luni

la 8 dimineaţa
luam amîndoi cinciul
de pe Berzei pînă aproape de Unirea
cînd, la pas, pe Eroilor
mă-ntreba de soarta
ziarelor din oraş.
nici depresive, nici nevrotice,
un pic obosite,
îi spuneam într-o doară,
ca o acoladă, pînă ce,
pînă cînd i-am rămas dator
c-o frumuseţe de ferpar,
la o aruncătură albă de băţ
de poza din care mă priveşte,
jovial şi tînăr,
bodiu andrei.

Cu bicicleta

În cîte feluri poţi tu să scrii?
Eşti un cameleon!
Uite eu dacă-i zic pomului pom,
pom e,
dacă-mi dezvelesc o coapsă,
soră cu sînul şi cu pîntecu-mi-e
şi genunchiul, genunchi,
ca tu să le doreşti!
Dar tu? Eşti dizarmonic,
narcisist şi suferi grav
de amnezie.
„Eu? Eu nu scriu.
Eu mă dau cu bicicleta
pe timpanul lunii!”

În care poezia…

…poezia ta-i mîncare pentru îngeri, Vasile,
stai liniştit, le-ai lăsat destulă
şi de sub verdeaţa pămîntului
oamenilor nu are cum să le cadă
vreo firimitură,
îngerii tăi nu mor de foame, Vasile.

Salvador Dali - "The Fallen Angel" (Illustration for Dante's "Divine Comedy" 1951)
Salvador Dali„The Fallen Angel” (Illustration for Dante’s „Divine Comedy” 1951)

La moartea unui blogger

Parafrazîndu-l pe… „amicul” Bukowski aş zice că fără blogosferă lumea ar fi un infern M-am convins de asta din 2008 încoace, de cînd am descoperit partea asta de lume. Şi aşa e, fiindcă după mintea mea,  blogosfera este un loc-pansament al singurătăţilor, unde nişte oameni se dezbracă de orgolii, se citesc şi se întreabă egal şi senin de sănătate. Mai simplu decît în ingrata literatură şi mai firesc decît în egoistul, solitarul sau autistul, uneori, facebook. Hulită de mulţi (unele voci ale elitei asemuind-o cu o vidanjă, altele cu onanismul!) şi catalogată cu uşurinţă ca aparţinînd subculturii, blogosfera ar fi, spun ei, un spaţiu sărac, ieftin, al frustărilor unei mulţimi de anonimi, în bună parte semidocţi, cărora nu le este permis accesul la „înălţimile” agreate de critici şi asezonate cu lansări, şampanie, cu recenzii şi posterităţi… garantate! Aşa o fi, de la înălţimea ameţitoare a scării lor de valori, dar eu ştiu că aici am găsit atît bijuterii, rafinamente estetice, literare sau de gîndire cît şi, mai ales, viaţă!

Am început însă să întîlnesc şi moarte. Moartea aşa cum e, indiferentă, rece, comună sau ironică şi zîmbitoare invitîndu-te la o cafea. Şi nu vorbesc despre moartea unor bloguri, din varii motive, cum ar fi plictisul, delăsarea sau altceva-ul care-i fac pe posesorii lor să le abandoneze. Este şi aceasta o moarte, tristă, gîndind totuşi cu sufletul aplecat asupra strădaniilor care au născut un blog. Vorbesc despre moartea bloggerilor, a acelor anonimi cu care ajungem să ne petrecem familiar ceva din timp. Şi fac un mic exerciţiu de memorie asupra veştilor triste din blogolume pe care le-am primit în vremea din urmă. Necronologic (şi necrologic!), îmi amintesc de Rebusache, de prietenul Mihai (Mişu „Bera”) Berariu, de Mircea Suman, de poetul Marius Baciu, de Bibliotecarul sau despre cel despre care am aflat în această dimineaţă că s-a dus , Virusache… Şi sunt numai cei pe care eu i-am întîlnit cumva, pe aici!…

S-au dus, ştiu, aşa cum se duce oricine şi aşa cum te ataşezi de un x sau un y şi îi regreţi trecerea în nefiinţă, la fel te poţi ataşa de un x sau y blogger. Ce mare brînză?, veţi spune… Mai ştiu şi că o postare poate dura, poate trăi, un minut sau o zi sau, în mod excepţional, mai multe zile. Şi atunci?  Ştiu, şi poate tocmai de aceea, nu pot să nu mă întreb uneori cîtă e viaţa bloggerului şi cîtă a blogului sau dacă nu cumva aceşti bloggeri nu „trăiesc” un pic mai mult şi după pămînteana lor trecere, aşa cum şi un poet mai trăieşte pînă cînd îi va fi fost citită ultima dată poezia?… Habar n-am cît mai poate trăi un blog după ce autorul lui nu mai este, nu mai are programată, în avans, nicio postare  şi nu-şi va fi lăsat moştenire vreunui urmaş userul şi parola.  Limpede-i că e ceva trist în veştile şi trecerile astea. Am aici în drepta un blogroll foarte lung şi cîţiva dintre ei nu mai sunt şi chiar multe bloguri nu mai duc nicăieri… Nu le-am şters însă.  Nu ştiu nici dacă „ping-urile” de mai sus vor ajunge undeva sau dacă nu cumva, „acolo”, „altundeva” s-au adunat toţi într-un blogroll ceresc, la masa unei posterităţi de invidiat aici pe pămînt. Cum nu am de unde şti nici pe crucea căruia dintre noi va scrie pe lemn sau în piatră: „blogger”.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Unde dus? Dus şi atîta

Pentru unii, pentru alţii

"Noi, Nichita Stănescu."
„Noi, Nichita Stănescu.”

