Greu de găsit

Cum ar fi fost azi poetul, cronicarul, „figura”, boemul căzut și el prizonier pereților albaștri? La Ermil Rădulescu mă gîndesc, dus de mult și rămas așa cum erau „atunci” cronicarii, boemii și poeții liberi: greu de găsit.

 Poem de dragoste pentru cuvinte

ce zgomotoase
cuvintele
în tramvaie pe scări
la ghișeul poștal
la alimentara din colț
la magazinul universal
luni dimineața la chioșcul de ziare
la bufetul gării
se izbesc
ard
tropăie
nu mi-e milă de ele
nici nu-mi plac
în insectarul gramaticii
sau în dicția actorului
zarva lor
ține de sănătatea publică
tîrziu
obosite
stoarse
sîngerînd
ca după o noapte de dragoste
amuțesc
în poem
(Ermil Rădulescu – „Ochiul din lacrimă”, Editura Dacia, 1995)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Poetu’ nostru. Cireşe

L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, pe nea Costică, poetul. De altfel cred că toate întîlnirile noastre au fost cam la fel: întîmplătoare, pe stradă, pe lîngă piaţă, pe nu ştiu ce holuri. Nu ne-au legat prea multe. Mă „urmărea de mult”, după cum mi-o spunea de fiecare dată cu simpatie. Ne „ştiam” din felurite conjuncturi trecute şi din ceva conexiuni ale drumurilor bătrînilor – şi el fiind cam de vîrsta lor, trecut de 60. Nici nu ştiu de ce scriu despre el aceste cîteva rînduri, poate numai pentru a-mi mai dezmorţi scrisul pe ceva ce pare a fi un subiect…
Nea Costică mi-a părut mereu un tip trist şi rătăcit în ciuda alurii lui boeme şi detaşate. Ca poet nu a depăşit niciodată mediocritatea şi proletcultismul, faza concursurilor locale, însă a reuşit ca prin cele vreo 18 plachete scoase la edituri obscure să-şi ridice un mic monument de „celebritate” din care să privească superior, olimpian, peste urbe. Meseria asta de poet l-a şi salvat în oarecare măsură, i-a alimentat o viaţă întreagă iluzia existenţei, i-a atenuat ratările, depresiile. Nu ştiu să fi avut vreo ocupaţie definită. Fusese funcţionar într-o fabrică din oraş. Nu ştiu nici să fi avut familie sau parcă are un fiu totuşi şi era divorţat de vreo cinşpe ani şi cam părăsit de ai lui. Membru al unei societăţi locale, provinciale, a scriitorilor, din cele în care şezătorile anonime se ţin la cîrciumă şi unde „asociaţii” îşi vînd unul altuia cîte o recenzie „glorioasă” pe un ţap de bere, nea Costică nu lipsea din fierberea „culturală” a tîrgului.
L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, la ieşirea din piaţă, cum spuneam. M-a strigat pe numele mare, cu o voce autoritară de bard, altfel nici nu l-aş fi zărit. Vroia să îmi ceară o ţigară… Învăluit într-un abur de rom ieftin, deşi la o oră matinală, îmi flutura o pungă de un leu prin faţa ochilor: „Hehehe… uite mă, ia un pumn de cireşe mă, că-s primele de anu’ ăsta!” Micul, bătrînul, obscurul, tristul poet avea, firesc, excesele lui de generozitate. Vroia să-mi plătească ţigara cu un pumn de cireşe. Am făcut apoi cîţiva paşi pe parcursul cărora starea i s-a schimbat brusc, devenise sumbru, confesiv, neaşteptat de sincer. „Măi băiatule… Am prins o pensie, mă descurc, am publicat nişte cărţi, mă ştie lumea… Ce mi-aş mai putea dori?”, îmi zise, dar parcă vorbea singur pentru el. „Auzi tu… urmă mai departe, eu n-am făcut nimic, nu prea înţeleg ce se întîmplă în jur… Sunt singur. Singur cuc, măi băiatule… Eu n-am prea avut loc în viaţa asta a mea… Ai de grijă”. Parcă se simţea obligat să îmi spună un secret şi să mă avertizeze. Devenise pămîntiu de trist, faţa-i trăda asta în chip flagrant. Parcă prevestea ceva, un plan radical pe cale să fie declarat. La capătul aleii de despărţire, cînd să-l salut mi-a strigat iar, însă repunîndu-şi masca zîmbitoare a stăpînirii de sine: „Auzi, hai vineri la societate. Lansează doi băieţi noi ceva, îi botezăm! Hehehe! Hai mă şi tu, mai vezi şi tu lumea! Uite eu o să aduc nişte kile de cireşe! Îţi ţin loc lîngă mine! Neapărat! Viii?!…”  „Nu ştiu, nea Costică nu ştiu, vedem! La revedere!…” Nu cred că mi-a auzit salutul.
Acum  două zile mă întîlnesc cu o cunoştinţă comună. „Ce mai faci, ce mai zici?”, îi spun… „Băi să-ţi zic una. Îl ştii pe tristu’ ăla? Poetu’ ălă muncitoresc, comunistu ăla, Costel şi nu ştiu cum?!” „Da, zic… Ce-i cu el?”. „Să-ţi zic fază! M-a pus naiba să mă duc la şedinţa lor de comitet, la aiureala aia de adunare de poeţi beţi şi rataţi…” „Aşa şi?…” „Mă… s-a lăsat cu masă, cu băute, au prins şi ei o pomană, o sponsorizare de la cineva…  Ştii cum se întîmplă.” „Şi?” „Să vezi fază… ăsta, Costel, s-a băgat la două blide, că cică ţinuse un loc lîngă el pentru unu’, nu ştiu cine, şi ospătaru’ i le-a tot umplut şi atîta a turnat în el, de la friptane pîn’ la băutură, cît pentru doi, că a dat ortu’ popii acolo, mă, pe loc! A horcăit şi a căzut cu mecla-n farfuria cu ciorbă! Şi nici nu s-a băgat de seamă! Toţi credeam că-i doar beat. Doar tîrziu s-a sesizat cineva că murise. Zi şi tu ce fază! Aş zice c-a murit fericit poetu’ nostru, fomistu’, hă hă hă! Nu? Tare nu, cu poeţii ăştia?! Toţi e la fel! Hă hă hă!”
„Mda…”,  am apucat să zic…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Tâmpa-n felii de toamnă

