Memorii dintr-o cutie de carton

S-a făcut noapte-n plină seară. Da’ noapte de-ţi bagi deştele-n ochi. Vijelia e ca alea din miezul iernii doar că acum obrazul îţi e şfichiuit de frunze, crengi şi mucuri de ţigări ridicate la înălţimea capului. Gura şi un ochi i s-au umplut de nisip. Înainte să i se trîntească uşa în spate, înainte să-l spele şuvoiul de apă al ploii, apucase să mai vadă bradul din faţă cum se unduia amplu asemeni şoldurilor unei codane…

„Oamenii mai şi mor, mai şi uită”. Nu ştia ce-i veni în minte acum vorba asta. Zîmbi. Tocmai ce-i spusese cu o jumătate de oră în urmă, copilului: „Stai liniştit, toate blocurile au paratrăznete care opresc fulgerele…” „Ce-s alea paratrăznete, tati?”. „Uite vezi ţeava aia lungă de pe blocul din faţă? Aia cu o bilă în capăt? Ăla e un paratrăznet”… „Aha, atunci pot dormi liniştit, nu-mi mai e frică de fleşurile alea de pe cer”, îi răspunse copilul şi-l pupă. Zîmbi din nou. „De unde-o fi auzit ăla mic cuvîntul ăsta: flash? Hmm”…

Se aşeză la calculator, poate de data asta i-o ieşi să lege cîteva cuvinte fără să se lase furat de miile de aprecieri monosilabice ale citatelor altora, de clipurile entuziasmante dar niciodată ascultate, de extazul unei… „socializări” parţiale şi fără memorie. Asta ajunsese să-l exaspereze: inconsistenţa memoriei în faţa şuvoiului de autosuficienţă solitară. „Oare ĂIA DE ACOLO chiar au naivitatea să creadă că-i bagă cineva în seamă? E ca la talk-show-uri: câţiva inşi se inflamează, alţii stau cu gura căscată tîmpiţi de revelaţiile care le zdruncină neuronii. Cei despre ale căror grozăvii se vorbeşte rîd de se cocoşează şi-şi văd de treabă.  Pînă mîîine, inşii o să uite. Şi o să o ia de la capăt. În fiecare zi la fel, uitînd ziua de ieri. Ca-n „The Time Machine”, cu Jeremy Irons, doar că  fără finalitate.” Inconsistenţa memoriei…

Scria şi el citate. Trăia în citate. Nu mai reuşea să termine o carte, o răsfoia şi căuta citate. Apoi se împopoţona cu ele ca şi cum el le-ar fi gîndit. Asta îl enerva la culme. Încă o dovadă că nu mai avea răbdare, că era foarte superficial. Avusese dreptate tipul ăla: „Supravieţuiţi într-o cutie de carton. Şi aia banală, mizgălită neglijent, ca orice cutie de carton. Putea fi măcar o operă de artă în toate petele alea negricioase şi în dungile verzi şi maro!”…

Adrian Păunescu, hulitul, muşcatul, scuipatul, invidiatul poet ar fi împlinit nişte ani chiar azi, dacă n-ar fi plecat neîmpăcat pe la sfîrşitul toamnei trecute. I-a citit azi nişte editoriale. „Băi frate ce ţi-i mai altoia pe ăştia, pe bune!”, îşi spune. „Cum naiba să nu-l urască din tată-n fiu?! Ăştia rămaşi acu îs mici copii! Ne-a dovedit, dom’le în toată drama şi tristeţea şi mizeria lui de la sfîrşitul zilelor! Are posteritate şi crapă unii de ciudă pe faza asta si acu’! Uite cum zice, de parcă-i azi: „Proiectul noului fel de societate, care se construieşte aici, acum, devine mult mai clar: fără şcoli, fără spitale, fără fabrici, fără unităţi agricole, fără oameni. Idealul va fi ctitorirea de bordeluri, baruri, restaurante de lux, hoteluri, săli de tragere, internet, crematorii. Odată şi odată, trebuia să pornească şi România această reformă. ” Mare poet, mare patriot!