Piatra şi muntele de piatră există numai pentru om. pentru arbore, piatra şi muntele de piatră nu există cu dovada frunzei verzi.
Capul de deasupra umerilor nu există pentru toţi. Pentru stînca de piatră a muntelui, capul nu există deasupra umărului.
N-am văzut vulpe îmbrăcată cu ie, decît numai stelele lepădîndu-se de raze.
Ha, mare rostogolită, mă uit la tine ca şi cum aş vedea valurile pe care pietrele le au.
Mă învelesc într-un trup de femeie, piatra nu mi-a spus că se înveleşte într-un trup de piatră.
Nefericirea mea stă în naştere, iar nu în frumoasa umbră gri a frunzei verzi.
Pun mîna în părul tău, îmi înfăşor pletele tale cu cuvintele mele.
Strig cuvîntul ca şi cum ar avea fiu piatra, ca şi cum ar avea fiică frunza.
Mor şi strig cuvîntul, ca şi cum muntele ar fi munte, ca şi cum vîntul ar fi plin de aer, ca şi cum albina ar avea ţepi în coada ei cu ţepi, ca şi cum tu, dragostea mea, te-ai uita la mine cînd dorm dus, unde dus? – dus şi atîta.
(1982)

21 grame de suflet

Cercetătorul suedez, medicul Nills Jakobson, a avut recent lugubra ideie de a cîntări o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cîntarului său că, indiferent de sex sau de vîrstă, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa morţii. În conferinţa de presă organizată, Nills Jakobson a declarat că aceasta este greutatea sufletului.
Va să zică 21 de grame!
(1982)

Nichita Stănescu
– din „Amintiri din prezent” (Editura „Sport turism”, 1985)

Codul de bare al timpului şi cuvintelor

Am mai spus-o aici: simt cum timpul se comprimă. Despre contracţia timpului sunt în vogă o sumă de teorii (cunoaştem cu toţi „Teoria Rezonanţei Schumann” precum şi altele ale conspiraţiei!) ba unii zic chiar că, din pricina asta, ceasurile vechi nu ar mai putea ţine ora exactă,  fiindcă pământul s-ar învîrti mai repede decît atunci cînd ele învăţaseră să măsoare timpul! Nu ştiu, n-am experimentat asta şi poate voi pune nişte ceasuri vechi să măsoare ziua însă e limpede că timpul ţine de percepţia noastra asupra lui. Şi limpede (cel puţin aşa, la nivel primar) e că viaţa tihnită de odinioară ne-a fost furată mai degrabă de comandamentele accelerate (şi scelerate!) şi egoiste ale zilei, după ce ne-o furase mai întîi… secolul vitezei. Cine ne este mîncătorul de timp nici nu contează, ceea ce ne rămîne însă e clar: timpul mîncat! Iar de aici şi pînă la cuvintele… mîncate şi ele n-a fost decît un pas. Precaritatea timpului aduce şi precaritatea cuvintelor şi alte… precarităţi.
Din pricina aceasta (funcţionînd în subconştient, desigur) am încercat experimentul ăsta al ultimelor vreo 20 de zile: gîndul de-o zi într-o propoziţie. Nu le consider nici aforisme, nici versuri cît mai curînd texte condensate de timp. S-a observat că uneori poţi spune într-o propoziţie la fel de multe cîte ai spune în cîteva pagini salvînd în felul ăsta şi cuvîntul şi clipa şi… hîrtia. Apoi un gînd scris sau o imagine scrisă, în cazul meu, reprezintă o onorabilă scuză împotriva lenei mele în raport cu scrisul. Ca să nu mai vorbesc despre binefacerile neuronale ale acestui aproape zilnic jogging cu cuvintele.
Cred că va fi amuzant la anu’ de pildă să mă întorc şi să văd care era… codul de bare al unora din zilele acestei toamne. Codul de bare în litere şi secunde… O toamnă nespus de generoasă în blîndeţe şi culori, o toamnă ce se vrea încă plimbată de mînă printre terase, pe Corso, printre foşnirile de frunze ale aleii de sub Tîmpa sau zburată încă pe aripile obraznicelor diptere atît de vii în noiembrie!…
Şi aş încheia aşa, aşa cum am mai făcut-o cred, întîmplător şi în avans!:

Biografie

Sunt un individ
Cooperant,
Din cînd în cînd,
Mor.
(Adrian Păunescu – 2003)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Semne de iarbă. Despărţirea

Soare superb… Primăvară, parcă alungînd acea iarnă care rînjeşte după colţ… Toamna e încăpăţînată de cîteva zile să ne vindece nişte răni, atît cît ştie şi cum poate. Şi totuşi am senzaţia că noi nu o vrem. Nu vrem nici măcar atît. Nu mai suntem în stare să suportăm culorile, căldura. Spunea cineva, frumos, că România e ţara care şi-a pierdut zîmbetul. Privind pe stradă şi spre stradă, tind să îi dau dreptate…
Rîndurile astea au venit cu gîndul la plecarea Poetului. Soarele ăsta o fi vreun semn de blîndă despărţire, anunţînd iarba bogată ce va să răsară pe mormîntu-i. Da, e un răspuns acesta, la una dintre ultimele-i întrebări… În loc de la revedere.
A fost, cred eu, ultimul mare poet român, fiindcă nu văd pe altcineva să vină din urmă. Ultimul poet de talie, de cuprindere, de respiraţie patriotică (mai avea un sens cuvîntul ăsta…)
Scriam la fel, oarecum, simţind la fel, despre Grigore Vieru, acum doi ani… şi îl adăugam unor… Labiş, Nichita, Sorescu, Ioan Alexandru… Adrian Păunescu li se alătură, firesc. Spuneam atunci că cuvintele au murit odată cu el… Cu Păunescu, pe lîngă, cuvinte, pe lîngă nişte vîrste, ni s-au dus şi tăria şi instinctele de ţară, atîtea cîte mai erau… Şi, da, mai ales este încă o despărţire de poezie, de noi înşine…

P.S.Cuvintele chiar sunt tot mai puţine, resuscitarea lor e tot mai anevoioasă şi mijloacele terapeutice tot mai ineficiente. Răzbesc tot mai greu prin jeg şi rating…

Antiprimăvara

Ce dacă vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi
În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.

Şi vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuiburi şi-au făcut la streşini
Şi lânga mine nu eşti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi.

Şi ninge pâna la prăsele
Ninsoarea-mi intră-n trupul tot
Un dans de oameni de zăpadă
Ce îmbrăţişarea n-o mai pot
La noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea, primăvară
Şi toţi cocorii emigranţi.

