire, morală, anti-sistem. Spuneți că se poate. Așa ziceți? Îmi spuneți că o să faceți și o să dregeți. Dar nu-mi răspundeți la nicio întrebare esențială. Ba nici la celelalte, mai mărunte. Pînă acum ce ați făcut, pe unde ați fost? Ce este, cum este România noastră de acum şi cum a ajuns aşa cum a ajuns să fie? Ea și oamenii ei sau ce-a mai rămas din oameni, omenire, omenie, umanitate românească. Eu zic pas și-om mai vedea mai încolo. Au mai trecut, iată, 10 ani de nimicnicii şi mojicii de partid şi de stat și or să mai treacă 10… Au trecut vreo șase rînduri de prezidențiale și or să mai treacă. După toată apa dusă pe Dunăre… acum nu vă cer decît să mă scutiți. România asta de azi, voit-nevoit a mea, nu a fost, nu este și nu va fi curînd și România voastră. Părerea mea (probabil şi părerea voastră)!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Cîntecu-i doar de conjunctură (sau de apropo, după caz)! 😉

Pereţii noştri albaştri

Suntem buni, frumoşi, integri, oneşti. Suntem altruişti, suntem calmi, suntem politicoşi, sinceri şi darnici. Fără doar şi poate suntem şi punctuali, corecţi, ne plătim datoriile, nu uităm şi iertăm. Iubim fără interes, nu înşelăm, închidem ochii şi gura, lăsăm de la noi şi zîmbim cu îngăduinţă. Nu ne vindem şi nu cumpărăm. Suntem campionii deontologiilor şi moralei, ştim toate poruncile şi ne arătăm emoţiile fără grijă. Suntem naivi, ca să treacă una-alta, şi brici de intransigenţi cînd cei de lîngă noi suferă vreun rău. Suntem spirituali, inspiraţi, modeşti, sensibili, ne ţinem cuvintele şi gramatica lor cu noi. Ne avem vorbele bune şi cei şapte ani, acasă.  Suntem sclipitori şi nu vrem să ieşim în evidenţă. Nu vrem să deranjăm cumva. Nu jignim, nu înjosim, nu strivim pe nimeni, nu umilim, nu înghiţim, nu ne facem din alţii sclavi şi nici nu linguşim pentru un scop sau altul, oricare. Doamne fereşte, nu călcăm pe cadavre, nu vorbim pe la spate, nu lovim sub centură! În fiecare zi plecăm şi venim mulţumiţi, fiindcă am îmbrăţişat, am întins o mînă, am ajutat, am scos din impas, am alinat… Adică, privindu-ne-n oglindă zîmbim, adică punînd capul pe pernă zîmbim. Orice altă realitate e pură scorneală, e maliţiozitate uşor de ignorat. Lumea doar, ea lumea e rea, ipocrită, meschină şi pute. Ea, nu noi! Nu-i aşa, ce frumos se vede totul: pereţii noştri sunt aşa de albaştri şi sunt, parcă, stropiţi cu busuioc! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Trăiască-ne neamul, să ne trăiască!