Chiar ar fi scris ceva, aşa de la cap la coadă, ceva pe sufletul lui, nu al altora. E greu cu atîtea ziare pe monitor, cu atîtea ştiri în zig-zag şi-n diagonală. Îi venea să povestească despre senzaţia aia de scîrbă şi de scoatere din minţi cînd îl vede pe… docentul ăla, zilnic, la prînz cum îşi plescăie cu gura deschisă, meticulos, sandwich-ul cu salam, cum îşi suge măselele,  şi cum rîgîie satisfăcut la urmă. Bine măcar că-i bărbat că dac-ar fi femeie şi-ar vărsa maţele instant… Sau ar scrie savant despre… managementul timpului, pierderea în detalii inutile, superficialitate, frica de răspundere, analfabetism, ignoranţă, îngîmfare, impotenţa în comunicare, pupincurism, lipsa de viziune şi lipsa proiectelor sau iar despre memoria scurtă. Adică despre garanţia falimentului…

Îi este silă şi ciudă, iar, la ora asta. „Cum naiba pot unii să le întoarcă pe toate pe toate feţele în fiecare zi, să spună nimic despre nimic, dar să dea impresia că spun mereu altceva?”

A murit şi Arsenie Papacioc, călugărul din Dobrogea. Iertat să fie, da’ mare lucru nu ştia despre el… Mai auzise cîte ceva. Ia să caute un citat! Uite: „Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ţi tai voia şi să asculţi. Şi, fraţilor, ştiţi ce înseamnă cruce: să duci ce nu-ţi convine. Asta înseamnă!” „Mda… Mare om!”

Acu’ un an, îşi aminti, murise şi Mircea Micu… Tot un scriitor. Parcă a fost iar, ieri… „Din tot ce ştiu atât îmi mai răsare Zgomotul surd, dantelării rapace.„

Nu ştia, sau uitase că Ţoiu, Constantin Ţoiu a făcut şcoala la Braşov, la Meşotă. „Obligado”, „Căderea în lume”, „Lumea în două zile”! „Ce cărţi, ce scriitură, ce fraze, ce vremuri!”, îşi zice. Noroc, da tot cu un ziar că şi-a amintit. „Cît or mai fi şi ziarele astea şi cît şi-or mai aminti şi ele de oameni!” Ţoiu mai e cu noi, a făcut 88 de ani de două zile. Da, un citat, desigur, uite ce zice, că bine zice: „La 20 de ani iubeam cărţile, ele erau femeile mele, la 40 de ani de iubeam femeile frumoase, iar acum iubesc amintirile. Nu sper să mai trăiesc pentru că am trăit destul, dar mi-aş dori să pot să merg, să mă mai însănă­to­şesc să pot să fac excursii singur.” „Dumnezeu să ni-l ţină şi să-l citim aşa…”

Ploaia, furtuna, s-au potolit. Putea fi mai rău. Auzea la tv alte aberaţii reformiste. ceva de genul: „Nu trebuie plătit niciun leu pentru arieratele la medicamente, pînă nu se reglementează piaţa şi în spitale şi în farmacii…” Sau aşa ceva… „Foarte bine”, îşi zise! Oamenii mai şi mor, mai şi uită!”  Se obişnuia cu gîndul ăsta, semn că se maturizase. „Rahat! Nimic nou sub soare!”

Citise aici acum vreo două zile, un text tare, cu o colecţie de citate, poţiuni împotriva speranţei. „Pentru a reduce într-adevăr populaţia, rapid, va trebui să trimiteti toţi bărbaţii la luptă şi sa ucideti un număr semnificativ de femei fertile …Cel mai rapid mod de a reduce populatia este prin foamete, ca şi în Africa, sau prin boli cum ar fi Moartea Neagra … “ Aşa zice un individ de la nu ştiu ce Departament de Stat… Acum va putea dormi liniştit. Şi mîine (în… Real Life) o să-i citească şi copilului toate frazele alea. Ba, mai mult, o să-l pună să le scrie de cîteva ori, citeţ, în caiet, ca să nu-i mai fie frică de… fleşuri!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