Primăvara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poţi să pleci suntem reci
Iarnă ni-i pe veci.

Adrian Păunescu

Noiembrie. Porţile iernii…

Noiembrie. A mai căzut un Mig… Doi oameni au murit, „la datorie”, potrivit fişei postului! A murit şi Chiţac… Cristiana Anghel a ieşit din greva foamei… Poetul Adrian Păunescu ne scrie trist, deznădăjduit, de pe patul de spital… FMI-ul ne-a făcut bugetul… Şcoli şi spitale închise. Oamenii? Cifre, statistici neglijabile!… Ţara e în genunchi şi extrem de profitabilă pentru… groparii de la căpătîi… Am aflat înmărmurit că mi s-a prăpădit un prieten din copilărie… A murit de inimă. Neadaptat, neîmpăcat cu vremurile… Ştire devastatoare, asemeni celei de acum cîţiva ani cînd aflam că un alt prieten şi-a ucis mama cu lovituri de ciocan… Biografia lui Ceauşescu, succes de box-office şi motiv tîmpit de rîs de noi înşine… Elena Udrea tipăreşte fluturaşi electorali… Ura începe să se distribuie uniform peste prăpăstiile săpate cu precizie între oameni… Opera e la un pas de desăvîrşire… Am văzut Cetăţuia redescoperită străjuind deasupra oraşului şi-mi place această imagine…  E ca şi cum m-aş fi găsit într-un oraş străin sau ca şi cum aş fi văzut pentru prima oară… Şi totuşi, m-am lăsat alintat de un soare venit de altundeva, nu din sfîrşitul toamnei…
A fost o zi de noiembrie. Plină. Prima zi de noiembrie… Frumoasă, superbă în tablou, memorabilă, parfumată. Rece şi prevestitoare de frig, devastatoare în fond. Mincinoasă? Unde suntem? Unde sunt eu în tabloul ăsta? Încotro? Zăresc porţile iernii. Nesfîrşită…

Servus, Blogolume!
Pentru voi, prieteni, noiembrie va… fi fost altfel? 😉 : Bistriţeanul, Gabriela, Cammely, Geo, Onu, Daurel, Cati, Adi, Teo, Marius, Madi, Gigi, La Rose, EO, Camelia, Tavi, Camelia, Sebra, Sorina, Vania, Roxana, Quarrier, Cristian, Marele Urs, Vali, Gina, Ramona, Aurora, Cella, Lollitta, Gabi
Toate cele bune!

Poetul. Sentinţa perfidă

„Vedeţi preţul despărţirii domn poet? El nu se poate cumpăra cu bani… Dumnezeu nu a uitat de acest preţ!”, comenta ieri seară, undeva prin prea-încăpătoarea „prispă” a aceluiaşi facebook un… distins domn, referitor la un articol privind starea critică de sănătate a poetului Adrian Păunescu. Am avut ceva polemici cu dânsul pe tema asta, fiindcă, pe mine cel puţin, ştirea respectivă m-a mîhnit în vreme ce el a scos pe tarabă vechea marotă a laturii perfide a comuniştilor… Mai mult, a postat o odă închinată de Păunescu „mult-iubitului conducător” precum şi o scrisoare a poetului în care acesta i se adresa dictatorului cu  „Să trăiţi, Măria Voastră!”… Aşadar eram pus în faţa evidenţei, iar poetul răstignit din nou pe stîlpul infamiei şi ar fi trebuit să recunosc spăşit că şi eu sunt vreo loază de pui de comunist fără caracter, fără prinţipuri şi morală! Ba chiar hoţ, profitor, îmbuibat, escroc şi securist pe deasupra! Aş fi dat aşa satisfacţie maximă celor din tagma distinsului interlocutor!
Nu am de gînd să-i ridic vreun monument lui Adrian Păunescu, omului Păunescu. Şi-a asumat şi consumat convingerile (şi naivitatea, cred eu!), a recunoscut şi îşi poartă crucea pentru multe făcute şi nefăcute în vreme ce alţii, destui, au trecut cu arme şi bagaje de la proslăvirea conducerii PCR-ului la cea a… protipendadelor… democrate de după 1989. Curios chiar, aceştia din urmă sunt categorisiţi de unii, chiar azi cînd vorbim, drept intelectuali virtuoşi şi onorabili, patrioţi cu ştaif, în ciuda stipendiilor din conturi, incomparabile cu chenzinele din anii epocii de aur! Ca Păunescu a gresit sau nu, nu suntem în măsură, cred, să judecam noi. Această perfidie a aplicării de sentinţe e mai grozavă decît cea a blamaţilor comunişti. Cine e mai culpabil? Apoi, sunt destui care depun mărturie că din poziţia lui, privilegiată ce-i drept, însă nu fără un preţ plătit de el, Păunescu le-a făcut destul bine multor amărîţi. Cum îi mai ştim inclusiv zecile sau sutele de poezii cenzurate în vremurile alea!
Dar să rînjeşti satisfăcut în faţa patului de suferinţă al omului şi al poetului Adrian Păunescu mi se pare o probă de ignoranţă, de îmbîcsire politică şi ură strigătoare la cer! Să arunci la nesfîrşit cu lături – şi mulţi îşi fac blazon din asta de 20 de ani! – pe o operă, fiindcă omul a avut şi păcatele lui mai ţine şi ce de cei şapte ani de acasă. Şi vorbesc acum, poate, despre unul dintre ultimii mari poeţi de valoare incontestabilă, şi cu o biografie şi de o erudiţie impresionante, ai ţării ăsteia, Adrian Păunescu.
Repet, preţul despărţirii ni-l putem cîntări sau comenta doar cînd e vorba de despărţirea noastră, în niciun caz a celorlalţi! Cu atît mai mult a unui mare poet. Lăsaţi-l pe omul de pe patul ăla de spital să îşi ducă crucea, să îşi trăiască drama, remuşcările, vinovăţiile, nimicnicia, atîtea cîte or fi, în linişte! Sunt convins că ele există şi sunt mult mai consistente decît ale majorităţii care îl judecă de pe margine, moralizator. Când judeci un om, trebuie să fii măcar la înălţimea lui pentru a-l putea vedea în dimensiunea reală! Şi nu cred că sunt prea mulţi care să aibă această calitate faţă de Păunescu care, va rămîne cert în Istoria literaturii înainte de orice – acolo unde puţini mai pătrund acum! – oricît le-ar sta asta unora în gît. Poetul ramine! Şi să dea Dumnezeu să ne fie mai departe în preajmă încă mulţi ani de acum!
Adrian Păunescu - "Locuri comune"
P.S. Căutînd acum prin volumele lui Adrian Păunescu am găsit o pagină de caiet cu autograful său. În octombrie 1986, la Serile din timpul Festivalului Naţional de Poezie de la Sighet, Adrian Păunescu îmi ura în grabă, scriindu-mi un pic greşit numele: „Succes în poezie!„. Mi-l amintesc ascuns de ochii prea curioşi (şi cred că şi de urechile securităţii, fiind pus „la index” în acea vreme) pe sub bogăţia merilor dintr-o livadă din Deseşti stînd de vorbă cu regretatul Laurenţiu Ulici. Avea o barbă ca de patriarh şi da, toată lumea murmura admirativ şi-şi dădea coate privindu-l de la distanţă… Da, eram şi eu printre ei (pe atunci un june „premiant” al „României Literare” în festivalul cu pricina) şi nu aş fi bănuit că lumea se va schimba într-atît încăt Poetul acela mare şi adulat de toată lumea să ajungă, în ochii unei părţi a neamului său unul dintre dintre pămîntenii huliţi! Din fericire însă, ştiu, că acea parte nu contează şi că numericeşte e tot mai copleşită de cei ce-l preţuiesc şi-i descoperă poezia. Şi sunt dintre cei care mai cred că soarta ne este asemenea felului în care ne tratăm poeţii…