Această prezentare necesită JavaScript.

Abia o zăresc azi: prinsă în negura aia urîtă, Tâmpa pare să nu existe azi. Încerc să ignor lipsa asta şi să privesc spre o zare fără obstacole, ca şi cum aş fi într-un oraş de şes. E un exerciţiu imposibil însă. Chiar înnegurată, Tâmpa e acolo, îi ştiu forma, umbra, le ştiu cu ochii închişi. Îmi e amprentă undeva pe retină sau undeva în spatele ei. Dacă ar fi să-mi pierd privirea tot aş vedea-o. Aş crede că senzaţia asta e ştiută de orice braşovean şi cum e ştiută, probabil, mulţi dintre noi resimţim o oarecare frustrare să nu putem vedea Tâmpa acum pe vremea asta potrivnică plină de ceaţă, ninsoare timpurie, vînt… Şi spun asta fiindcă zilele astea e vremea Tâmpei, acum toamna, cînd se îmbracă într-o bogăţie de culori incredibilă. Asta e Tâmpa şi eu unul i-aş dedica o zi în fiecare octombrie, o zi în care să se adune la poalele ei toţi pictorii şi fotografii lumii ca să o deseneze, ca să-i extragă culorile de păstrat pentru vremurile triste de gri, alb şi cenuşiu.
Ştiu, Tâmpa nu e numai asta. A adunat în ea amintirile unor lumi întregi, amintirile… uitate ale unui oraş întreg. Parte dintre ele şi amintirile mele. Ţin minte covoarele de frunze de sub Tâmpa prin care-mi afundam picioarele pînă la genunchi, dar şi aşternuturile adînci de zăpadă de pe acolo. Ţin minte că Tâmpa a fost locul unor iubiri sfîşietoare, ascunse, pierdute, locul unor incendii nedesluşite şi al unor inscripţii, cetăţi şi izvoare ciudate, cum era şi locul de fugă al unor elevi sau locul de tir al unora sau locul rătăcirii minţilor altora, parte dintre ei poeţi… Cum mai ştiu că Tâmpa e şi locul unor crime sau sinucideri misterioase: mulţi s-au pierdut definitiv prin desişurile ei rătăcind cu voie sau nu şerpuirile aleilor păzite de sălbăticiuni… Probabil cîte ceva din toate astea se mai produc şi acum. Amintiri se produc în fiecare clipă, ştiu. Şi poate chiar şi versuri urmându-le celor  ale unicului poet al Braşovului, exilatul Ştefan Baciu care-şi începea, din Honolulu poeziile cu un „De sub Tâmpa…” şi care ne-a lăsat cea mai frumoasă strofă a Braşovului:
„Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ la tropic, pe-un picior de plai.” (Braşov la Tropic, 1980)
Nimic nu întrece culorile de chihlimbar şi miere ale Tâmpei toamna şi sper că şi acum ea va fi la fel de blîndă ca şi altele lăsîndu-ne să le privim pe săturate oricît de… indecentă ne-ar fi căutătura…