Sunt perioade de timp (nu doar zile în „cazul” de faţă!) cînd am senzaţia că mi-am luat şosetele invers sau pe dos, că vorbesc alte limbi decît ale celor din jur sau că sunt cel puţin saşiu. E starea aia cînd ai impresia că vocile „ambianţei” sunt date prea tare, că neînţelegerea (a se citi nesimţirea) unora îţi este destinată exclusiv. Şi îţi zici, naiv: ce naiba mă fac cu ei? Ce faci cu omul căruia pe o ureche-i intră şi pe alta-i iese – cu neuronalele-i amînări, bineînţeles!? Sau cu acela care, musai trebuie s-o întoarcă şi s-o sucească ca să rămînă-n crăci? Cu ăla care-o lasă moartă-n păpuşoi, doar-doar o să treacă oricum, fiindcă merge şi-aşa? Dar cu cel care ţi-se joacă-n dispreţ cu nervii şi cu voinţa, ba poate şi cu viaţa uneori, numai să-ţi iei cîmpii? Sau cu ăla care-ţi scuipă vorbe şi-ţi molfăie (sau sforăie şi plescăie) „deciziile lui” asortate cu destule întrebări, virgule, puncte-puncte, exclamări definitiv… fatale? Ce faci cu ăla care-ţi întoarce-n faţă, cu tupeu, vorbele, holbînd ochii că el n-a auzit, n-a zis sau, în cel mai fericit caz, că a uitat? Aaaa… aveai impresia că dacă un lucru-i stabilit, se face sau nu se face, că asta-i clar, merge sau nu, sau se mai vede de el într-un termen şi-un temei rezonabil? Te-nşeli, nenicule! Asta nu-i valabil aici, pe dulcele plai dîmboviţean şi-n dulcea limbă românească. Păi dacă tot ai tu şosetele îndesate pe dos să ştii că aşa-i, tu eşti vina! Tu eşti egoistul, tu eşti ipocritul, tu mizerabilul! Şi că de asta şi depinde mersul lucrurilor, să fii convins şi să tragi pe măsură! „Ei” să doarmă liniştiţi, nu-i treaba lor, ei au altele mai… capitale!
De bună seamă, veţi zice, terapeutic şi pozitiv-motivaţional: păi schimbă-i, la tine-i cheia, lasă-i, ducă-se pe pustie! Dar ştiţi prea bine, nu-i chiar aşa, dragii moşului! Ei sunt acei indispensabili strategici, căpătaţi, din vieţile noastre, fără de care „nu se poate”. Bine înfipţi, spălaţi, parfumaţi şi accesorizaţi pentru purtări pe termen indefinit. Desigur, nu voi generaliza, neintrînd nici în exemplele concrete. Probabil zodia şi timpul şi conjunctura şi alinierea planetelor… Poate oboseala şi ghinionu’. Poate.
Se zice că noi, rumânii, avem nişte inconfundabile talente: să ne furăm căciula, să ne tragem preşul de sub picioare, să ne facem troacă de porci avînd pretenţia mai apoi ca lumea să nu ne vadă altfel decît drept buricul neprihănit al pămîntului. Tocmai de-asta n-aş pica iar în păcatul acuzei doar de dragul ei, n-aş mai înfige şi eu încă un cui, chit că nădufu-i mare. Ştiu, înghiţim, înghiţim sau crăpăm, trăiască-ne neamu’, să ne trăiască!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. – Muzichia-i… muzichie!

Marfă de contrabandă

Ceea ce ne-a fost dat să îndurăm (celor care îndură, desigur!) în ultimile zile, dinspre o covîrşitoare parte a presei mioritice, s-a rotogolit de pe culmile ignoranţei, analfabetismului, puţinătăţii şi decăderii. Ăsta-i rezultatul tabloidizării, manelizării, mogulizării, like-izării, deprofesionalizării pînă la umilinţă şi al vînzării pe doi lei a ceea ce a fost o dată media-n ţara asta. De fapt nu mai contează. O analiză în adîncime ne-ar spune ce? Ceea ce ştiam deja de mult. Mirosul dospirii a ieşit în aer în toată „splendoarea”-i fetidă mai curînd decît m-aş fi aşteptat. Şi a împuţit tot, damful mînjind pînă şi puţinele oaze de bun-simţ care mai rezistă pe ici-colo. Cine, ce concluzii trage, cine şi cum priveşte în jur şi înainte? Nici asta nu contează. Fiecare după propria-i înţelegere sau după interes. Pînă şi deschiderea subiectului ţine de o suspectă şi condamnabilă desuetitudine dacă nu chiar naivitate. Pînă la urmă e doar începutul noii noastre… normalităţi informaţionale!
Ne ţinem un pic de nas, ne îndesăm capetele între umeri şi trecem „mai departe”. Ne îndesăm şi CUVINTELE şi opiniile în buzunare. Sunt prohibite, cum prohibit ar deveni, prin deducţie, şi acel articol 30. Marfă de contrabandă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia n-are nicio treabă cu asta. Şi, din fericire, nu poate fi înlocuită cu o poză!

Un decembrie de pus sub obroc. Alegeţi-vă-ţi!

