luni

la 8 dimineaţa
luam amîndoi cinciul
de pe Berzei pînă aproape de Unirea
cînd, la pas, pe Eroilor
mă-ntreba de soarta
ziarelor din oraş.
nici depresive, nici nevrotice,
un pic obosite,
îi spuneam într-o doară,
ca o acoladă, pînă ce,
pînă cînd i-am rămas dator
c-o frumuseţe de ferpar,
la o aruncătură albă de băţ
de poza din care mă priveşte,
jovial şi tînăr,
bodiu andrei.

Cu bicicleta

În cîte feluri poţi tu să scrii?
Eşti un cameleon!
Uite eu dacă-i zic pomului pom,
pom e,
dacă-mi dezvelesc o coapsă,
soră cu sînul şi cu pîntecu-mi-e
şi genunchiul, genunchi,
ca tu să le doreşti!
Dar tu? Eşti dizarmonic,
narcisist şi suferi grav
de amnezie.
„Eu? Eu nu scriu.
Eu mă dau cu bicicleta
pe timpanul lunii!”

La moartea unui blogger

Parafrazîndu-l pe… „amicul” Bukowski aş zice că fără blogosferă lumea ar fi un infern M-am convins de asta din 2008 încoace, de cînd am descoperit partea asta de lume. Şi aşa e, fiindcă după mintea mea,  blogosfera este un loc-pansament al singurătăţilor, unde nişte oameni se dezbracă de orgolii, se citesc şi se întreabă egal şi senin de sănătate. Mai simplu decît în ingrata literatură şi mai firesc decît în egoistul, solitarul sau autistul, uneori, facebook. Hulită de mulţi (unele voci ale elitei asemuind-o cu o vidanjă, altele cu onanismul!) şi catalogată cu uşurinţă ca aparţinînd subculturii, blogosfera ar fi, spun ei, un spaţiu sărac, ieftin, al frustărilor unei mulţimi de anonimi, în bună parte semidocţi, cărora nu le este permis accesul la „înălţimile” agreate de critici şi asezonate cu lansări, şampanie, cu recenzii şi posterităţi… garantate! Aşa o fi, de la înălţimea ameţitoare a scării lor de valori, dar eu ştiu că aici am găsit atît bijuterii, rafinamente estetice, literare sau de gîndire cît şi, mai ales, viaţă!

Am început însă să întîlnesc şi moarte. Moartea aşa cum e, indiferentă, rece, comună sau ironică şi zîmbitoare invitîndu-te la o cafea. Şi nu vorbesc despre moartea unor bloguri, din varii motive, cum ar fi plictisul, delăsarea sau altceva-ul care-i fac pe posesorii lor să le abandoneze. Este şi aceasta o moarte, tristă, gîndind totuşi cu sufletul aplecat asupra strădaniilor care au născut un blog. Vorbesc despre moartea bloggerilor, a acelor anonimi cu care ajungem să ne petrecem familiar ceva din timp. Şi fac un mic exerciţiu de memorie asupra veştilor triste din blogolume pe care le-am primit în vremea din urmă. Necronologic (şi necrologic!), îmi amintesc de Rebusache, de prietenul Mihai (Mişu „Bera”) Berariu, de Mircea Suman, de poetul Marius Baciu, de Bibliotecarul sau despre cel despre care am aflat în această dimineaţă că s-a dus , Virusache… Şi sunt numai cei pe care eu i-am întîlnit cumva, pe aici!…

