Potriveală

îi venea bine scîndura albastră,
și-i ținea de urît.
nodurile, nervurile fine,
scrijeliturile-inimioare semnate cu
inițiale dădeau frumos cu pielea,
cu ridurile, cu chiromanția,
cu amnezia.
i-ar fi dat like, i-ar fi dat share,
i-ar fi pus insistente
exclamări și semne de-ntrebare
de nu s-ar fi știut în van.
îi venea așa de bine scîndura asta albastră
asortată la pielea albă,
încît avea să și-o facă podea,
să-l țină minte – măcar ea.

Blue Wood (foto: pichost.me)
Blue Wood (foto: pichost.me, by Goofy)

 

Cu bicicleta

În cîte feluri poţi tu să scrii?
Eşti un cameleon!
Uite eu dacă-i zic pomului pom,
pom e,
dacă-mi dezvelesc o coapsă,
soră cu sînul şi cu pîntecu-mi-e
şi genunchiul, genunchi,
ca tu să le doreşti!
Dar tu? Eşti dizarmonic,
narcisist şi suferi grav
de amnezie.
„Eu? Eu nu scriu.
Eu mă dau cu bicicleta
pe timpanul lunii!”

Cel singur printre ştiri

„Breaking News!”,”Lovitură”, „Bombă”, „Incredibil”, „Excepţional!”, „Exclusiv”,”Nu ai să vezi aşa ceva!”, „Scandalos!”. Ştiri de carton, despre oameni de carton, despre întîmplări de carton. Ştirile de carton galben nu au nicio legătură cu viaţa ta. Cu vînturarea copacilor. Cu moartea. Cu spitalul. Cu kilu’ de cartofi. Cu şcoala. Cu liniştea de mîine a copilului. Ştirea despre viaţă e căzută ireversibil în desuetitudine. „Nu o lua în nume personal”, ţi se spune. „Numele personal” nu există, el doar loveşte decisiv în ce a mai rămas din tine. Şi-ţi vine să te duci, să-ţi sugrumi cuvintele şi să dormi prea-scurtul somn şi să ceri în zori un pluton de execuţie. Fără procurori, fără miliţie, fără judecători, fără avocaţi. Ştirile, reportajele despre tine, cu tine, pentru tine, pot avea permis cel mult orgoliul unei căutări de-un minut şi doar atunci  cînd vin de la morgă, din canale sau de la o defenestrare. Nu-ţi fă iluzii, cînd tu te citeşti nu te citeşte nimeni. Vrei un sfat? Ia-ţi o oglindă, fără conexiune la Internet, şi petrece-ţi seara în faţa ei, ca să nu fii singur, după cum îşi zicea şi Pavese într-o cameră din hotelul Roma din Torino.

Lo steddazzu*

Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznă
Şi stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldă
Vine de pe ţărm unde e matca mării
Îmblânzind răsuflarea. Este ora când nimic altceva nu se
Poate petrece. Până şi pipa-ntre dinţi
Atârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.
Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi
Şi se uită cum înroşeşte pământul. Marea, şi ea,
În curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.

Nu-i lucru mai amar decât zorii unei zile
În care nimic nu se poate petrece. Nu-i lucru mai amar
Decât să te simţi zadarnic. Atârnă de cer ostenită
O stea verzuie, surprinsă de zori.
Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc
La care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;
Se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţi
Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului
E nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.

Merită osteneala ca soarele să se înalţe din mare
Şi ziua cea lungă să-nceapă? Mâine
Se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie
Şi totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se poate
petrece.
Omul cel singur ar vrea numai să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer,
Omul îşi pregăteşte pipa domol şi-o aprinde.

Cesare Pavese – 1935
„* în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat în 1935 şapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume atribuit planetei Venus.”  (din Orizonturi Culturale Italo-Române)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Oraşul personal

oraşul. oraşul personal. sunt dintre cei care nu pot avea mai multe oraşe. care nu au cum să se mute dintr-unul în altul fără a resimţi asta drept o invaliditate. oraşul precum nişte mîini urîte, butucănoase sau oraşul precum nişte mîini fine de pianistă tînără. oraşul ale cărui străzi le ştii pe de rost, dar în fiecare dimineaţă ţi se par noi. oraşul în care ţi-ai însemnat ultimile halte. oraşul al cărui cimitir îţi e atît de familiar, ca un un deja-vu. oraşul în care crezi că-i cunoşti pe toţi şi toţi te cunosc. oraşul procesiunilor acceptabile. oraşul genunchilor zdreliţi. oraşul cutremurelor previzibile. oraşul ipocriziilor ignorate. oraşul ferestrelor deschise. oraşul ștrudelelor. oraşul scrisului greu şi al poeziilor uşoare. oraşul săruturilor amnezice şi al despărţirilor aproximative. oraşul saloanelor de spital ştiute. oraşul parţial. oraşul scurtăturilor şi al ieşirilor secrete. oraşul acestor frunze. oraşul acestor ziduri şi al acestor bănci. oraşul tristeţii acceptabile. oraşul flirturilor complice. oraşul cu ochii întredeschişi. oraşul îngăduitor. oraşul promisiunilor terfelite şi al minciunilor tăvălite. oraşul verde, oraşul galben, oraşul alb. oraşul fără virgule. oraşul subiectiv. oraşul tandru.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