P.P.S Am observat că la o simplă căutare pe Google, tastînd Adrian… primul din lista căutărilor apare Adrian Păunescu cu vreo 285.000 de rezultate. Ca fapt divers sau ca un alt… „loc comun” ;)!

Servus, Blogolume!…
şi… vă aştept părerea!

Mori de apă… Mori de vieţi…

Nu ştiu dacă nu cumva ploile astea prăbuşite peste noi nu amintesc sau nu prevestesc ceva. Nu ştiu, nu cred că sunt printre cei care (mai) ştiu să le asculte. Mă gîndesc însă la posibilele consecinţe… vizibile. Morile de apă sunt pesemne foarte obosite acum şi şi-au chemat în ajutor morile de vieţi. Asta după ce vor fi fost refuzate, cred, de morile de viaţă sau de vînt!… Cum aş putea înţelege altfel ducerea poetului Mircea Micu? Am băgat de seamă asta tîrziu, recunosc. Probabil simţurile-mi şi, vai, da!, interesul mi s-au mai tocit şi recunosc… Aş da vina însă tot pe morile de viaţă din moment ce am fost mai atent la un suicid egoist decît la plecarea aşa de discretă spre cenuşă a unui poet! Şi mă judec fără a constata din nou, şablonard, ce şi cum a văzut lumea!
Mircea Micu era din stirpea, din timpul, unora deveniţi, pe nesimţite şi cu nesimţire, deodată, „bătrîni”, „prăfuiţi”, „trecuţi la index”, odată cu cele petrecute acum vreo douăzeci de ani: Nichita, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Gheorghe Pituţ, Grigore Hagiu, Cezar Ivănescu. Mai despre toţi, sau cu toţi, am lăsat ceva semne pe aici prin blogolume (în care şi el îşi găsise un tîrziu şi liniştit şi neterminat refugiu), amintindu-mi, poate,  inconştient de acele savuroase „Întîmplări cu scriitori!” găsite în nu ştiu ce anticariat!…
Mircea Micu? Poetul? I se părea că-i nemuritor şi mai apoi, cînd începuse să miroasă a bătrîn era înspăimântat privindu-şi fotografia de copil… apoi a devenit… „Miere şi fum”. Şi cuvinte emoţionate care se vor, se cer, citite… Fără umilinţă!…

Mircea Micu
Mircea Micu

Mircea Micu
Amintirea morilor de apă

Maşinăria morilor de apă,
Biserici părăsite de atei
O mai aud în somnul meu cum sapă
Şi încărunţesc de dorul ei.
Era aşa: o roată lenevită
De lună şi de lemnul ei încins
Pe care ochii astăzi o evită
Timpanul nu-i percepe ritmul stins.
Intram nedumerit şi mirosea
A lemn bătrân şi-a pulbere de grâu
Şi ca să nu mă vadă nimenea
Mă ascundeam în saci până la brâu.
Dantelării de roţi, jgheaburi sublime
Cu zgomot surd, ca zumzetul de stup
Şi morăriţa cu mişcări delfine
Insinuantă-n firavul meu trup.
Şi se intra aşa, pe nicăieri
Prin geamurile mici, ca nişte guri
De crapi bătrâni ce-au vrut să moară ieri
Şi-au invadat pâraiele-n păduri.
Din tot ce ştiu atât îmi mai răsare:
Zgomotul surd, dantelării rapace.
Şi morăriţa cu sfânta revărsare
A sânului ce-n clopot se preface.

Servus, Blogolume!
Gabi Hulea chiar are ceva de spus! Gabriela ne întoarce spre Helios gîndind la Ilie… O… reconstituire găsesc la IoanLollitta îmi trimite gîndul la pasiuni, neapărat roşii!  😉 Copilării şi jocuri într-un proustian oracol, la Gala… Un antivirus te poate întoarce la… tine şi la ale tale, mă încredinţează Ana… O mîntuire compromisă, la unchiu’ Vania 😉 Şerban, despre incredibila, paradoxala realitate din… colivii. Ce poate dezveli o femeie, se-ntreabă Angela… Despre-o întîlnire liberală aflu de la LilickCody are o întrebare nu tocmai… retorică 😉 Ginei îi împărtăşesc revolta… Nu, şcoala nu-i de… vară!

