Mici și mitici

Cînd altcîndva și cum altfel, dacă nu acum de Centenar, era momentul suprem în care să ne dovedim și să ne lustruim micimea și… miticismul?  Acum, fiindcă evident pînă la… Bicentenar alții vor avea, probabil… „onoarea” s-o facă la rîndul lor. Cred că a devenit un truism plictisitor și obositor să mai enumerăm faptele ultimilor ani (de la penale, la constituționale și de proprietate) – pe care, pînă la urmă, fiecare le știm și le recunoaștem sau nu potrivit percepțiilor, cogniției și memoriei noastre, suficient încît să le subiectivăm ca să ne devină „adevăruri” personale. Iar de aici și pînă la a ne folosi de aceste „adevăruri” într-o nouă luptă de clasă, noi între noi, despre care se va scrie în manualele de istorie peste 50 de ani (istoria cui însă nu vom ști: a unei nații, a unui teritoriu?) nu a fost decît un pas mesteșugit și umplut atît cu ignoranța, amnezia la trecutul apropiat și frustrările noastre (ale tuturor, indiferent de „culoare”) cît și cu manipulările necesare. Necesare cui și de ce? Să nu fim naivi, țara nu mai e azi altceva decît o marfă și totul se joacă la fel ca între negustori… cinstiți. Și nu ar fi fost doar o marfă dacă noi eram altceva decît mici și mitici în ultimii 30 de ani și nu am fi îngăduit asta. De ce avem acum senzația că criza asta este mai acută, asemănătoare celor din anii ’90? Probabil fiindcă acum s-a făcut „sorocul” să se desăvîrșească ceva și să se pună capacul… De ce acum realizăm acut că țara asta a fost golită în ultimii ani de conținut, de conținutul ei uman? La propriu, mai ceva decît bulgarii, grecii, albanezii, polonezii, sîrbii sau ungurii din care nu știu cîți au luat calea bejeniei așa cum ne-am depopulat noi! Probabil, fiindcă trebuia să ne resemnăm și la asta, ca să ne fie mai… ușor, am mai adăugat (cu mîna noastră și cu ajutorul „dezinteresat” al altora) și puțină cucută și dușmănie și ne-am rupt încă în două-trei ăștia care am mai rămas.
centenar
La 100 de ani de la Marea Unire suntem acum vreo optsprezece milioane de Românii dezbinate și încolțite de suspiciune și ură – fapt din nou istoric și, cred, unic prin părțile de lume care contează pentru scripte. Ce-i drept… altfel prea am fi fost… bogați!

P.S. – Și cum zicea cineva, să nu mai vedem conspirații peste tot, cînd de fapt toate se explică prin ticăloșie și prostie! Sau cum spunea Mitică:  „- Nu face pe prostu’, monşer, c-apoi te pomeneşti că rămâi aşa!”  😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Otrava unor zile

Seară peste Tâmpa (F.O.)
Seară peste Tâmpa (F.O.,iulie 2015)

E o vreme cu cer înalt, după primul apus al teilor… O seară din acelea cînd, de la nivelul frunţii vezi scurgînd-se spre o Tâmpă înflăcărată o spinare alburie, calmă. Nu trebuie să faci altceva decît să te aşezi, să şezi şi să te uiţi, dezbrăcat de timp atîtea minute cît să-ţi ajungă pentru totdeauna. Să nu-ţi acoperi ochii (eşti tentat, ştiu)! Dar urechile astupă-le şi nu ca să nu mai auzi acei greieri („timpul era mai lung şi cîntecul greierilor mai uşor de auzit”) ci să te ţii departe de şoapte şi bolboroseli şi urlete, de blesteme, presimţiri, şuşoteli şi înjurături, de zilele populate adică… Să fii – tu şi privirea ta. Ăsta ar fi exerciţiul. Vezi, ar fi de ajuns să priveşti şi să respiri zîmbind, aşa vegetal, de n-ai auzi, la un moment dat, pe dinauntru ceva: cum îţi bubuie inima în tîmple, în urechile zăvorîte. Şi atunci, ţi-ai îndepărta palmele de urechi – o fracţiune de secundă – şi ţi-ar pieri zîmbetul şi te-ar îmbrăca într-o clipă o foiţă de sudoare. Gata. Asta s-ar numi spaimă, i s-ar zice şi teroare şi otravă omenească şi ar trebui să o cari după tine mai departe în turnirul celorlalte zile omeneşti. Unii te învaţă chiar că asta face bine, că instinctul de conservare şi concurenţa trebuie stimulate, că aşa trebuie să fie viaţa, o luptă cu mînă de fier, şi că lucrurile trebuie văzute cu un ochi pozitiv, sănătos, frumos. „Da, pînă cînd o să crăpi, pînă o crăpa primul la proba de rezistenţă”, îţi spui ironic, fiindcă se mai ştie: nemulţumitului i se ia darul şi fumul paşilor e cît un fir de aţă… Aşa că… trăieşte şi taci! Asta da linişte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