S-au dus, ştiu, aşa cum se duce oricine şi aşa cum te ataşezi de un x sau un y şi îi regreţi trecerea în nefiinţă, la fel te poţi ataşa de un x sau y blogger. Ce mare brînză?, veţi spune… Mai ştiu şi că o postare poate dura, poate trăi, un minut sau o zi sau, în mod excepţional, mai multe zile. Şi atunci?  Ştiu, şi poate tocmai de aceea, nu pot să nu mă întreb uneori cîtă e viaţa bloggerului şi cîtă a blogului sau dacă nu cumva aceşti bloggeri nu „trăiesc” un pic mai mult şi după pămînteana lor trecere, aşa cum şi un poet mai trăieşte pînă cînd îi va fi fost citită ultima dată poezia?… Habar n-am cît mai poate trăi un blog după ce autorul lui nu mai este, nu mai are programată, în avans, nicio postare  şi nu-şi va fi lăsat moştenire vreunui urmaş userul şi parola.  Limpede-i că e ceva trist în veştile şi trecerile astea. Am aici în drepta un blogroll foarte lung şi cîţiva dintre ei nu mai sunt şi chiar multe bloguri nu mai duc nicăieri… Nu le-am şters însă.  Nu ştiu nici dacă „ping-urile” de mai sus vor ajunge undeva sau dacă nu cumva, „acolo”, „altundeva” s-au adunat toţi într-un blogroll ceresc, la masa unei posterităţi de invidiat aici pe pămînt. Cum nu am de unde şti nici pe crucea căruia dintre noi va scrie pe lemn sau în piatră: „blogger”.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Unde dus? Dus şi atîta

Pentru unii, pentru alţii

"Noi, Nichita Stănescu."
„Noi, Nichita Stănescu.”

Piatra şi muntele de piatră există numai pentru om. pentru arbore, piatra şi muntele de piatră nu există cu dovada frunzei verzi.
Capul de deasupra umerilor nu există pentru toţi. Pentru stînca de piatră a muntelui, capul nu există deasupra umărului.
N-am văzut vulpe îmbrăcată cu ie, decît numai stelele lepădîndu-se de raze.
Ha, mare rostogolită, mă uit la tine ca şi cum aş vedea valurile pe care pietrele le au.
Mă învelesc într-un trup de femeie, piatra nu mi-a spus că se înveleşte într-un trup de piatră.
Nefericirea mea stă în naştere, iar nu în frumoasa umbră gri a frunzei verzi.
Pun mîna în părul tău, îmi înfăşor pletele tale cu cuvintele mele.
Strig cuvîntul ca şi cum ar avea fiu piatra, ca şi cum ar avea fiică frunza.
Mor şi strig cuvîntul, ca şi cum muntele ar fi munte, ca şi cum vîntul ar fi plin de aer, ca şi cum albina ar avea ţepi în coada ei cu ţepi, ca şi cum tu, dragostea mea, te-ai uita la mine cînd dorm dus, unde dus? – dus şi atîta.
(1982)

21 grame de suflet

Cercetătorul suedez, medicul Nills Jakobson, a avut recent lugubra ideie de a cîntări o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cîntarului său că, indiferent de sex sau de vîrstă, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa morţii. În conferinţa de presă organizată, Nills Jakobson a declarat că aceasta este greutatea sufletului.
Va să zică 21 de grame!
(1982)

Nichita Stănescu
– din „Amintiri din prezent” (Editura „Sport turism”, 1985)