P.S. Muzichia lui Augustin Frăţilă, dus şi el şi… uitat… pe versuri de Mircea Micu…

Încă o zi tristă. Flori de zarzăr…

Au trecut iată, deja, doi ani de la plecarea dincolo a lui Cezar Ivănescu, poate unul dintre ultimii noştri mari poeţi. Unul dintre clasici. Doi ani de la o moarte grăbită de un şir de blasfemii, de la o moarte suspectă… Doi ani de aproape totală tăcere (cu excepţia blogosferei, aici, aici şi aici) privind cele întîmplate, doi ani de la începutul altei previzibile uitări fiindcă – nu-i aşa? – ne preţuim poeţii, valorile doar în simpozioane omagiale sau dîndu-le numele cîte unei străzi sau al cîte unei alei de cimitir
O zi tristă. Încă una. Zilele cînd vorbim despre poeţi, oricare ar fi ele, ar trebui să fie unele de bucurie. Privind spre obiceiurile noastre îmi dau seama că nu este aşa, că nu poate fi aşa… Sau să fie de vină cenuşia asta de primăvară care, mi-a risipit deja florile zarzărilor în ploi? Cenuşie, şi ca un făcut, neaparţinîndu-mi, asemeni şi iernii trecute care nu a fost iarnă şi nu a fost a mea…

Cezar Ivănescu
Rosarium (?)

!stau în pământul sterp fără noroc,
cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop
gropar al vieţii mele fără viaţă
trăită-n scârbă, în dezgust şi greaţă,
plătit cu Timpul care mă omoară
dator vândut celui ce mă plăteşte
din groaza mea nu pot ieşi afară
cum Soarele arzând se osândeşte!

Servus, Blogolume!

Onu îşi aminteşte de cei şapte ani de-acasă care sînt ai… mamei. Şi de spaimele părintelui… ştiute.
La… Meşterul Manole regăsesc verdele crud, cel întîrziat încă pe aici…
La Adi găsesc, tîrziu, o fotografie. Mă gîndesc că multe… sedii centrale vor arăta la fel, nu peste multă vreme… Presimţire. 😉
Ticke vorbeşte despre o… gaşcă 😉 Consimt!

P.S. Vladimir Vîsoţki pentru o anume… furie. Îl ascult tot mai des.

Foc de voie. Luneta poetului

Îmi place cum scrie Cărtărescu, chit că este scriitorul preferat al Preşedintelui. Îmi place de mult, dinainte ca Preşedintele să fi auzit de el. Aşa că îi acord circumstanţe atenunate şi îl citesc, îi caut editorialele mai departe. Uneori, recunosc, tind să devin răutăcios şi aş fi tentat să îi taxez unele… nerozii privind realitatea. Şi chiar fiind convins că opinia mea nu cîntăreşte într-atît încît să supere, continui să mă cenzurez. În cazul de faţă, respect înainte de toate Poetul, scriitorul, profesorul, dincolo de circumstanţa amintită a „întîlnirii” noastre de mai de mult… În fine, nu ştiu de ce mă simţeam dator să explic asta vorbind în definitiv de nişte… divergenţe politice care ar trebui să nu ducă la ştiu eu ce pricini… De fapt, cred că nici nu duc… 😉 În fine, vreau să zic – am mai scris pe aici în contextul ăsta… – că de data asta, în sfîrşit sînt de acord cu părţi din editorialul lui Mircea Cărtărescu de azi, din EVZ: „Sunt sătul de vorbe”. Şi citez din plin:
„Aici am ajuns, de fapt aici am fost întotdeauna. În momentul de faţă o modificare de Constituţie este o tichie de mărgăritar. Nu mă interesează. Atâta vreme cât n-am şosele, nu mă interesează o revizuire a Constituţiei. Câtă vreme n-am justiţie, câtă vreme n-am o guvernare coerentă, câtă vreme mă omorâţi cu zile în spitale, câtă vreme îmi imbecilizaţi copiii cu şcoala şi televizorul, câtă vreme n-am siguranţa unui loc de muncă, nu vreau să ştiu de nu ştiu ce schimbări a nu ştiu ce paragrafe.(…)
În ceea ce mă priveşte, sunt sătul de vorbe. N-am garanţia că lucrurile vor merge mai bine cu o Constituţie mai bună, acolo unde respectul legilor nu este a doua natură a cetăţeanului. Ne-am compromis cei câţiva ani precedenţi de relativă ascensiune cu lupte politicianiste fără precedent şi fără noimă. Criza ne-a deschis ochii şi ne-a trezit din nebunia politică de până acum. Căci din imensa încrâncenare dintre preşedinte şi moguli, care a-mpărţit România în două, a produs divorţuri şi rupturi între prieteni, n-au ieşit până la urmă decât sărăcia şi disperarea noastră actuale.(…)
Aş vrea ca Emil Boc să înţeleagă că nu poţi, în aceeaşi săptămână, să anunţi şi renunţarea la construirea de şosele, şi revizuirea Constituţiei. Că nu poţi trăi din împrumuturi şi în acelaşi timp să te preocupe subtile probleme politologice. Aş vrea să-i fie clar că treaba lui, în acest moment, este să evite colapsul economic şi social al României prin măsuri pragmatice, nu politicianiste. Câtă vreme nu reuşeşte aici, nu va reuşi nici în altă parte.”

Da, aşa e… Însă vedeţi, poetul îl „aranjează” doar pe Boc şi zice că încrîncenarea dintre moguli şi preşedinte ar fi dus la ruperea României în două! Apoi bate şaua… crizei! Ei bine, eu cred că altceva a împărţit ţara în două! Apoi, observînd chiar o undă de grijă faţă de prim-preşedintele de partid şi de stat în rîndurile poetului nu pot decît să bănuiesc că s-a dat… liber la… ţinta piept Boc! 😉

Servus, Blogolume!

Dispecerul îmi oferă o… piatră de încercare. De cîntărit normalitatea noastră. Sau a mea?
Gabriela îmi aminteşte de un mare actor de care m-am cam îndepărtat: Jim Carrey
Cati îmi trimite gîndurile la pădurile pierdute. Le resimt, chiar dacă ele mai sunt încă aici… Paradox.
Link-Ping mă premiază. Încă de două ori… Mulţumesc şi dau mai departe blogolumii!