Aş face un exerciţiu de imaginaţie duminicală. Ce va fi cu România peste două săptămîni, după alegeri? România lui Ion, Gheorghe, România lui Vasile. Nu, nu România iluzoriu-publicitară a lui… Andrei! Eu văd că principala miză a acestor alegeri este cea personală a candidaţilor care vor să se pună la adăpost sau să-şi perpetueze traiul liniştit şi interesele aferente pentru încă patru ani. Apoi e miza „conştientului colectiv”, aceea a punerii pe coji de nucă a regimului băsist. Fapt care ar aduce un singur beneficiu perceptibil: ar face atmosfera ceva mai respirabilă, ar aduce o brumă de legitimitate aleşilor, ar fi o supapă pentru „m-am săturat de ăştia”. Atât. Nici aceste alegeri (prin actorii lor, candidaţi şi electorat) nu ne obosesc măcar cu o virgulă din nu ştiu ce program economic sau din vreo proiecţie privind încotro cu ţara asta. La aşa aşteptări, la aşa superficialitate şi dezinteres (şablonard spus, ştiu!), aşa ofertă. Din matricea noastră politică fundamentală, cu „fiecare popor îşi are conducătorii pe care-i merită”, n-avem cum ieşi, e clar!
Nu am văzut campanie electorală mai searbădă. De parcă nici n-ar fi. Este limpede prin asta că interpreţii scenetei nu au de ce să se întrebuinţeze mai mult: rezultatele se cunosc. Sunt de admirat naivii romantici care se aşteaptă la altceva decît atît.

Ce va fi după 9 decembrie? Aş pune în discuţie cîteva variabile – sau combinaţiile lor:
1. Prim-Preşedintele de Partid şi de Stat va desemna un premier potrivit „interesului naţional”. Interesul său naţional, desigur, chiar provenit din rîndul USL! Dacă acesta nu poate aduna voturile majorităţii pentru investitură, în 60 de zile PPPS-ul va face o nouă propunere şi mă îndoiesc că proaspeţii parlamentari îşi vor juca mandatele la ruleta anticipatelor! Aici, lucrurile vor rămîne „cum s-a stabilit” şi cu „‘om mai vedea”!
2. Prin jocul validării, al contestaţiilor şi al „fraudei”, potenţat de CCR şi de fraţii din UE, vom intra într-o criză politică care va bagateliza din nou scorul votului. Cu suspendarea PPPS-ului pe masă, România se va afunda într-un tablou al haosului, guvernată fiind pe mai departe de provizorat şi de o… „ocultă” nelegitimă, abonată, oricum, la toate butoanele şi resursele. Scenariul se va opri tot cu nişte anticipate, după vreo cîteva luni bune de bălăcăreli.
3. Alegerile vor fi câştigate de USL, premierul va fi cel… dezirat (Ponta) iar locatarul de la Cotroceni va asista „liniştit” la guvernarea noii majorităţi pînă ce (într-un termen previzibil de timp!) primul ministru îşi va rupe gîtul pentru ca PPPS-ul să-şi facă jocurile prin aranjarea altei majorităţi şi desemnarea altui premier (deja-vu!).
4. USL-ul va reuşi să-şi impună premierul şi va purcede, din a doua zi, la schimbarea Constituţiei, demiterea PPPS-ului şi organizarea anticipatelor prezidenţiale. Totul în tranşee şi fum şi într-un orizont determinat.
5. USL-ul şi PPPS-ul vor „coabita”, cu luptele intestine de rigoare obişnuite, pînă la obştescul sfîrşit al mandatului chiriaşului Cotrocenilor, adică în 2014.
Aveţi alte variante? Aş fi curios să mi-le supuneţi atenţiei.

După părerea mea, prin forţa lucrurilor, fiecare din aceste… scenete exclude a priori şi fatalmente interesul alegătorilor pe ale căror voturi „se bat” azi catindaţii. În toate aceste variante guvernarea (bună) va fi un amănunt nesemnificativ lăsat la ş.a.! Ce dacă suntem încredinţaţi cât se poate de limpede şi de rece că ne aşteaptă culmea-culmilor recesiunii, că urmează o apocalipsă economică pe lîngă care criza din ultimii ani a fost blîndă glumă? Asta, cu presupusele urmări dramatice pentru muritorii de rînd pe care unii îi şi văd schelălăind în chinuri pe caldarîm. Chestia asta e un amănunt nesemnificativ pe Dîmboviţa şi nu are treabă cu votul şi cu firescul serviciu public ulterior. Votul din 9 decembrie 2012 nu va fi decît o extensie a paradigmei începute şi asumate din 12 decembrie 2004 şi continuate în 6 decembrie 2009. În 2004 ne-am pus soarta în paranteze pentru zece ani şi mai bine. Restul sunt discuţii sau, după caz, iluzii.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Nu sunt superstiţios, dar parcă a treia oară „de decembrie” e prea mult! Aş schimba ceva în calendarul alegerilor noastre: le-aş duce mai la vară! Aş pune acest decembre sub obroc, la gura sobei! 😉

Braţ la braţ cu Dante!