UPDATE!
Ce-i cu zilele astea? A murit azi, 21 iulie, (şi) Mircea Ivănescu. Unul dintre ultimii mari!… „Despre moarte ca revedere”?…

Ion de România şi România lui Vasile

România lui Grigore Leşe, România lui Dan Puric, România lui Tudor Gheorghe, România lui Damian Drăghici, România lui Johnny Răducanu, România Anei Blandiana… Cred că doar în ultima săptămână am auzit de cîteva ori pe diferite „canale” de presă aceste formulări… posesiv genitivale. Şi nu mă irită atît uzura acestui articol şi lipsa de imaginaţie a unei prese care a ajuns să ducă în pragul imbecilizării o limbă de plastic ce depăşeşte în „performanţe” odioasa şi… repausata limbă de lemn, cît fondul care încurajează aceste formule.
Nu de puţine ori unii din cei subtitraţi acceptă şi încurajează cu o superioară îngăduinţă apartenenţa, raportarea la o Românie a lor, doar a lor, ca un turn de fildeş. Şi o fac cu superioritate, de cele mai multe ori înnobilîndu-şi detaşarea de România celorlalţi, a amărăştenilor, a celor fără… identitate. Probabil, următorul pas al formulării… psiho-jurnalistice va fi, să zicem: Grigore de România, Dan de România, Tudor de România, Damian de România, Johnny de România, Ana de România… Nu zic că toţi aceştia daţi de mine ca exemplu ar şi consimţi aserţiunii mele şi departe de mine gîndul de a nu le preţui fiecăruia în parte operele care contribuie la identitatea noastră culturală sau de altă natură şi nici nu pledez pentru o omogenizare nesănătoasă, comunistă, a valorilor cu plebea, dar…
Nu prea mai văd pe niciunde o Românie a tuturor românilor, o Românie solidară ci doar o groază de Românii solitare în care cu cît singurătatea fiecaruia în parte e mai egoist argumentată şi potenţată cu atît admiraţia de care se bucură va fi mai deplină.
Şi am pornit aceste rînduri privind şi la mulţimile de oameni adunaţi la beatificarea de la Vatican sau la nunta de la Londra. Senzaţia mea e că toţi aceia au ieşit acolo pentru a fi împreună, calmi, liniştiţi şi nu devălmăşiţi, nervoşi şi unii împotriva celorlalţi, cum am văzut chiar azi la canonizarea de la noi, de la Lainici. Ei da, poate greşesc dar m-aş fi simţit mai confortabil nu într-o asemenea Românie „a mea” cît într-una căreia să-i zic „a noastră” şi la care Ion, Gheorghe, Maria, Vasile, Popescu şi Ionescu să i se alăture fără un articol excesiv de… posesiv. 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

România asta… România aia

„Gîndeşte pozitiv!” ne spun unii şi alţii. Şi mulţi dintre ei şi mulţi dintre noi vedem în asta îndemnul la un soi de abandonare sau de protest epic faţă de aproape tot şi toate. „Downshifting”, avansează alţii, mai savant, coborînd mai mult dinspre „cetate” spre individual… Reţele electronice de refugii, de tot felul, de aşa-zisă socializare, ne-au împînzit realitatea, ca parte a aceluiaş răspuns, mai mult anulîndu-ne revoltele şi potenţîndu-ne anomia decît viceversa. Autoizolaţi în iluzia binefacerilor schimbului nostru liber de frustrări şi de… fluide comunicaţionale, am devenit, iată, pozitivi. O „societate civilă” pozitivă (fiindcă nu mă refer aici la comunicările şi „like-urile” „intime” ale fiecăruia). Nu deranjăm pe nimeni (atîta timp cît ne respectăm limitele de limbaj, atitudine, morală, convenite tacit), cu atît mai puţin pe noi înşine, iar reacţiile ne sunt „în regulă”. Ne iubim ţărişoara, urîm, facem revoluţii, desfidem, argumentăm, alegem, suntem partizani roşii, galbeni sau portocalii într-o „oală” cu presiunea controlată căreia îi zicem încă, iată, România şi pe care o locuim, zicîndu-ne, iată, popor… Şi, de multe ori apoi, la un moment dat, tot mai mulţi ajungem, nu ştiu cum, să înjurăm acest loc şi această viaţă care, iată, ne… oferă prea puţin! Unii din noi alegem lesne surghiunul…
Senzaţia asta, gîndul ăsta l-am avut citind textul sociologului Vasile Dâncu: „Iubind cu disperare România”. Unul dintre puţinele texte simple şi remarcabile pe care l-am citit în ultima vreme, despre starea noastră de fapt, scris de unul dintre tot mai puţinii intelectuali lucizi şi implicaţi, zic eu, pe care-i mai avem. Intelectuali care, mai sper, adunaţi cumva în al treisprezecelea ceas, ar putea pune pe roate, cu curaj, un proiect pentru o Românie… România aia normală, reală, departe de asta schilodită de reforme, din minţile bolnave ale unora…