Viaţa prea singura ce ni s-a dat…

„Eu nu caut absolut nimic în poezia mea, ea mă foloseşte, ea singură, nu eu pe ea. Eu am o idee mult mai mare despre poezie. Am să explic printr-o comparaţie. Cînd am avut o ruptură de os, odioasă, eu aveam o părere atît de bună despre durere, cum nu se poate imagina. Ce spun eu nu-i o metaforă, e un reportaj. Aveam o idee mai mare despre durere, cum trebuie să fie ea. Şi mi s-a rupt un os în mine şi durerea a fost sfîrtecătoare pînă la geamăt. Am suportatat-o, dar de ce? Crezînd că este un preambul, o introducere în adevărata durere, care n-a mai venit. Fusese chiar durerea.
Viaţa mea… eu am o părere atît de minunată despre existenţă încît aproape cred că ea nu există. Ce-a fost este atît de oarecare faţă de ideea pe care mi-am făcut-o despre viaţă, încît, cînd o să mi se sfîrşească viaţa, o să zic: „Dar, Doamne, ce-am căutat eu, eu am fost în faţa uşii vieţii.” Şi, cînd colo, „în faţa uşii vieţii” fusese chiar viaţa.

Naşterea şi moartea mea nu coincid cu începutul şi sfîrşitul meu, sunt accidente ale iluziei de a fi om. Eu nu ţin prea mult la ideea de timp şi fac ce vreau cu timpul, o secundă poate să nu mai treacă dacă aştept, dacă sunt fericit nici un an nu-mi este suficient, trece mai repede decît o secundă de aşteptare.

De fapt, nici nu există trecerea timpului. Timpul trece numai cînd noi îl imaginăm. Cît timp sîntem şi noi de faţă, nu există timp. Cît nu mai suntem de faţă, nici măcar atîta nu mai există. Timpul este o speculaţie. Invenţia ceasurilor solare, a clepsidrelor şi a ceasurilor cu cuc ne atrage atenţia că suntem mai mici decît ne părem nouă înşine… Dar dacă am un răgaz visător, pe aceeaşi fereastră uitîndu-mă spre plopii mei canadieni, văd ba soarele, ba luna, ba Steaua Oierului, ori absolut nimic, din pricina norilor care ning.”

„Eram mai tînăr şi îndrăgostit. Mersesem într-o localitate, la mare, la 2 Mai. Nu-mi făcea plăcere marea. Mie-mi plac mai mult dealul şi muntele. Stăteam de două zile în casă. pe unul din pereţi era o tapiserie populară, turcească. Înfăţişa Răpirea din serai. În centrul ei era brodat un cal. Într-o seară aşteptîndu-i foarte mult pe prietenii mei, am crezut că acel cal este viu şi am încercat să-l încalec. Să mă ierte Dumnezeu, dar anumiţi cai nu pot fi încălecaţi.”

„Schimbă-mi, Doamne, trupul în numele lui, rînd pe rînd, capul în numele capului, trunchiul în numele trunchiului şi membrele în numele membrelor.

Schimbă-te în cuvînt ca să nu te roadă viermii.”

(din „Fiziologia poeziei”, Editura Eminescu, 1990)

Clipa cea repede

S-a pus la îndoială piatra
ca vorbire.

Au zis de fluture că este
o respirare, –

de cartof, de porumb şi de prună,
strigăt de nefiind, –

la fel de porc, de capră şi de lună,
fel de mestecând.

Ei n-au ştiut nici să citească
leul în alergare,
că literă preeste şi zeiască.

N-au descifrat câmpia mare,
marea cea mare,
viaţa prea singura
ce ni s-a dat…

(din „Epica Magna”, 1978)

Nichita Stănescu

Cuvintele au fost mereu ale lui

Mîine se fac 26 de ani de cînd nu a mai vrut să se lase ros de viermi – ca noi toţi, ceilalţi – şi s-a schimbat în Cuvînt. Nichita Stănescu. De fapt, el a fost mereu doar Cuvînt, a scris cu el însuşi toată viaţa-i pămînteană şi de atunci încoace, cred, reuşeşte în fiecare zi să scrie cu noi ăştialalţi rămaşi să facem la infinit mărturia sufletului şi cuvîntului lui. Nichita a numit asta „Hemografie”. Adică: “… ştiinţa pe care eu am creat-o este atît de subtilă, încît uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi. (…) Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinlăuntul sufletului tău mai întîi ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.”
Nichita este. Nu are cum să fie altfel. Este cel mai viu dintre poeţi, dacă nu cumva şi dintre noi. Spunea: „Am sentimentul că mă nasc cu fiecare cuvînt pe care-l rostesc”. Cred că fiecare cuvînt pe care noi îl rostim şi îl scriem îl naşte de fapt pe EL în fiecare clipă. Tot el zicea: „Mă ocup cu cuvîntul de o viaţă. Mă ocup cu însuşi făptura lui Dumnezeu”.

Nichita - Ars Poetica
Nichita – Ars Poetica

L-am cunoscut şi, bineînţeles, nu l-am cunoscut, poate doar l-am căutat… Astăzi, doar la o căutare poţi găsi 115.000 de… găsiri cu Nichita. Pe… Google. I-am întîlnit şi două bloguri, aici şi aici şi or mai fi, i-a făcut cineva şi o enciclopedie virtuală, ba l-am descoperit şi pe Facebook de unde am şi „furat” de altfel pagina semnată de el… Scriu acum despre Nichita fiindcă astăzi şi mîine (ştiu, mult prea puţin!) îi voi lăsa, din nou, toate cuvintele (mele) în grijă şi am să tac. De fapt… greşesc. Cuvintele au fost mereu aşa, ale lui şi la EL. Eu, noi, i le-am împrumutat doar, uneori… şi rareori le-am meritat, rareori le-am vorbit sau le-am scris. Mai mult am murmurat sau am amestecat sunete, am făcut zgomot… Cuvintele sunt EL.

„Îngerul se uită posomorît la mine:
– Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger. De ce mă dezamăgeşti?
Trece în fugă un copil şi se opreşte brusc. Se uită lung la noi şi ne spune:
– Mă, voi nu vreţi un măr, că mie nu-mi mai este foame de el!”