După tot ce văd şi ce aud aş zice că de ieri România e o ţară care, urmare unui cataclism, a rămas fără şapte milioane de locuitori. A venit, aşa din senin, o bombă (atomică sau de alt fel) şi ne-a ras de pe faţa pămîntului, urmînd ca ceilalţi să vină şi să ne îngroape. Aşa se vede ţara asta şi din… prispă şi din avion.
Autorii referendumului (recte USL-ul) se căinează: că pe listele electorale au fost chiar morţi, că o fi şi-o păţi cu cvorumul ăla impus de 50%+1, că n-au apucat să numere, că hunii au pîrjolit totul în cale, etc.,etc… „Victima” referendumului face din nou şi ea ce ştie mai bine, hăhăie pe înfundate (să nu mai bată la ochi!) şi se arată – el şi aderenţii de la geamlîc- în faţa sfidaţilor drept marele, înţeleptul, legitimul , reformatorul, memorabilul şi onorabilul şef al statului.
Bun. Ăsta-i peisajul. Uităm, cred, însă cîteva lucruri. Noi suntem în cauză, nu suntem o ficţiune! Noi (eu, tu, el, ei!) am făcut şi facem posibilă această aritmetică bezmetică. E, repet, ca în fotbal! Pînă la urmă am luat bătaie cu 3-0 (pe drept, pe nedrept dar ăsta-i scorul!) şi acum ne tăvălim de durere ţipînd că ne-au furat cu arbitrii şi cerşim o judecată a nu ştiu cărui tribunal „imparţial”! Murim cu dreptatea de gît, cum se zice!
Dacă această încă romantică şi entuziastă USL dădea dovadă de profesionalism şi realism politic şi nu făcea cîteva greşeli capitale, adică dacă nu-i renăştea din cenuşa pierzaniei pe Băsescu şi pe ai lui prin însăşi precipitarea referendumului şi dacă nu-i tremurau brăcinarii la prima uitătură piezişă a stăpînilor de la Bruxelles, altfel stăteam acum de vorbă. Dacă aveau măcar caracterul şi sîngele să spună nu în faţa Înaltei Porţi, acum dormeau ceva mai liniştiţi! Mai mult, poate se mai alegeau şi ei cu un dram de stimă în plus, şi cu ceva procente electorale consolidate la… puşculiţă. Dacă unii dintre noi (doar-doar cîţiva încă peste admirabilii şapte milioane şi ceva!) nu stăteam cu burta la soare, la mici şi la bere pînă în al doişpelea ceas, altfel stăteam acum de vorbă. Dacă organele îşi făceau treaba şi punea ordine în liste separînd măcar vii de morţi, dacă statistica făcea ordine în… statistici şi le comunica din vreme, altfel stăteam de vorbă acum! (Deşi am vaga impresie că şi din interesul politic al… părţilor aşa se şi dorea să arate unele listele electorale  – tacit, de comun acord, uşor manipulabile!)
Şapte milioane şi ceva de români se simt frustraţi, trădaţi, se simt trimişi în exil şi aproape îngropaţi! Pe bună dreptate! Dar, pe ici pe colo, totul seamănă cu un blat ordinar al politichiei faţă cu amărîtele noastre realităţi, sau măcar cu o indolenţă puturoasă a unora. Ceilalţi, „boicotanţii” şi absenţii inconştienţi (oricum muţi, fără voce şi fără dreptul de mai cuvînta de acum!) aplaudă bezmetici în altă iluzie, a unei victorii fără trofeu şi fără beneficii.
Una peste alta, rămîne ce… rămîne: colonizaţi la propriu (terenuri, fabrici si uzine!) ne-am lăsat iată uşor colonizate pînă şi minţile! La aşa popor, aşa „conducători”, se zice. Unii zic că ne-ar mai putea scoate de aici o… „a treia cale” sau o „a treia forţă”, „curată”. Nu o văd însă decît în eseuri şi nu cred că se va naşte dincolo de generaţia curentă. Cum mai spuneam, pînă în noiembrie cel puţin vom rămîne pe un teren de luptă trist în care ţara va fi jucată-n picioare sub ochii noştri hipnotizaţi şi deliranţi (asta-mi aminteşte de viţeii de la poarta nouă!) Şi cum se întîmplă firesc, din stîrvul încins de căldură se vor îngrăşa din plin extremele de toate culorile, partide de televizor sau de alte însemne dar, şi (mai ales!), disperarea unora dintre noi, încă suficient de idealişti într-atît încît să-l acopere cu flori!