Vasile Dâncu: „Iubind România cu disperare, fără motive palpabile, putem să ne reiventăm pe noi înşine şi să refuzăm a face parte din nepăsarea generală.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Nu mai vreau să fiu optimist!

Plouă mărunt, rece. Ziua asta arată ca ţara şi ca minţile populaţiei ei… Da, veţi spune, o să te dai iar meteodependent! Aşa e, nu ştiu cum m-am procopsit cu ticul ăsta. Dar, zic, mai bine meteodependent decît… „independent” precum se dau „elitele” dinspre care ar trebui să mă aştept că ştiu unde e robinetul de oprit… ploaia. Da’ asta nu-i nimic pînă la urmă, nu-i aşa?, în faţa iluziilor moţiunii şi a anticipatelor, în faţa revoltei „esenţialelor” stimulente, în faţa programelor de guvernare colorate, în faţa bugetului, în faţa actorilor aruncaţi fără ruşine în stradă, în faţa grevelor, în faţa solidarităţii întru un bine incert dar viitor, în faţa reformei statului care, iată, se clădeşte magistral sub chiar ochii noştrii injectaţi cu substanţe ciudate. (Ochi de pisică, de o căutătură suspect portocalie sau poate… hepatică!?)

Da, mai bine aşa, pînă la urmă, în voia ploii adică, decît în voia Vîntului şi a conspiraţiilor securistoide, decît în voia şuierului iernii care, presimt, ne va amorţi pînă şi ultimile resurse de luciditate, ultimile picături de instinct de conservare şi interes naţional. Ba, mai mult, zice-se că ploile asta bacoviene ar conspira şi cu dozele noastre de pesimism. Şi îmi convine şi asta, dacă stau bine şi mă gîndesc că las în felul ăsta optimismul fondatorului lui şi numeroşilor săi adepţi, Băsescu, după cum grăieşte TRU 😉 O da, prefer atunci să rămîn de partea astalaltă, a pesimiştilor, a celor care nu-şi mai administrează, zilnic. antidepresivele!

Plouă mărunt, rece… Ghicesc abia Tâmpa superb colorată, la momentul ei extatic de frumuseţe, tocmai acum, încotoşmănată în nori… Îmi pregătesc aparatul de fotografiat, dar îmi trebuie niţel soare iar frunzele să rămână aşa, la locul lor, preţ de vreo săptămînă.
Iar muzichia… Eh… cred că Keith Jarrett merge ca uns acum! 🙂

Servus, Blogolumii!
Pe voi… o să vă „adun” ceva mai tîrziu. (Meticuloasă, anevoioasă intreprindere!) 😉

