Cel singur printre ştiri

„Breaking News!”,”Lovitură”, „Bombă”, „Incredibil”, „Excepţional!”, „Exclusiv”,”Nu ai să vezi aşa ceva!”, „Scandalos!”. Ştiri de carton, despre oameni de carton, despre întîmplări de carton. Ştirile de carton galben nu au nicio legătură cu viaţa ta. Cu vînturarea copacilor. Cu moartea. Cu spitalul. Cu kilu’ de cartofi. Cu şcoala. Cu liniştea de mîine a copilului. Ştirea despre viaţă e căzută ireversibil în desuetitudine. „Nu o lua în nume personal”, ţi se spune. „Numele personal” nu există, el doar loveşte decisiv în ce a mai rămas din tine. Şi-ţi vine să te duci, să-ţi sugrumi cuvintele şi să dormi prea-scurtul somn şi să ceri în zori un pluton de execuţie. Fără procurori, fără miliţie, fără judecători, fără avocaţi. Ştirile, reportajele despre tine, cu tine, pentru tine, pot avea permis cel mult orgoliul unei căutări de-un minut şi doar atunci  cînd vin de la morgă, din canale sau de la o defenestrare. Nu-ţi fă iluzii, cînd tu te citeşti nu te citeşte nimeni. Vrei un sfat? Ia-ţi o oglindă, fără conexiune la Internet, şi petrece-ţi seara în faţa ei, ca să nu fii singur, după cum îşi zicea şi Pavese într-o cameră din hotelul Roma din Torino.

Lo steddazzu*

Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznă
Şi stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldă
Vine de pe ţărm unde e matca mării
Îmblânzind răsuflarea. Este ora când nimic altceva nu se
Poate petrece. Până şi pipa-ntre dinţi
Atârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.
Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi
Şi se uită cum înroşeşte pământul. Marea, şi ea,
În curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.

Nu-i lucru mai amar decât zorii unei zile
În care nimic nu se poate petrece. Nu-i lucru mai amar
Decât să te simţi zadarnic. Atârnă de cer ostenită
O stea verzuie, surprinsă de zori.
Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc
La care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;
Se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţi
Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului
E nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.

Merită osteneala ca soarele să se înalţe din mare
Şi ziua cea lungă să-nceapă? Mâine
Se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie
Şi totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se poate
petrece.
Omul cel singur ar vrea numai să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer,
Omul îşi pregăteşte pipa domol şi-o aprinde.

Cesare Pavese – 1935
„* în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat în 1935 şapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume atribuit planetei Venus.”  (din Orizonturi Culturale Italo-Române)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