Update:Aflăm, potrivit Institutului Naţional de Statistică, că suntem, în urma recensămîntului din 2011, 19.042.936 de români! Din care 16.527.971 suntem români votanţi. Aşadar, cvorumul este de 8.429.265 de români! Practic, cvorum atins, preşedintele Băsescu demis! Asta spune acum PSD-ul iar Curtea Constituţională va trebui să decidă  ce înseamnă cei 51% din populaţie! În ciuda unor evidenţe cred că această CC va hotărî cum s-a… stabilit. Sfidarea, minciuna, hoţiile vor circula mai departe libere pe stradă, braţ la braţ cu Dante şi cu speranţele lui! Nu-i bai, nu-i prima şi nici ultima oară şi… „ce e val ca valu’ trece!”  De ce doar acum aflăm însă aceste date, în al treisprezecelea ceas, de ce ele nu au fost oficializate ca bază de calcul a referendumului?!  De ce-mi pare aici o altă insultă, la adresa mea cel puţin, sau o altă indolenţă crasă?!
Nu văd de ce şi cu ce toate astea ar schimba cu prea multe starea-mi actuală, nervii şi cele povestite de mine mai sus! Părerea mea!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia are legătură numai cu prispa şi avionu’!

P.P.S. – Prin grija Gabrielei, căreia îi mulţumesc, puteţi găsi acest text şi aici: Power&Politics World

De uz personal. Prin asumarea răspunderii

Gîndesc că unii rumâni mai cugetă, că au dubii, că nu ştiu între ce şi ce să aleagă sau că nu au ce alege aşa că nu aleg, că lucrurile li se par incerte, cenuşii, dubioase. Unii, mai justiţiari se declară oripilaţi, înspăimîntaţi de fantoma din dulap. Alţii au uitat, pare-se ziua de ieri pentru cea de azi. Bun… Eu înţeleg că le-a plăcut şi că le place. Am apelat la memoria, desigur subiectivă, de uz personal, de opinie, a lumii şi a hîrtiilor şi am adunat.
Destui sunt rumânii cărora, iată, le-a plăcut şi le place:
– să le fie insultată inteligenţa
– să fie puşi în genunchi, la colţ
– să reevalueze sistemul ticăloşit
– să fie răpiţi şi salvaţi în Irak
– să ia un dos de palmă în freză. nu, nici în plex şi nici în faţă cu pumnul, jur!
– să se macheze cu flacăra violet şi pixelu’ albastru
– să-l vădă cerşind cu copilu’ în braţe
– să fie minţiţi în 5 minute
– să se dea cu barca, după scufundarea flotei
– să ştie că nu le trebuie autostrăzi şi că „aici sunt banii dumneavoastră”
– să calculeze cît costă kilometrul de şpagă (pardon, de autostradă!)
– să asiste cum minerii vin liniştiţi cu trenul
– să creadă că securiştii şi informatorii nu-şi spală rufele-n public
– să se întindă pe masă, să li se confişte telefonul, să se alinte cu nişte păsărici şi ţigănci împuţite
– să vadă cum moartea unei femei poate fi agent electoral
– să le fie dorită atâta sănătate câtă încape într-un cancer
– să se obişnuiască cu gîndul că „iarna nu-i ca vara”!
– să vadă cum li se scurg lăturile pe geam
– să aştepte să fie traşi în ţeapă
– să fie ciuruiţi
– să se vîndă pe-o frunză, panseluţă sau bordură
– să se dea pe mîna unei blonde
– să li se arunce o caisă, o bere, o portocală, o ciocolată, un pantof cu cui, din portbagaj
– să vadă cum şi-au tras case după case şi palate după palate
– să constate că loazele şi nepoţii sunt mai egali decît egalii
– să aplaude succesurile odraslelor şi să le compătimească eşecurile
– să vadă cum şi-au făcut din Justiţie dreptate de uz personal
– să rămînă cu gura căscata la arestările televizate
– să vadă cum poate fi promovată o Constituţie de familie
– să fugă în lume să-şi caute rostul
– să-şi aştepte ieşirea naturală din sistem
– să fie consideraţi asistaţi social fiindcă-şi ţin cu dinţii de pensii
– să se considere tîmpiţi fiindcă au făcut o şcoală
– să supravieţuiască în junglă fiindcă ăsta „nu mai e stat social”
– să danseze, după caz, csardas, ţigăneşte cu salba de gît sau sîrba-n căruţă
– să fie îndemnaţi la muncă, nu la-ntins mîna cînd viiturile le iau casele
– să fie sfidaţi cînd ies să strige-n stradă
– să li se hăhăie-n nas: „Cine credeţi că pleacă? Ghici, ghicitoarea mea!”
– să ia bătaie de la jandarmi
– să strige „Ieşi afară javră ordinară”
– să fie făcuţi colonei la apelul de seară
– să le fie făcut regele trădător şi slugă la ruşi
– să afle că Ceauşescu ar fi fost un „mare preşedinte”
– să se arunce în cap de la balconul Parlamentului
– să se împrumute, sub nume propriu, cu zeci de miliarde de euro, cu dobînda pe cîteva generaţii
– să li se taie
– să înghită umili pretextul crizei şi reformei
– să fie aruncaţi pe drumuri
– să moară în faţa spitalelor închise
– să nu-şi mai trimită copilul la şcoală
– să le fie „sponsorizate” bisericile
– să le fie sechestrate ziarele, radioul şi televiziunea
– să îngraşe bugetele cooperativei „ochiu’ şi timpanu'”
– să fie interceptaţi
– să li se facă majorităţi şi guverne personale
– să se joace de-a Curtea Constituţională
– să caute în DEX Avocatul Poporului
– să li se renumere voturile pînă iese cine trebuie
– să le intre-n cap că 80=170!
– să li se citească Levantul
– să cotizeze pentru propaganda cu porcuşorul roz
– să-şi cumpere titlurile
– să facă trafic de influenţă
– să înveţe să toarne whiskey peste gheaţă
– să li se arate tasta 3
– să vadă cum li s-au îngrăşat rudele, cumetrii, finii şi băieţii deştepţi
– să-şi plece capul la înaltele porţi
– să creadă în licurici
– să nu fie băgaţi în seamă
– să înghită pe nemestecate democraţia aruncată de la masa celor mari
– să-şi dea tainul
– să le fie jucată viaţa la loterie prin asumarea răspunderii
– să le fi ruptă ţara-n nouă
– să fie ciumpalaci
– să fie ipocriţi
– să fie laşi
– să fie manipulaţi
– să tacă
– să le fie frică
– să trăiască într-o realitate paralelă
– să trăiască bine!
Da, aveţi ocazia să fiţi cinstiţi şi să spuneţi că v-a plăcut, că nu v-aţi săturat, că mai vreţi. Că memoria nu contează. Că principiile nu se calcă-n picioare. Că sunteţi europeni oneşti şi că vă apăraţi acest stat de drept. Aveţi ocazia să întoarceţi şi celălalt obraz, reformat. Că aşa-i cinstit!
Dar aveţi si ocazia să vă spălaţi pe faţă, să deschideţi fereastra să vă intre aerul şi soarele în casă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Pe-un colţ de bancă din piaţa populară