O lamentare în plus. Goya

Ne tânguim, ne lamentăm în cor privindu-ne soarta amară, ne strigăm în deşert la fiecare pas neputinţa pecetluindu-ne speranţa. Inevitabil ne urîm şi ne trădăm. Cam aşa arată peisajul pe care ni-l aşternem şi în care ne mişcăm acum în pragul unei ierni despre care unii zic că ar fi cea mai grea din ultimii 1000 de ani. Iar ceea ce e şi mai grav, tabloul ăsta îmi pare unul care se rezumă la o mare de defulare fără nicio altă ieşire, cu atît mai mult cu cît în chip inexplicabil aşteptăm încă soluţii dinspre politicieni. Zăcem şi suportăm în aşteptarea asta pe care o condimentăm cu opinii. Ne contrazicem şi spunem că noi am face altfel, aşa şi pe dincolo şi că ei sunt, toţi, nişte ticăloşi şi nişte incompetenţi… Altfel spus, ne place. Încă ne place. De la Goya încoace nu cred să fi văzut un tablou mai… „plastic”! Doar că acolo tablourile aduceau urîţeniei şi revoltă, şi smulgere, ca pe o vindecare. În lipsa unor lideri autentici şi cu atitudinea asta nu ne rămîne decît să ne vedem de ale noastre pe cont propriu sau (mai greu) să ne căutăm liderii de pe unde sunt… ascunşi şi să-i urcăm la tribună să se impună, apoi să-i votăm. Ar fi singura formă de revoltă la îndemîna noastră (şi în cazul unor alegeri anticipate care ar putea mişca lucrurile cumva), fiindcă nu mă refer la „revolta” parlamentară, sindicală sau a străzii în care eu unul nu văd o rezolvare.
Veţi spune că sunt naiv şi că n-avem cum să facem asta fiindcă structurile sunt bine cimentate, fiindcă mafia lucrează, fiindcă „mogulii” se cumpără greu, fiindcă oricine ar ajunge sus va merge pe aceleaşi căi bătătorite. Veţi spune că pînă la urmă doar alegerea răului celui mai mic dintre cele existente ne mai rămîne… Ok, scriu şi eu ca să mă aflu în treabă, o defulare în plus sau în minus ce mai contează? În orice caz, la începutul rîndurilor ăstora mă gîndeam la învăţătoarea din Caracal, Cristina Anghel care-şi duce greva foamei mai departe (şi asupra căreia se aruncă deja cu lături!), la actorul Marius Manole care a ieşit în lume să protesteze împotriva vieţii de 10 lei pe zi, la alţii pe care nu-i ştiu, dar care ar trebui aduşi la lumină. Mă gîndeam la ei ca la nişte „posibili”, ca la cineva care să răstoarne ideea că nu mai sunt cetăţeni în ţara asta… Apoi am găsit un text de-al istoricului Dan Berindei care m-a lămurit: mici şanse să reuşim ceva atâta vreme cât dintr-o naţiune am rămas doar o populaţie!: „Naţiunea nu mai acţionează ca o năvalnică forţă, noţiunea de patrie a fost ştearsă din inimile tinerilor în primul rând, necontenit îndemnaţi să-şi dobândească în alte ţări viaţa bună şi nu să-şi strângă rândurile şi uniţi, urmând pilda înaintaşilor, să reînalţe ţara şi în ea să-şi împlinescă fireştile aspiraţii.” După care, m-am lămurit deplin auzind în curtea unei şcoli trei năzdrăvani (cam de clasa a doua sau a treia!) „cîntînd”, ţipînd de fapt foarte convinşi: „Urîîîîm Româââniiiiaaa! Urîîîîm Româââniiiiaaa!”

P.S. – Citesc că la un liceu din Craiova un elev a murit înjunghiat. Ăsta e „corolarul” peisajului pe care-am încercat să-l descriu. Probabil şi din asta vom mai face la Tv sau pe Net, entuziaşti şi neobosiţi, „filosofia chibritului” vreo trei zile, la fel ca în cazul hoţiei din Parlament. Şi gata… mergem „mai departe”!

P.P.S. – Apropo de oameni şi de voci şi de revolte: Mario Vargas Llosa a primit Premiul Nobel pentru Literatură pe 2010. În sfârşit, Llosa, ar spune unii care mai ţin minte măcar „Conversaţie la Catedrala”, „Oraşul şi câinii” sau „Războiul sfârşitului lumii”…

Servus, Blogolumii! 🙂