A patra cădere a Braşovului?!…

Prin 1241 au fost tătarii, prin 1438, turcii şi prin 1688, habsburgii… Acestea ar fi cele trei căderi – nu cuceriri! – ale Braşovului în mîinile unor ocupanţi străini (la care s-ar mai putea număra poate şi anii 1916 şi 1950, cu acest ultim an cînd Braşovul devenea „Oraşul Stalin”) menţionate în diversele istorii ale oraşului. Niciuna dintre acestea nu va fi fost însă covîrşitoare şi de lungă vreme la scara istoriei fiindcă, aşa cum scria Sextil Puşcariuce e val, ca valul trece, zice poetul. Muntii au apãrat si au sporit populalia indigenã, care le cunostea tainele si ascunzisurile în vreme de primejdie. De pe culmile lor, strãmosii nostri au dominat de fapt pe venetici; din cuceriti ei au devenit cuceritori. Chiar dacã limba lor nu mai e cea a dacilor ce le-au dat nascare, firea si felul de a privi si a primi viaţa a rãmas aceeasi”
Dacă ar fi să se petreacă un troc politic ordinar în vremurile astea ale noastre, aşa cum mă tem că s-ar putea întîmpla prin plănuita regionalizare a României, m-aş putea gîndi la o a patra cădere a Braşovului pe mîna unor venetici? Eu cred că da, chit că acum vorbim de un proces globalist în care nu mai cad cetăţi sub furia hoardelor barbare ci se şterg identităţi locale, se uniformizează valori economice, demografice sau culturale şi statistici, se „pun la dispoziţie” evidenţe în ciuda voinţei celor… ocupaţi.

Potrivit unor zvonuri deocamdată, întărite şi de unele bîlbe sau declaraţii contradictorii, la niveluri de vîrf ale USL-ului s-ar fi bătut palma ca Sibiul, cu un guvernator cu tot, să devină capitala Regiunii Centru a României în detrimentul Braşovului. Şi asta, spun gurile rele, ca peşcheş oferit unui primar vremelnic (istoriceşte, desigur) de Sibiu, Klaus Iohannis, în schimbul „mariajului” acestuia cu liberalii. Mariaj din interes, după toate aparenţele, chiar dacă eu unul nu prea văd zestrea cu care ar fi venit Iohannis, alta decît cea a unei poze frumos ambalate, ca o Fata Morgana valabilă doar ochilor necunoscători ai naivilor.
Oricît de subiectiv aş fi cred că este de-a dreptul inutil să mai fac şi eu o pledoarie, să mai aduc aminte despre distanţele apreciabile care fac diferenţa între Braşov şi Sibiu. Ţine de bun-simţ, de o minimă adecvare la realitate sau de rea-credinţă şi prostie să înţelegi şi să accepţi evidenţa: Braşovul nu are cum să se subordoneze în vreun fel Sibiului! Parte din USL-iştii braşoveni de frunte chiar au pus ceva argumente pe masă şi se declară luptători „pînă la jertfă” pentru cauza Braşovului. Dar cu toate astea sunt semne care ne dau de înţeles că toate argumentele ar putea să nu facă nici cît o ceapă degerată în faţa domnilor Dragnea (care nu ştiu de ce a evitat o discuţie la obiect aici la Braşov), Ponta sau Antonescu. Ei coabitează, pare-se, în alte sfere şi se supun altor protocoale care nu au nicio treabă cu evidenţele chiar dacă asta ar însemna desconsiderarea şi sfidarea voinţei şi dorinţei a cel puţin 500.000 de braşoveni. Pentru ce acest troc? Pentru putere, influenţă, în condiţiile în care e limpede că volatilitatea resurselor este şi va fi tot mai gravă iar dirijarea discreţionară a acestora nu va aduce bunăstare acolo unde trebuie ci rupturi şi inechităţi? Întrebare retorică, bineînţeles!

Dacă va fi să fie aşa nu ştiu de ce beneficii şi pentru cîtă vreme se vor bucura artizanii unei asemenea decizii cu totul nedrepte şi umilitoare, decizie care probabil va ocoli subtil pînă şi un elementar plebiscit prin care vocea şi argumentele braşovenilor (şi nu numai ale lor!) să fie ascultate la modul matematic corect. Dar intuiesc enorma lor pierdere politică: nu-i prea mai văd să pună piciorul în oraşul ăsta. Şi nici măcar pe chiar aleşii acestui oraş care, în afara unor firave declaraţii de conjunctură nici nu se văd şi nici nu se aud! (Da, în viziunea mea, din unghiul patriotismului meu local, aş vrea să-i văd cu pancarte de gît, să-i aud adunînd oamenii cu megafonul, să le văd demisiile din demnităţile lor, pregătite în alb, în caz că!…) Cum intuiesc nesperatul şi consistentul, pe bună dreptate(!), cîştig al PDL-ului şi opoziţiei care pot capacita un lobby consistent şi de o vizibilitate formidabilă pentru Braşov.
Şi dacă va fi să fie aşa, dacă se va merge pe această „soluţie” (aud că s-ar putea putea pînă la urmă, pentru a se împăca şi capra şi varza, să i se ofere o altă regiune Braşovului şi o alta Sibiului!) aş vrea să văd şi societatea civilă braşoveană, Cetatea manifestîndu-se şi altundeva decît pe facebook sau forumuri… Aş vrea să văd în acest caz votul plebei, covîrşitor negativ, la prevăzutul referendum împotriva regionalizării! S-ar putea trăi, la o adică,  şi „fără ei”, pe propriile forţe, sau eventual, dacă e să se facă, cu un „guvernator” sau un „regent” de import independent de pulsiunile locale,  nu-i aşa?!

Desigur, discuţia asta poate semăna acum cu povestea cu drobul de sare însă lucrurile pot evolua pe nesimţite şi pe neştiute. Eu unul simt nevoia acestei opinii – bine-ar fi fost să nu fi fost pricinuită! –  şi m-aş bucura să fi pornit de la considerente false, Braşovul nefiind, totuşi, o cauză pierdută. Sper ca în subiectivismul meu şi din puţinătatea informaţiilor să mă înşel, cu tot riscul de a fi deranjat cumva vreo sensibilitate locală.
Dar dacă?!… A cîta „cădere” a Braşovului ar fi – şi pentru ce(?!) – şi nu oricum de data asta, ci ruşinos, fără onoare, cu armele depuse pe sub masă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!