O scrisoare… pierdută! Bănuiesc că o mînă de români (şi mai ales colaboraţioniştii – intelectualii sau simplii lui postaci fanatici!) se întrebă acum: „Oare ce pregăteşte Preşedintele? Ce as are în mînecă? Ce lovitură pregăteşte Băsescu?”… Cred că mai sunt destui aceia care chiar sunt convinşi că „geniul” politic al preşedintelui există, că acesta este un „animal politic feroce”, că acesta trăieşte drama sacrificiului de sine pe altarul naţiei… Pînă la urmă însă cel mai dureros e să le refuzi acestora iluzia şi credinţa. Să trăiască în iluzia lor, aşadar!
Traian Băsescu, „preşedintele nostru”  prin această nouă scenă a „bileţelului” şi a celor „cinci minute”, e departe de a fi dat o lovitură „de maestru”, cum probabil jinduia. Nu a oferit proba supremă de „onoare”, ci doar una nouă şi răsuflată de… „combinageală” – cu toate circumstanţele atenuante şi minimalizante, pamfletar vorbind!, pe care gentil i le acordăm.  Părerea mea!  Pînă nu de mult, ce-i drept, „combinagiii” („virtute” bine cultivată în bobor) aveau partea lor semnificativă de „succesuri”, pozitivate chiar, într-o masă politică mediocră, dar de la o vreme doza lor de „încredere” a început să miroasă mult prea înţepător. În vîrful „plutonului” era văzut, desigur, şi El! Specia asta e de acum, ireversibil, pe cale de dispariţie. Nimic din deruta dorită nu s-a produs, iar competitorii n-au aruncat, urmare diversiunii, prosopul pe podea. Ba, dimpotrivă, au făcut „bileţelul” bucăţele. Ce umilinţă mai mare decît să nu fi băgat în seamă, mai ales cînd erai obişnuit cu mirosul sîngelui victimelor!? Ce cale scurtă de la „glorie” la penibil! Şi cît de scurtă şi jalnică e gloria cînd nu mai ai simţul realităţii şi măsurii! Şi ce uşor ar fi de învăţat din asta ca protecţie la posibilele alte dezamăgiri viitoare!
Aşa-i, ce o fi acum în mintea unui oarecare şi vremelnic preşedinte văzîndu-şi bărcuţele de hîrtie în derivă şi scufundîndu-se în ligheanul cu apă rece? Tristă, aproape înduioşătoare şi lacrimogenă imagine, nu-i aşa? Umanismul nostru ne îndeamnă chiar să-i privim cu compasiune pe eroii căzuţi şi să le ţinem partea, aşa cum ne învăţa să facem, pînă nu de mult (la scara vremurilor electorale!), pînă şi un Ion Cristoiu! Mă aşteptam la un alt fel de… început al sfîrşitului, mai pe măsura foncţiei!… Ce va face? Va mai urzi cîte ceva din „interior”, va mai trage cu ultimele puteri o mînă de beneficii, îşi va mai spoi statuia de victimă neînţeleasă? Îşi va da, într-un tîrziu, demisia, dînd „satisfacţie” „detractorilor”, „veninoşilor vrăjmaşi” – ultima „carte” pe care o mai are la îndemînă? Sau va aştepta resemnat şi izolat sentinţa suspendării sau demiterii? Care-i va fi mai mica umilinţă? Unde-şi va petrece, pînă la urmă şi cît de singur, penitenţele – dacă acestea vor fi să fie?! Şi…? Şi ce dacă?! Sunt scene, scenarii privindu-l pe acest Prim-preşedinte de partid şi de stat (cum îi spuneam de mult pe-aci!) care să mai poarte vreo urmă de interes? Cît de uşor e să cazi, din nechibzuinţă, din prea mult şi prea plin de sine şi din sfidare, din colţul paginii manualului de istorie în colţul batjocoritor al băncii de bancuri din… piaţa populară! Mă aşteptam la un alt fel de sfîrşit. Probabil cu cît îl aştepţi mai mult, cu atît e mai fără de… lustru! 😉

