Crochiuri pe genunchi… Efectul buretelui

Nu sunt atent la riduri şi la fire albe. Nu ştiu dacă e vreo deformare în felul în care îmi revăd… oamenii vechi. După nişte ani, trei, cinci sau zece i-am regăsit la fel. Aceleaşi chipuri pe care le ştiu de… cînd mă ştiu. M-a bucurat să constat această neîmbătrînire, m-a revigorat gîndul că poate şi eu sunt la fel de uşor de recunoscut ca fiind la fel ca pe vremea cînd petreceam printre ei mult mai mult timp… Da, pesemne privirii mele de acum i s-a suprapus privirea mea de atunci şi ştiu că aşa va rămîne…

Îmbrăţişare strînsă, puternică, reproş dureros fără cuvinte, fără privirea în ochi… Neînţelegere a faptului că lucrurile nu mai sunt la fel. Că nu mai sînt. Lacrimi şi priviri ascunse… Promisiunea stîngace – amăgire a unor vechi vinovăţii – a revederii în locul în care nu mai e nimic. Gândul: „la ce bun”?

Goană de cîteva sute de kilometri dus-întors într-o singură noapte.  Şi cîteva ore „împreună”, privindu-ne stînjeniţi peste masă… Venirea, precum încă o despărţire. Goana, prin beznă, precum o alungare… purificatoare de… gînduri, de remuşcări. Viteza în noapte, fără peisaje, fără opriri, ca un burete care şterge tot. Obositoare, întîlnirea cu somnul…

Abia acum înţeleg şi eu: de ce „Genunchiul Lumii”?… Poate am bănuit doar frumuseţea acestui loc: „Genunchiul este un exemplu de măestrie a Dumnezeirii, pentru că nici cele mai prefecţionate tehnologii nu au reuşit performanţa unei asemenea suprafeţe netede, fără rugozităţi precum suprafeţele oaselor din genunchi.” Da, „Toate necazurile lumii se strâng în genunchi”, în Jurnalul Naţional! Superb titlu pentru un articol… ortopedic! Am să-l fur! 😉

Cîteva zile fără Internet mi-au reprodus un scurt-circuit din care îmi „revin” cu greu. De fapt nu ştiu dacă e, de fapt, o „revenire” şi dacă îmi doresc asta. Poate că nu vreau să recunosc că de fapt acea stare, acea realitate „fără” era cea firească. Greutatea resimţită acum în faţa ecranului alb, reamintirea greoaie a parolelor şi comenzilor, senzaţiile stranii privind unele chipuri, privind unele cuvinte care mi se îngrămădesc acum sub ochi… Efectul buretelui aici începe să dispară…

Consimt, din nou, asupra celor scrise de Andrei Pleşu: „N-am argumente solide – cel puţin deocamdată – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic ale unei populaţii risipite interior, sleite de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători şi dibaci“, înrăite de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin Haţeg.” Moralistul ar îndemna la speranţă şi entuziasm, în cele din urmă… Dar e undeva o „oboseală cronică” care-l face să o spună doar cu jumătate de gură, pentru un sfîrşit de text într-o notă… pozitivă. Ştiu acea oboseală… Anulează tot.

Sunt „fixat” încă asupra lui Mircea Cărtărescu. Îi studiez metamorfozele, alături de ale altor cîţiva: „Astăzi suntem, economic şi moral, la nivelul anilor 1992-1993, am dat deci înapoi cu optsprezece ani, şi spectrul falimentului ne pândeşte din nou. Cetăţeanul e iar sărac ca degetul, instituţiile nu func ţionează, clasa politică e jalnică, imaginea noastră în afară e din nou grotescă. Ce-i de făcut? Pe unde scoatem cămaşa? Aş vrea să ştiu să răspund la aceste prea multe întrebări.”

Prim-preşedintele de partid şi de stat denunţă legitimitatea poliţiei ca instituţie a statului acesta, aruncă copilul din copaie odată cu lăturille. O face fără echivoc, discreţionar, şi nu doar simbolic, cum a făcut-o cu alte instituţii ale aceluiaş stat. Din asta înţelegem că asta e calea: nimic nu contează, „statul sunt eu”. „PPPS” („vremelnicul chiriaş”) acreditează ideea că o „instituţie a legii care nu respectă legea” poate fi anulată, ignorată, ştearsă în bloc din fundamentele şi constituţia ei. Aştept aceeaşi măsură (dublă măsură?) şi în privinţa Camerei Robertei şi a zămislirilor ei… legale! 😉
Afară plouă.

Servus, Blogolume!
Totul poate să doară. Totul doare de fapt… Minciuna e un mizilic pînă la urmă. Aflu asta, răstălmăcind rîndurile Cellei...  Duhul vorbelor trece pe la Rodica… Şi eu am căzut pradă aforismelor 😉 Dumitru explică şi el lehamitea… O aşteptare la Deea… Vio, în Oplisme, despre o stare arhicunoscută, despre penibil… Oh, ce amor la prima vedere şi la vară cald! 😉 Un fel, alt fel de rău, găsesc la Paul... Iulia Haşdeu şi Maria Tănase, la un loc. Locul lui CorneliusMircea renunţă şi el la nişte… servicii. Mă alătur! Doar Vania şi prietenii ştiu de ce ! 😉 Genunchii de iarbă… Îi descopăr, cu un pic de invidie, la Teo! 😉 Cristian găseşte locul oamenilor, în cuştile cu zăbrele de fier… Un manual de… curăţenie răsfoiesc de la Daurel… Aş mai fi adăugat cîteva… pagini, legate de nişte… indivizi.  Omul şi… căţelul, la Cristi! 😉 O chestie… esoterică, asta-i mai lipsea lui Milf şi Petrov! 😉 O carte superbă, pentru copii şi nu numai, începe să ni se dezvăluie dintre… coperţile Mirelei! Rătăciri ale minţii să fie? Ne-o spune Onu… Bărbi şi bărboşi, la Andi… Nu ştiu… Binecuvîntez inventarea lamei de ras! 😉 Viaţa ne e jucată la ruletă… Da, Cati, ar trebui să ieşim din cazinou şi să trîntim uşa în urmă!

