Pas!

O Românie frumoasă, o Românie normala, a șaptea putere a Europei, etc. Putere, mîndrie, unire, morală, anti-sistem. Spuneți că se poate. Așa ziceți? Îmi spuneți că o să faceți și o să dregeți. Dar nu-mi răspundeți la nicio întrebare esențială. Ba nici la celelalte, mai mărunte. Pînă acum ce ați făcut, pe unde ați fost? Ce este, cum este România noastră de acum şi cum a ajuns aşa cum a ajuns să fie? Ea și oamenii ei sau ce-a mai rămas din oameni, omenire, omenie, umanitate românească. Eu zic pas și-om mai vedea mai încolo. Au mai trecut, iată, 10 ani de nimicnicii şi mojicii de partid şi de stat și or să mai treacă 10… Au trecut vreo șase rînduri de prezidențiale și or să mai treacă. După toată apa dusă pe Dunăre… acum nu vă cer decît să mă scutiți. România asta de azi, voit-nevoit a mea, nu a fost, nu este și nu va fi curînd și România voastră. Părerea mea (probabil şi părerea voastră)!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Cîntecu-i doar de conjunctură (sau de apropo, după caz)! 😉

Nişte oameni normali

Mă uit la fotografia asta şi mă gîndesc că în politica românească nu am mai văzut de mult o imagine memorabilă. Şi cînd spun memorabil nu mă gîndesc la pumni, şuturi în fund sau pahare cu apă azvîrlite în faţă. Văd, în sfîrşit, trei oameni normali: Antonescu, Geoană, Iohannis. Trei bărbaţi frumoşi, tineri, drepţi la stat care şi-au asumat gestul de a se înhăma împreună la scoaterea României din fundătura în care se află acum, economică, socială, morală. Trei oameni care au şi determinarea şi faţa necesare pentru a ne reprezenta, pentru a nu ne face de rîs.

Mai mult, zilele astea am văzut cîteva întîmplări care fac parte din acelaşi spectru memorabil. La „Ştirea Zilei”, i-am văzut pe Varujan Vosganian şi pe Adrian Năstase purtînd un dialog civilizat la finalul căruia şi-au dăruit cărţi, ai căror autori sunt. Şi m-am întrebat în ce context şi la ce gesturi cu… cărţi l-am putut vedea pe Traian Băsescu? Apoi la Tîrgu Mureş am văzut lansarea cărţii lui Mircea Geoană, „Încredere”, la care Mircea Dinescu, da, tocmai el, a găsit de cuviinţă să spună – referindu-se la campania electorală şi la carte – asta:
„Fiecare a venit cu o biografie atât de încărcată şi atât de nenorocită din această ţară, încît, revenind la atmosfera din oraşul dumneavoastră, eu simt nevoia ca preşedintele României să fie un domn. Şi am sentimentul că Mircea Geoană îndeplineşte această cerinţă, cu atât mai mult cu cât va fi înconjurat de alţi domni. Mă refer la Crin Antonescu , la domnul Johannis. Este aproape un miracol că România va avea un prim-ministru german. Este o chestie absolute uluitoare, de necrezut. Nu se putea în România acum 10, 15, 20 de ani. Iată că se poate acum. Faptul că în România, când o să vină doamna Merkel, putem auzi vorbind limba lui Goethe in Palatul Victoria, este un lucru care ţine de domeniul fantasticului aproape. Sigur că este un coşmar pentru Traian Băsescu, e ca un desen animat. El a recunoscut odată că nu mai citeşte nicio carte, fiind tot timpul plecat pe valuri nu avea cum să ţină cartea în mînă, pentru că îi jucau literele în faţă şi a spus că el nu se uită decât la desene animate. Eu îi doresc să vadă acest superb desen animat în care doamna Angela Merkel va vorbi cu Johannis în limba germană.”

Acum cîteva zile, pe o scenă la Braşov, i-am văzut pe Antonescu şi pe Geoană ridicîndu-şi în faţa mulţimii, mîinile împreunate în semn de victorie. Apoi, la Timişoara, azi, am privit spre un alt moment mirabil: un liberal, un social-democrat, un „minoritar” şi doi ţărănişti (Antonescu, Geoană, Iohannis, Gheorghe Ciuhandu, Radu Sârbu) la aceeaşi masă, semnînd un simbolic „Pact pentru Timişoara”. Bineînţeles că acest nou gest politic, în premieră, a trezit umorile portocalii ale ultraşilor lui Băsescu, depăşiţi cu mult de cursul evenimentelor şi ieşiţi, din lipsa de altceva, să se afirme peste noapte (culmea anacronismului!) ca unici reprezentanţi ai anticomunismului autohton, şi nu oricum, ci aşa cum ştiu ei mai bine şi mai argumentat, cu huiduieli, îmbrînceli, pumni sau… în funcţie de unghiul de filmare, cu dosuri de palmă. Bineînţeles că atît Geoană cît şi ceilalţi au păcatele lor dar văd că, după 20 de ani, aceştia sunt, în sfîrşit, dispuşi să acţioneze matur, dincolo de orgolii şi false conflicte doctrinare.
De partea cealaltă văd un preşedinte ambalînd o armată fanatică care nu ştie să piardă, care nu are cultura dialogului şi care, în loc să încerce măcar să participe demn la mersul lucrurilor, face jalnica dovadă a contrariului a ceea ce clamează din gură de şarpe fiind retrograd, împotriva civilizaţiei, a dialogului, a democraţiei.
Cred că nu mă înşel spunînd că asist la momentele maturizării şi cernerii peisajului politic românesc. După 20 de ani, cred că de acum politica va fi mai altfel, şi în orice caz, mai cu ştaif, mai cu… carte! Cei trei din fotografie reprezintă trecerea la altă generaţie, la alte mesaje, mai aproape de politica profesionistă, occidentală.