P.S. – Da, intrăm în Săptămîna Patimilor sau în Săptămîna Mare sau chiar în Săptămîna Neagră şi da, s-ar cuveni să credem şi să dăruim, în orice situaţie şi la adresa tuturor sufletelor, mai multă înţelegere, iertare şi, după caz şi necesităţi, uitare!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Posibile surprize mov? Azi: Ion Cristoiu

În ultimii 20 de ani presa românească a căpătat (cîştigat?) câteva… „mărci înregistrate” sau cîteva „branduri”. Probabil sunt cîte degete la o mînă sau un pic mai multe. Printre ei s-a instalat de la bun început şi Ion Cristoiu. Nu voi brava cu sentinţe prefabricate de genul celor care îi bagă pe unii sau pe alţii în tipare ce ţin de… „tendinţe”, de modă… şi recunosc că, atunci cînd am ocazia, citesc şi ascult ce spune Cristoiu. Da, sunt… învechit. Nu o fac însă pentru a mă… limpezi privind actualitatea cît pentru stil şi silogisme. Şi nu o fac cu asiduitatea unui fan, ci din curiozitate (asta cred că ţine mai curînd la mine de nişte tabieturi) şi drag de presă. La fel îl citesc şi pe C.T. Popescu şi pe S.R. Stănescu şi pe Hurezeanu, Dinescu sau pe Cornel Nistorescu. După 20 de ani, eu unul, nu prea văd alte „repere”. Din păcate! Sunt cîteva alte condeie, recunosc, dar nu şi „repere” la care să se raporteze zi de zi aproape toate cele ce ni se întîmplă. Rostul ghilimelelor se subînţelege cred, relativ la calităţile unor repere incontestabile… ideale.
Referindu-mă la senzaţiile mele legate de jurnalistul Cristoiu, o fac prin ricoşeu, cu gîndul la spectaculoasa prăbuşire a presei de un an sau doi încoace. Om de cultură, făcător de ziare, invitat preţios al tuturor televiziunilor care au un talk-show cu pretenţii de rating, curtat de toţi „mogulii”, gazetarul Ion Cristoiu îmi pare a fi parte a unui tablou al creşterii şi decăderii mass-media româneşti. Vorbesc despre o cădere privind la vremurile în care presa şi ziariştii se ţineau bine între primele trei-patru locuri ale „topurilor” instituţiilor de încredere în ochii românilor. Au trecut însă ceva ani de atunci şi astăzi presa nu-mi mai seamănă nici măcar a instituţie! Ziarele mor sau zac muribunde, şi nu independent de această stare de lucruri – dincolo de criza globală şi de fireasca ascensiune a formelor digitale de comunicare – şi nu departe de „reperele” după care au fost croite.