Limba română… fără permis de şedere!

alvakulovski
Alexandru Vakulovski

Aflu, în seara asta, de la Gala că scriitorul  Alexandru Vakulovski a fost obligat să părăsească ţara, acum două zile, fiindcă i-a expirat „şederea temporară”. Alexandru Vakulovski este un român născut în 1978, undeva în Basarabia părinţii săi pierzîndu-şi cetăţenia, abuziv ridicată de autorităţile comuniste… Alexandru a studiat şi scris în România, la Cluj, iar fratele său Mihail este om de litere şi el, profesor în Braşov. Vakulovski este unul dintre scriitorii în vogă ai tinerei generaţii, poet, dramaturg, prozator, editorialist, traducător şi co-fondator al revistei “Tiuk!” iar cărţile sale au fost primite extrem de favorabil în lumea literelor, semne ale unei cariere de viitor: “Pizdeţ„, “Oedip regele mamei lui Freud”, “Ruperea”, “Letopizdeţ. Cactuşi albi pentru iubita mea”, “ecstasy”, “TU” şi “BONG”.

Se pare însă că Alexandru, un rebel în felul lui, cu toate că a depus de câţiva ani cererea pentru cetăţenia română, a întîrziat să-şi prelungească viza şi astfel a fost poftit afară din ţară şi pus să plătească 12 milioane amendă! Posibil că, din punct de vedere funcţionăresc, tînărul scriitor a greşit, nu o fi respectat legea, nu zic nu… mai ales fiind născut… extracomunitar! Absolut, legea este egală pentru oricine şi noi, românii, ştim asta foarte bine! 😉 Legea e lege, inclusiv pentru un „scriitoraş teribilist” ar zice unii mai… scrobiţi… Însă ce lege este aceea care, face posibil azi ca un român să fie alungat din ţara limbii române, limba în care-şi scrie cărţile?! Şi ce lege este aceea care l-a făcut cetăţean român, în cîteva zile, pe un fotbalist neamţ născut e adevărat din părinţi foşti cetăţeni români? Funcţionarii aceia de la vamă sau de la paşapoarte, care or fi fost ei, care i-au dictat „expulzarea” habar nu aveau, probabil, că acest Alexandru Vakulovski este scriitor şi că pun în mişcare, simbolic vorbind, o condamnare împotriva limbii şi literaturii române, interzicîndu-i acestuia revenirea în ţară pentru doi ani jumătate. Asta, desigur, nu era în sarcina lor de serviciu! Asta este o problemă de… cultură.

Tot de cultură, cel puţin, ar fi ţinut să aud un oficial de-al nostru (de la Cultură, M.I. sau Externe…) care, să spună ceva măcar, din oficiu, privitor la acest caz strigător la cer. Dar, probabil, Vakulovski este un „caz minor” faţă de alte subiecte „la ordinea zilei”. Cum nu am văzut nici vreo emisiune tv dedicată subiectului, aşa cum s-au făcut cele pentru românii ce riscă expulzarea de prin Italia! Dincolo de orice, problema este că sunt necesare unele „ajustări” fundamentale ce ţin de istoria noastră vizavi de românii de dincolo de Prut, încă prizonieri ai unor vremuri cu rădăcini sovietice, pentru ca astfel de întîmplări să nu se mai producă (de aceea, simbolic, ilustrez acest text cu un cîntec venit de acolo, de-al marelui trubadur şi poet Vladimir Vîsoţski, tradus de altfel de fraţii Vakulovski)…
Cam ăştia suntem, cam asta e ţara în care trăim, ţara în care, uneori, a fi născut român poate fi, iată, o infracţiune, ca şi şederea în limba română fără permis!

UPDATE: Citiţi aici o scrisoare despre această ruşine naţională şi puteţi subscrie, sau nu…

Gîndul parşiv al primăverii

hpim7014A venit ieri Ina şi mi-a întins, entuziasmată, primii ghiocei de anul ăsta. Început de februarie. Mai acu’ o oră, tot Inuţa îmi zice: „Ce iarnă ciudată, tati… Iar e cald, iar nu-i zăpadă„. Îi place zăpada… Da, ce vremuri ciudate. Asta nu-i iarnă. iar gîndul primăverii e unul parşiv, fals. Mai demult ghioceii veneau tîrziu… aproape în martie, primăvara avea rostul ei. Nu zic nimic nou, rostul lucrurilor este altul acum. Eu unul încă nu m-am deprins cu acest rost, nu înţeleg cum ghioceii vin la mijlocul iernii, nu pricep de ce. Mă simt tras pe sfoară. Probabil la fel se simt urşii care sunt treziţi din somnul hibernării de o rază călduţă de soare şi de mirosurile jilave ale pămînturilor amestecate cu gunoaie domestice care îndeamnă la foame. Dacă nu cumva, ei urşii, n-or fi renunţat la obiceiul hibernării.

O fi şi iarna-primăvara asta pusă pe conspiraţii, se aliniază şi ea întîmplărilor zilei cu criminali prinşi peste noapte, cu mitraliere dispărute din senin, cu tone de cocaină descoperite ca la un semn, cu ameninţări de demisii şi crize la pachet… 🙂 Sunt eu prea suspicios, toate-s întîmplări, nimic mai mult. Şi ghioceii ăştia-s întîmplare, nu perdea de fum, nu diversiune!