Codul de bare al timpului şi cuvintelor

Am mai spus-o aici: simt cum timpul se comprimă. Despre contracţia timpului sunt în vogă o sumă de teorii (cunoaştem cu toţi „Teoria Rezonanţei Schumann” precum şi altele ale conspiraţiei!) ba unii zic chiar că, din pricina asta, ceasurile vechi nu ar mai putea ţine ora exactă,  fiindcă pământul s-ar învîrti mai repede decît atunci cînd ele învăţaseră să măsoare timpul! Nu ştiu, n-am experimentat asta şi poate voi pune nişte ceasuri vechi să măsoare ziua însă e limpede că timpul ţine de percepţia noastra asupra lui. Şi limpede (cel puţin aşa, la nivel primar) e că viaţa tihnită de odinioară ne-a fost furată mai degrabă de comandamentele accelerate (şi scelerate!) şi egoiste ale zilei, după ce ne-o furase mai întîi… secolul vitezei. Cine ne este mîncătorul de timp nici nu contează, ceea ce ne rămîne însă e clar: timpul mîncat! Iar de aici şi pînă la cuvintele… mîncate şi ele n-a fost decît un pas. Precaritatea timpului aduce şi precaritatea cuvintelor şi alte… precarităţi.
Din pricina aceasta (funcţionînd în subconştient, desigur) am încercat experimentul ăsta al ultimelor vreo 20 de zile: gîndul de-o zi într-o propoziţie. Nu le consider nici aforisme, nici versuri cît mai curînd texte condensate de timp. S-a observat că uneori poţi spune într-o propoziţie la fel de multe cîte ai spune în cîteva pagini salvînd în felul ăsta şi cuvîntul şi clipa şi… hîrtia. Apoi un gînd scris sau o imagine scrisă, în cazul meu, reprezintă o onorabilă scuză împotriva lenei mele în raport cu scrisul. Ca să nu mai vorbesc despre binefacerile neuronale ale acestui aproape zilnic jogging cu cuvintele.
Cred că va fi amuzant la anu’ de pildă să mă întorc şi să văd care era… codul de bare al unora din zilele acestei toamne. Codul de bare în litere şi secunde… O toamnă nespus de generoasă în blîndeţe şi culori, o toamnă ce se vrea încă plimbată de mînă printre terase, pe Corso, printre foşnirile de frunze ale aleii de sub Tîmpa sau zburată încă pe aripile obraznicelor diptere atît de vii în noiembrie!…
Şi aş încheia aşa, aşa cum am mai făcut-o cred, întîmplător şi în avans!:

Biografie

Sunt un individ
Cooperant,
Din cînd în cînd,
Mor.
(Adrian Păunescu – 2003)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Semne de iarbă. Despărţirea

Soare superb… Primăvară, parcă alungînd acea iarnă care rînjeşte după colţ… Toamna e încăpăţînată de cîteva zile să ne vindece nişte răni, atît cît ştie şi cum poate. Şi totuşi am senzaţia că noi nu o vrem. Nu vrem nici măcar atît. Nu mai suntem în stare să suportăm culorile, căldura. Spunea cineva, frumos, că România e ţara care şi-a pierdut zîmbetul. Privind pe stradă şi spre stradă, tind să îi dau dreptate…
Rîndurile astea au venit cu gîndul la plecarea Poetului. Soarele ăsta o fi vreun semn de blîndă despărţire, anunţînd iarba bogată ce va să răsară pe mormîntu-i. Da, e un răspuns acesta, la una dintre ultimele-i întrebări… În loc de la revedere.
A fost, cred eu, ultimul mare poet român, fiindcă nu văd pe altcineva să vină din urmă. Ultimul poet de talie, de cuprindere, de respiraţie patriotică (mai avea un sens cuvîntul ăsta…)
Scriam la fel, oarecum, simţind la fel, despre Grigore Vieru, acum doi ani… şi îl adăugam unor… Labiş, Nichita, Sorescu, Ioan Alexandru… Adrian Păunescu li se alătură, firesc. Spuneam atunci că cuvintele au murit odată cu el… Cu Păunescu, pe lîngă, cuvinte, pe lîngă nişte vîrste, ni s-au dus şi tăria şi instinctele de ţară, atîtea cîte mai erau… Şi, da, mai ales este încă o despărţire de poezie, de noi înşine…

P.S.Cuvintele chiar sunt tot mai puţine, resuscitarea lor e tot mai anevoioasă şi mijloacele terapeutice tot mai ineficiente. Răzbesc tot mai greu prin jeg şi rating…

Antiprimăvara

Ce dacă vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi
În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.

Şi vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuiburi şi-au făcut la streşini
Şi lânga mine nu eşti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi.

Şi ninge pâna la prăsele
Ninsoarea-mi intră-n trupul tot
Un dans de oameni de zăpadă
Ce îmbrăţişarea n-o mai pot
La noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea, primăvară
Şi toţi cocorii emigranţi.

Primăvara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poţi să pleci suntem reci
Iarnă ni-i pe veci.