De ce-mi pare imaginea asta… sinonimă cu prestaţiile jurnalistice ale lui Ion Cristoiu? Fiindcă presa cade sub loviturile celei mai grele boli pe care o putea căpăta: pierderea credibilităţii. Şi cu cine se identifică, în bună măsură, presa în mintea românilor? Printre alţii, cu ziaristul Cristoiu: „Dacă pînă şi Cristoiu zice şi drege şi o întoarce ca la Ploieşti, atunci eu pe cine să mai cred? Toţi sînt o apă şi-un pămînt!… ” ar zice cu năduf orice Dorel debusolat.
Prin 2007, Cristoiu scria aşa despre preşedintele Băsescu: „Nicolae Ceauşescu nu şi-a permis niciodată, nici in calitate de preşedinte, nici in cea de secretar general al PCR, să arate romănilor că el e Jupănul.” („A vrut să arate că el e Jupînul”, editorial din „Jurnalul Naţional”). Ieri, acelaşi Ion Cristoiu încearcă să justifice în „Adevărul” de ce de fapt Traian Băsescu nu (mai) este „Zeul de la Cotroceni”!: „Departe de mine gândul că Traian Băsescu n-ar fi în stare să intervină. Ceea ce vreau să spun însă e faptul că nu poate. Şi nu poate pentru că în România funcţionează cât de cât independenţa instituţiilor statului de drept. Că aceste instituţii pot comite abuzuri, greşeli e o altă poveste. Dar că toate stau în poziţie de drepţi cu faţa la Cotroceni, gata să transpună în practică indicaţiile unui nou Ceauşescu, mi se pare nu numai o aberaţie din punct de vedere raţional, dar şi o gravă punere la îndoială a democraţiei.” (sic!). Acum doi ani, mai-mai că Băsescu semăna cu Ceauşescu, iar acum asta e o aberaţie, în opinia aceluiaşi analist…

Desigur, poate astea sunt doar nişte nuanţe şi, desigur, oricine are dreptul suveran de a-şi modela, în timp, opiniile, desigur, numai proştii sunt consecvenţi, s-ar putea zice… Apoi, nu-i aşa, jurnalistul Ion Cristoiu şi-a justificat, acum cîteva luni, mult comentatul gest al saltului în cealaltă barcă prin – dacă nu mă-nşel – aceea că nu-l lăsa conştiinţa şi sufletul să lovească într-un om împotriva căruia s-a coalizat o presă întreagă sau aproape o ţară întreagă!
Potivit acestei logici m-aş fi aşteptat însă ca ziaristul să revină, cu aceeaşi determinare şi inspiraţie, cu acelaşi aplomb tăios pe poziţii mai vechi, acum cînd Băsescu e din nou… „tătucul”. Uite că asta nu se întîmplă! Posibil să fie prea devreme, iar peisajul prea lipsit de miză şi plictisitor drept pentru care editorialistul şi analistul Ion Cristoiu va fi de găsit pe mai departe şi mai mult la Biblioteca Academiei…

Dar, poate, peste cîteva luni, în 2 aprilie, cînd efectele timpului şi vremurilor se vor fi făcut mai vizibil simţite asupra mandatului 2 al preşedintelui Băsescu, îl vom regăsi şi pe gazetarul Ion Cristoiu, undeva, pe stradă sau într-o mulţime, echipat cu o vestă violet susţinînd „No Băsescu Day”! De ce n-aş crede asta?… Ăsta ar putea fi şi subiect de pariu… lepşuit prin blogosferă, chit că scriitorului, istoricului şi jurnalistului îi displace profund… genul bloggeristic.
Uite de-aia îl citesc eu cu interes şi admiraţie pe Ion Cristoiu. Şi tot de-aia mi-am pierdut feciorelnica încredere în presă ;)Umila-mi, subiectiva-mi părere sau… fantezie, desigur!

P.S – Muzici violete pentru vremuri… albastre 🙂 Deep… Purple!