Nichita Stănescu – Hemografia
(din „Fiziologia poeziei” – ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului. Editura Eminescu, 1990)

Frunza de la pagina 233

Am aflat întîmplător că acum vreo două zile s-au făcut nouă ani de cînd a murit Ioan Alexandru. Ioan Alexandru a fost unul dintre cei cîţiva scriitori români a căror contemporaneitate m-a atins într-un fel sau altul. Prin cuvînt (mai ales) dar şi prin destinul şi statura lui culturală impunătoare. Apoi era statura morală, statura patriotică neaoşă de genul celor pe care, la un moment sau altul, se putea odihni, la adăpost, o ţară întreagă cu tot cu locuitorii ei cunoscători sau nu de existenţa Poetului.
Nu o dată m-am întrebat, inclusiv aici pe blog, într-un fel sau altul cum ar fi arătat România şi cum am fi fost noi dacă i-am fi avut aici pe Marin Sorescu, pe Nichita Stănescu, pe Marin Preda pe Anatol Baconski, D.R.Popescu, Alexandru Ivasiuc sau chiar Eugen Barbu? Dar cum ar fi fost ei? Nişte bătrîni uitaţi de lume, ignoraţi, şi trăind de pe o zi pe alta or nişte autorităţi de al căror cuvînt să se ţină seama?
Mă gîndesc că dintre toţi cei  la care mă refer, numiţi sau nu aici, mai sunt printre noi un Fănuş Neagu, Augustin Buzura, Ileana Mălănciou, Ana Blandiana sau Adrian Păunescu sau mai… tînărul Mircea Dinescu şi asta (vecinătatea acestor nume) îmi trezeşte gînduri contradictorii. Asta împreună cu faptul că mai sunt şi voci remarcabile şi incredibil de… tăcute şi de uitate ale generaţiilor culturale ulterioare…
Privind spre retragerea sau izolarea lor sau spre prezenţa lor departe de orizontul de aşteptare de la care am pornit şi foarte aproape de mocirla cotidiană, probabil că răspunsul este mai simplu decît pare…
Pînă una-alta mă voi întoarce la o „Toamnă” a lui Ioan Alexandru – la pagina 233 a „Imnelor Transilvaniei” am găsit ascunsă o frunză şi mi-am amintit că pe vremea asta, cîndva culegeam de pe jos şi ascundeam în cărţi, la anumite pagini, frunze. Desigur, semnul lor acolo trebuie să fi avut o anume semnificaţie iar regăsirea lor peste timp era menită să-mi producă o anume surpriză… Dar prea puţine astfel de frunze am mai găsit…

Ioan Alexandru

Toamnă

Roua e groasă mîine va bruma
Şi cucuvăile au dispărut cu toate
E toamnă, cerul s-a lăsat
Ca pîntecul femeii-nsărcinate.

Nu mai întreabă nimenea nimic
Toţi ştiu de-acuma drumul unde duce
Umbre prelungi coboară din făpturi
Şi rămîn singuri oamenii pe cruce

Izvorul se zbîrceşte în păduri
Şi vorbele se-nghesuie în gură
Ochiul se-ntoarce blînd spre Răsărit
Şi capu-nveşniceşte în aură

Clopotu-n turn se scutură de rod
Fructele mari de aur şi răscoapte
cad unduind din sat în univers
Şi se lipesc de soarele de noapte

Ce să-ţi spun fiul meu de-acum!
Ia steagul alb de pace şi solie
Şi pune-l scut şi poartă între noi
Să nu înnebunim de bucurie.

P.S – Vitas… fiindcă, parcă, nu l-am ascultat niciodată toamna. Cum nici pe alţii, dealtfel…

Nu vorbe. Un gest

Ţin minte, demult, într-o staţie de autobuz, ploua… Acolo m-am întîlnit cu Profesorul Meu de Română (am avut norocul a doi-trei profesori de română excepţionali şi toţi mi-au fost cei mai dragi) care, cred, mi-a spus că era, dintr-un anume motiv, dezamăgit de mine… Nu ştiu dacă azi nu ar fi la fel de dezamăgit, din acelaşi motiv. Atunci, însă, mi-a zis să caut şi să citesc, neapărat, jurnalul lui Pavese…

Am căutat şi găsit cartea mult mai tîrziu… şi pot spune azi că ori de cîte ori o redeschid „Meseria de a trăi” a lui Cesare Pavese mă biciuieşte şi nu doar prin poezia frazelor şi erudiţia scrisului. Frînturile de viaţă dezamăgită, neomeneştile vîltori ale unei biografii teribile mă fac să-mi fie jenă de… netrăirile, de nefrămîntările mele. Pavese (asemeni altor scriitori la fel de intens preţuiţi, cît degetele de la o mînă) nu este doar o jumătate de raft din biblioteca-mi… Jurnalul său, dedicat la început, în 1935, esteticii or implicării sale politice în viaţa Cetăţii devine spre sfîrşit, după cinci ani, cel al neputinţei de a ascunde la nesfîrşit drama unui copil perpetuu înfrînt de marile-i temeri: iubirea şi moartea. Evoluţia sau involuţia asta, lucidă de la un capăt la altul, e bulversantă ca şi măsura egală, nedisimulată, dintre intensitatea vieţii şi a operei.  Astăzi s-au făcut 59 de ani de la sinuciderea lui Cesare Pavese. Sinuciderea, tentaţia care l-a urmărit mereu, produsă în cele din urmă, pare-se atît de banal, din cauza unei femei: „Va veni moartea şi va avea ochii tăi”