Adrian Păunescu

Noiembrie. Porţile iernii…

Noiembrie. A mai căzut un Mig… Doi oameni au murit, „la datorie”, potrivit fişei postului! A murit şi Chiţac… Cristiana Anghel a ieşit din greva foamei… Poetul Adrian Păunescu ne scrie trist, deznădăjduit, de pe patul de spital… FMI-ul ne-a făcut bugetul… Şcoli şi spitale închise. Oamenii? Cifre, statistici neglijabile!… Ţara e în genunchi şi extrem de profitabilă pentru… groparii de la căpătîi… Am aflat înmărmurit că mi s-a prăpădit un prieten din copilărie… A murit de inimă. Neadaptat, neîmpăcat cu vremurile… Ştire devastatoare, asemeni celei de acum cîţiva ani cînd aflam că un alt prieten şi-a ucis mama cu lovituri de ciocan… Biografia lui Ceauşescu, succes de box-office şi motiv tîmpit de rîs de noi înşine… Elena Udrea tipăreşte fluturaşi electorali… Ura începe să se distribuie uniform peste prăpăstiile săpate cu precizie între oameni… Opera e la un pas de desăvîrşire… Am văzut Cetăţuia redescoperită străjuind deasupra oraşului şi-mi place această imagine…  E ca şi cum m-aş fi găsit într-un oraş străin sau ca şi cum aş fi văzut pentru prima oară… Şi totuşi, m-am lăsat alintat de un soare venit de altundeva, nu din sfîrşitul toamnei…
A fost o zi de noiembrie. Plină. Prima zi de noiembrie… Frumoasă, superbă în tablou, memorabilă, parfumată. Rece şi prevestitoare de frig, devastatoare în fond. Mincinoasă? Unde suntem? Unde sunt eu în tabloul ăsta? Încotro? Zăresc porţile iernii. Nesfîrşită…

Servus, Blogolume!
Pentru voi, prieteni, noiembrie va… fi fost altfel? 😉 : Bistriţeanul, Gabriela, Cammely, Geo, Onu, Daurel, Cati, Adi, Teo, Marius, Madi, Gigi, La Rose, EO, Camelia, Tavi, Camelia, Sebra, Sorina, Vania, Roxana, Quarrier, Cristian, Marele Urs, Vali, Gina, Ramona, Aurora, Cella, Lollitta, Gabi
Toate cele bune!