Am găsit acum ceva vreme o vorbă de-a lui Italo Calvino: „Un oraş nu te bucură cu cele şapte sau şaptezeci şi şapte de minuni, ci cu răspunsul pe care ţi-l dă la ce i-ai cerut.” Ei bine, iată că eu mi-am primit răspunsul…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Preţ de-un bilet de tramvai. Confabulare

E luni, a doua zi de Paşte. Luni, da un fel de duminică din cele cu care nu prea ştiu ce să fac şi pe ale cărei „alergări” încerc să le duc cu ingăduinţă pînă la punctul de firesc al unor întîmplări duminicale. Am avut răgazul să văd primele păpădii galbene şi să observ de aproape florescenţele unor copaci şi de departe soarele. Însă într-un azi, aşadar incomodat de îndărătnica semnificaţie a zilelor. Într-un azi în care şi ştirile şi realităţile confecţionate la televizor – ba chiar şi cele ale străzii – îmi par acut mai nefireşti decît în zilele, să le zic, obişnuite. Dar, poate… confabulez, după cum ar defini asta Ulric Neisser sau chiar Serghei Korsakov! 😉
Şi totuşi, parcă lucrurile nu sunt pe atît de… grave, parcă mai există terapii! Pare a mă îndreptăţi să cred asta o pagină savuroasă despre „duminicile viitorului” a avangardistului poet sinucigaş Ilarie Voronca, dintr-una din cărţile năpădite de praf pe care m-am îndeletnicit să le răsfoiesc în orele astea (iată, deci, beneficiul duminicii lungi!) :

„Aşa cum e organizată existenţa şi activitatea omenească, repaosul de duminică e departe de a-şi putea atinge scopul pentru care va fi fost creat. El vine după o încordare atît de trudnică, a celor şase zile de caznă, încît şi din pricina inerţiei ca şi a dezobişnuirii de a lenevi, omul se află brusc în faţa acestui repaos, fără să-l poată folosi. dar ce să facă el mai întîi? Să-şi repare uneltele, hainele zdruncinate de o săptămînă gîfîită? Să încerce să-şi cunoască nevasta, copiii, prietenii, pe cari, într-o săptămînă de vîrtej şi de vuiet, abia de a apucat să-i vadă? Să iasă în stradă, să se mire ca de o cunoştinţă veche pe care o găseşte schimbată, cu unele case în ruină, cu altele înălţîndu-se umede, încă, din pădurile de schele? Poate că în mintea lui înceţoşată de o muncă prea intensă, întrebările acestea nici nu au unde îşi face loc.”

Şi mai mult, ca să văd cît de norocos sunt astăzi, după doar 76 de ani! 🙂 :

„Duminica devenea, aşa cum poeţii cu ochiul lor profetic au desluşit-o, o strîmtă anticameră de tristeţe şi de doliu a acestui spital, a cestei închisori, care e viaţa.
Şi totuşi, cît a trebuit ca să se ajungă la principiul acelor opt ore de muncă şi al respectului acestei întreruperi duminicale? Cît va mai trebui ca să se ajungă la principiul a patru ore de muncă la săptămînă, nu de şase, ci de cinci zile de lucru, şi la repaosul nu de una, ci de două zile pline? Atunci omul va învăţa din nou să-şi utilizeze libertatea, să fie leneş,să viseze, să citească şi chiar să scrie poezii. Dreptul acesta îl au acum numai cîţiva privilegiaţi. Redat demnităţii sale de om, cu dreptul şi beneficiul muncii raţional şi just organizate, omul acela va avea o dublă duminică, în adevăr luminoasă şi fecundă.
Va fi o vreme cînd, desigur, şi mijloacele de comunicaţie vor fi la îndemîna oricui: cu atît cît costă azi o cursă cu autobuzul sau tramvaiul, omul acestui viitor se va putea duce, în cele două zile libere, la munte sau la mare…”

Oh da, superb! Chiar, v-aş întreba: cît costă la voi o cursă cu tramvaiul? 😉

Servus, Blogolume!
Cristos a Înviat!
Toate cele bune!