„Sinucigaşii sînt ucigaşi timizi. Mazochism în loc de sadism.
Plăcerea de-a mă bărbieri după două luni de carceră – de-a mă bărbieri singur, în faţa unei oglinzi, într-o cameră de hotel, şi afară marea.
Este pentru prima dată cînd fac bilanţul unui an care nu s-a sfîrşit încă.
În meseria mea, deci, sînt rege.
Am făcut totul în zece ani. Dacă mă gîndesc la ezitările de atunci.
În viaţa mea sînt mai disperat şi mai pierdut decît atunci. Ce am adunat? Nimic. Am ignorat cîţiva ani defectele mele, am trăit ca şi cînd nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Şi apoi, la primul asalt al „neliniştitei îngrijorate”, am recăzut în nisipurile mişcătoare. Din martie mă frămînt. Numele nu importă. Sînt ele oare altceva decît nume fortuite, nume întîmplătoare – dacă nu acelea, altele? Rămîne că acum ştiu care este triumful meu cel mai deplin – şi acestui triumf îi lipseşte carnea, îi lipseşte sîngele, îi lipseşte viaţa.
Nu mai am nimic de dorit pe acest pămînt în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte.
Acesta este bilanţul anului care nu s-a sfîrşit încă, pe care nu-l voi sfîrşi.
Te miră că ceilalţi trec pe lîngă tine şi nu ştiu, atîta vreme cît şi tu treci pe lîngă alţii şi nu ştii, nu te interesează, care este suferinţa lor, cancerul lor ascuns?

17 august 1950

Lucrul de care te temi în cea mai mare taină se întîmplă întotdeauna.
Scriu: o Tu, ai milă. Şi apoi?
Ajunge puţin curaj.
Cu cît durerea este mai determinată şi mai precisă, cu atît instinctul vieţii se zbate, şi piere gîndul de sinucidere.
Părea uşor, cînd te gîndeai la asta. Şi totuşi sînt atîtea femeiuşti care au făcut-o. E nevoie de umilinţă, nu de orgoliu.
Toate astea te scîrbesc.
Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie.

18 august 1950″

Cesare Pavese – Meseria de a trăi

Nichita Stănescu: „Să nu puneţi niciodată mîna pe poet”

Astăzi, Nichita Stănescu ar fi împlinit 76 de ani… O vîrstă deplină de creaţie şi lauri pentru un poet viu. Un alt prag al nemuririi pentru Nichita, cel plecat într-un 13 decembrie 1983. Astăzi, ca în fiecare an în preajma acestor date mă întreb doar: cum ar fi arătat „pămîntul numit România” la umbra pasului Său, cum ne-am fi simţit ca „locuitori ai limbii române”, avîndu-l vecin, cum şi cîte din cele ce se întîmplă zi de zi s-ar mai fi întîmplat cu Nichita aici?…

Nichita Stănescu:

Poetul ca şi soldatul

Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere.

El ridică în cleştii circumvoluţiunilor lui
sentimentele furnicii
şi le apropie, le apropie de ochi
pînă cînd le face una cu propriul său ochi.

El îşi pune urechia pe burta cîinelui flămând
şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis
pînă cînd nasul lui şi botul cîinelui
sunt totuna.

Pe căldurile groaznice
el îşi face vânt cu aripile păsărilor
pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare

Să nu-l credeţi pe poet cînd plînge
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui
El a stors lucrurile de lacrimi
El plînge cu lacrima lucrurilor.

Poetul e ca şi timpul
Mai repede sau mai încet
mai mincinos sau mai adevărat

Feriţii-vă să-i spuneţi ceva poetului
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit
Imediat el o să spună că el l-a zis,
şi o să-l spună într-aşa fel încît şi voi
o să ziceţi că într-adevăr
el l-a zis

Dar mai ales vă conjur,
nu puneţi mîna pe poet!
Nu, nu puneţi niciodată mîna pe poet!

…Decât numai atunci cînd mîna voastră
este subţire ca raza
Şi numai aşa mîna voastră, ar putea
să treacă prin el

Altfel ea nu va trece prin el,
şi degetele voastre vor rămîne pe el,
şi tot el va fi acela care se va lăuda
că are mai multe degete decât voi.
Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi o da,
că într-adevăr el are mai multe degete…

Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mîna pe poet.

…Şi nici nu merită să puneţi mîna pe el.
Poetul e ca şi soldatul
nu are viaţă personală.

(din „Belgradul în cinci prieteni” – 1972)

Şi fiindcă „Muzica e un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare„, după cum spunea tot El, Poetul, şi fiindcă aici şi acum nu mai este loc de alte cuvinte în plus şi fiindcă oricine poate găsi… aproximativ 543.000 de răspunsuri, pe… Google, despre Nichita, cred că teribilul David Garrett e cel mai nimerit să încheie acest gînd de 31 Martie:

Grigore Vieru, ca şi Don Quijote… A murit!

poetulViaţa poetului Grigore Vieru atîrnă de un fir acum. L-am văzut, l-am cunoscut, i-am auzit limba aia românească pioasă, dulce, blîndă de peste Prut. A dus o luptă incredibilă pentru limba română… Iar acum cînd aceasta pare să nu mai valoreze nimic, ai zice că a fost o luptă inutilă de Don Quijote… Pe urmele lui încă mai respiră gîndurile şi versurile unor Labiş, Nichita, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, şi ale… Mioriţei. Grigore Vieru vine de acolo din patria poeziei lor, este unul de-al lor. Unul dintre ultimii care a mai folosit cuvîntul ăsta, „Patrie„, ştiind despre ce vorbeşte, cîntărind greutatea lui. Şi nu am vrea să plece, acum, atît de stupid, la două trei zile după ce îl vizitase pe Eminescu, „stăpînul” lui…

Pregătindu-mă de fericire

Să iubesc pînă la capăt –

Cine iubeşte pînă la capăt,

Trăieşte mult, se zice.

Să cuget pînă la capăt –

Cine gîndeşte pînă la capăt,

Are unde se-ntoarce,

Pînă la capăt să cred –

Cine crede pînă la capăt,

Se dezleagă de spaimă.

Să spun albului alb

Şi negrului negru

Să iau pulsul proverbelor.

Să bat eroic în piatră:

Poate că dau

De apele tămăduitoare.

Să îndrept albia izvorului

Spre tîmpla încinsă

A veacului,

Pregătindu-mă astfel

De fericire,

Şi nu numai de ea.

Grigore Vieru

UPDATE: Poetul a murit… azi noapte, 18 ianuarie, la ora 1 şi 20… Şi toate cuvintele au murit cu el… Dumnezeu să-l ierte!