Poetul. Sentinţa perfidă

„Vedeţi preţul despărţirii domn poet? El nu se poate cumpăra cu bani… Dumnezeu nu a uitat de acest preţ!”, comenta ieri seară, undeva prin prea-încăpătoarea „prispă” a aceluiaşi facebook un… distins domn, referitor la un articol privind starea critică de sănătate a poetului Adrian Păunescu. Am avut ceva polemici cu dânsul pe tema asta, fiindcă, pe mine cel puţin, ştirea respectivă m-a mîhnit în vreme ce el a scos pe tarabă vechea marotă a laturii perfide a comuniştilor… Mai mult, a postat o odă închinată de Păunescu „mult-iubitului conducător” precum şi o scrisoare a poetului în care acesta i se adresa dictatorului cu  „Să trăiţi, Măria Voastră!”… Aşadar eram pus în faţa evidenţei, iar poetul răstignit din nou pe stîlpul infamiei şi ar fi trebuit să recunosc spăşit că şi eu sunt vreo loază de pui de comunist fără caracter, fără prinţipuri şi morală! Ba chiar hoţ, profitor, îmbuibat, escroc şi securist pe deasupra! Aş fi dat aşa satisfacţie maximă celor din tagma distinsului interlocutor!
Nu am de gînd să-i ridic vreun monument lui Adrian Păunescu, omului Păunescu. Şi-a asumat şi consumat convingerile (şi naivitatea, cred eu!), a recunoscut şi îşi poartă crucea pentru multe făcute şi nefăcute în vreme ce alţii, destui, au trecut cu arme şi bagaje de la proslăvirea conducerii PCR-ului la cea a… protipendadelor… democrate de după 1989. Curios chiar, aceştia din urmă sunt categorisiţi de unii, chiar azi cînd vorbim, drept intelectuali virtuoşi şi onorabili, patrioţi cu ştaif, în ciuda stipendiilor din conturi, incomparabile cu chenzinele din anii epocii de aur! Ca Păunescu a gresit sau nu, nu suntem în măsură, cred, să judecam noi. Această perfidie a aplicării de sentinţe e mai grozavă decît cea a blamaţilor comunişti. Cine e mai culpabil? Apoi, sunt destui care depun mărturie că din poziţia lui, privilegiată ce-i drept, însă nu fără un preţ plătit de el, Păunescu le-a făcut destul bine multor amărîţi. Cum îi mai ştim inclusiv zecile sau sutele de poezii cenzurate în vremurile alea!
Dar să rînjeşti satisfăcut în faţa patului de suferinţă al omului şi al poetului Adrian Păunescu mi se pare o probă de ignoranţă, de îmbîcsire politică şi ură strigătoare la cer! Să arunci la nesfîrşit cu lături – şi mulţi îşi fac blazon din asta de 20 de ani! – pe o operă, fiindcă omul a avut şi păcatele lui mai ţine şi ce de cei şapte ani de acasă. Şi vorbesc acum, poate, despre unul dintre ultimii mari poeţi de valoare incontestabilă, şi cu o biografie şi de o erudiţie impresionante, ai ţării ăsteia, Adrian Păunescu.
Repet, preţul despărţirii ni-l putem cîntări sau comenta doar cînd e vorba de despărţirea noastră, în niciun caz a celorlalţi! Cu atît mai mult a unui mare poet. Lăsaţi-l pe omul de pe patul ăla de spital să îşi ducă crucea, să îşi trăiască drama, remuşcările, vinovăţiile, nimicnicia, atîtea cîte or fi, în linişte! Sunt convins că ele există şi sunt mult mai consistente decît ale majorităţii care îl judecă de pe margine, moralizator. Când judeci un om, trebuie să fii măcar la înălţimea lui pentru a-l putea vedea în dimensiunea reală! Şi nu cred că sunt prea mulţi care să aibă această calitate faţă de Păunescu care, va rămîne cert în Istoria literaturii înainte de orice – acolo unde puţini mai pătrund acum! – oricît le-ar sta asta unora în gît. Poetul ramine! Şi să dea Dumnezeu să ne fie mai departe în preajmă încă mulţi ani de acum!
Adrian Păunescu - "Locuri comune"
P.S. Căutînd acum prin volumele lui Adrian Păunescu am găsit o pagină de caiet cu autograful său. În octombrie 1986, la Serile din timpul Festivalului Naţional de Poezie de la Sighet, Adrian Păunescu îmi ura în grabă, scriindu-mi un pic greşit numele: „Succes în poezie!„. Mi-l amintesc ascuns de ochii prea curioşi (şi cred că şi de urechile securităţii, fiind pus „la index” în acea vreme) pe sub bogăţia merilor dintr-o livadă din Deseşti stînd de vorbă cu regretatul Laurenţiu Ulici. Avea o barbă ca de patriarh şi da, toată lumea murmura admirativ şi-şi dădea coate privindu-l de la distanţă… Da, eram şi eu printre ei (pe atunci un june „premiant” al „României Literare” în festivalul cu pricina) şi nu aş fi bănuit că lumea se va schimba într-atît încăt Poetul acela mare şi adulat de toată lumea să ajungă, în ochii unei părţi a neamului său unul dintre dintre pămîntenii huliţi! Din fericire însă, ştiu, că acea parte nu contează şi că numericeşte e tot mai copleşită de cei ce-l preţuiesc şi-i descoperă poezia. Şi sunt dintre cei care mai cred că soarta ne este asemenea felului în care ne tratăm poeţii…

P.P.S Am observat că la o simplă căutare pe Google, tastînd Adrian… primul din lista căutărilor apare Adrian Păunescu cu vreo 285.000 de rezultate. Ca fapt divers sau ca un alt… „loc comun” ;)!

Servus, Blogolume!…
şi… vă aştept părerea!