Îmbălsămez realitatea. Pur şi simplu

Ploaie măruntă, frig…  Oboseală, somnolenţă, dureri sîcîitoare, nervi zvîrcolindu-se spre sleire… Nevoia aceea de somn… Defilări cu Crucea şi Cuvîntul, fără noimă, fără pudoare,  pe stradă, la televizor… Cu Lumina adusă cu avionul, în procesiune electorală…  Rugăciuni puţine în îmbulzeală. Onoarea beizadelei linşată mediatic, spălată şi servită poporului în porţii mici ca o nobleţe rară. Jandarmi şi jafuri… Patimi crîncene, nestatistice, ţară dureros de săracă şi tristă şi bolnavă şi fără speranţă… Bucurii mimate, mici şi mari… Gesturi fireşti de refuz, de alungare, de ştergere, în urma necontenitelor agresiuni virtuale irositoare de cuvinte, fără gînduri, aducătoare de rating sterp şi deschizătoare de uşi… a vînt, fără oaspeţi… Plouă şi îmbălsămez realitatea în două poezii rare… în răspunsuri tăcute, în aşteptarea nopţii şi a zilei de mîine…

Darie Magheru

Icoană cu ţara
(anno domini – fanariot)

cad seduse-în fărăfiinţa somnului
toate ţărmurile maicii domnului
pe ventricul s-a lăţit eclipsă
pleoapa de la răsărit e lipsă.

numuliţi şi var şi var cît numeri
din conceptul nopţii pînă-în umeri.
nu-îi mai umblă în avala condurii
geografia sînului şi-a gurii…

bate-un vînt stă cuarţ în martie omu’
ape-au curs dar păstrăvu-îi de os
maica domnului cu flori şi frunze
– aici sub cruce împietri frumos!

(din „Exclusiv tauri” – Editura Arania, 1991)

Salvatore Quasimodo

Alt răspuns

Au ce voiţi, păduchi ai lui Hristos?
Nimic nu se-ntîmplă în lume iar omul
continuă să-adune ploaia-n aripile-i
de corb şi strigă iubire şi dezbinare.
Cu voi nu i se-mpuţinează sîngele
veciei. Doar oaia
răsucitu-s-a la-ntoarcerea-i cu capul
chel şi găvanele goale.
Nu s-a-ntîmplat nimic. Şi muşchi e-acum
hronicul de pe zidul oraşului
dintr-un arhipelag îndepărat.

(din „Versuri – Pămîntul neasemuit” – Editura Univers, 1992)

Sărbători Liniştite, Paşte Fericit, dragilor şi dragelor, voi care mai ajungeţi pe aici… pur şi simplu!
Toate cele bune!

O seară de august. O groapă comună

Sunt seri cînd poţi ajunge acasă frînt, înfrînt. Sunt serile zilelor care, stau să te muşte de beregată, serile zilelor în care te pîndeşte neputinţa răzbunătoare a disperaţilor. Serile zilelor cînd, oameni ştiuţi, strivesc sub cizmă alţi oameni ştiuţi. Serile cînd existenţe se măsoară în greutatea  de la chimirul altora. Sunt seri care cad peste minciuni vechi, dar descoperite proaspăt. Minciuni care şterg ani întregi de seri de sudoare. Sunt seri cînd… Serile acelea de dinaintea nopţilor care nu anunţă o dimineaţă şi nici măcar o convalescenţă, care anunţă… nimic… nici măcar o execuţie!
Sunt seri în care poţi găsi (sau nu?) o poezie la capul patului. O poezie care nu ţine de… nimic… Poate fi poezia unui poet „blestemat”, asasinat într-o dimineaţă de 18 august şi aruncat într-o groapă comună…

Federico García Lorca

August

August.
Potrivnice – amurguri
de piersici şi zahăr,
soarele-n după-amiază
ca un sâmbur de fructă.

Porumbu-şi păstrează întreg
surâsu-i galben şi aspru.

August.
Copiii mănâncă
pâine neagră cu lună bogată.