Încerc totuşi să fiu prudent în ce spun şi trag nădejde că gîndurile astea ale mele nu vor fi contrazise peste un timp de manifestările golăneşti, clientelare, ale unor sfertodocţi şi parveniţi precum cele ale acelora de care acum cred că ne despărţim definitiv. Sper ca oamenii ăştia să rămînă şi să se comporte normal mai departe şi să atragă normalitatea după ei, să îşi asume pînă la capăt şansa unică pe care, în conjunctura actuală, o au. Sper ca poza asta să nu fie doar una de album sau de revistă… glossy!

P.S. – Johnny Răducanu, fiindcă azi e ziua lui şi fiindcă are normalitatea bucuriei şi tristeţii, stări pe care le-am putea regăsi… La Mulţi Ani astfel, Maestre!

Mintea românului… La alegeri

Mă întrebam înainte de afişarea rezultatului votului dacă putem fi atît de hoţi… Cei ce au făcut asta au fost suficient de hoţi şi nu au mers pe o singură mînă, evident… „Calitatea” asta ni s-a instalat şi mai tare în gene o dată cu 22 noiembrie. Ştiu că încă suntem excesiv de subiectivi şi din cei cu care am vorbit în orele din urmă nici unul nu încerca să judece lucrurile şi din prisma celorlalţi. Mie mi-e greu să înţeleg acum că hoţia, sau coordonarea voturilor multor sărmani cu duhul, a fost „nesemnificativă”, „cîteva mii de voturi acolo” (!) sau că ea se întîmplă şi la case mai mari şi că de fapt chestia asta e doar o manipulare… Cum altora le e greu să înţeleagă rostul acesui vot, alţii nu-i suportă pe pesedişti şi ar vota cu oricine împotriva lor iar alţii văd în Băsescu un pericol.
În fine, asta nu mai contează… Cred că starea asta de emoţie ar trebui să ne părăsească spre finalul celor două săptămîni pe care le-am început. Asta ca să ne dăm seama pe ce lume trăim şi ce se întîmplă în realitate în jurul nostru. Este un truism şi o nerozitate ce spun: dacă trebuie să alegem dintre două… rele păi hai să cîntărim fiecare cele două rele. În parte, nu la grămadă, nu la… lot. Suntem în stare de aşa ceva, pentru a alege în aşa fel încît peste cinci ani să nu avem a ne reproşa prea multe? Ratînd o şansă putem să nu trecem asta prin sentimente?
Cred că tocmai cei care ne cerşesc voturile sunt mai iscusiţi în alegeri. Crin Antonescu a spus clar acum cîteva ore că exclude orice colaborare cu Băsescu şi că îl susţine pe Geoană cu nişte condiţii (Iohannis, cel mai probabil). Geoană a zis şi el că este interesat de soluţia Iohannis… Ei par să fi ales. Sper definitiv! Ce alegem, „noi ăştilalţi”? Cum arată România mai… puţin rea pentru românii votanţi, pentru următorii cinci ani? Sau, dincolo de surprizele cu iz politicianist, surprizele care ţin de mintea noastră întortocheată şi imprevizibilă pot fi şi mai mari? 😉 Eu am ales să votez răul cel mai mic, oricît s-ar obosi unii sau alţii să mă facă să mă răzgîndesc, dar mă aştept la orice de pe celelalte… fronturi.

Update: Am citit ultima declaraţie a… prim-preşedintelui de partid şi de stat. Este limpede: strugurii-s tare acri, domnule Băsescu, nu-i aşa?!

Politichii de sîmbătă seara. Cu Oprescu şi Cataramă

În seara asta Realitatea Tv a reuşit să mă ţină aproape de televizor. La Corina Drăgotescu (nu-şi dăduse demisia, cu surle şi trîmbiţe, de la Vîntu?) a venit Sorin Oprescu, iar la Robert Turcescu, la „100%” , a venit Viorel Cataramă. Firesc, eram curios să aud din gura primarului capitalei, Sorin Oprescu, ce are de gînd. Asta fiindcă înainte de a intra în cursa pentru primăria Bucureştiului îl vedeam pe domnul doctor ca singurul în stare de o oarecare alternativă la Băsescu. Acum nu-l mai văd aşa. Şi-a consumat, cred eu, toată muniţia la Bucureşti şi nu mai are timp să-şi pună în ordine cazarma. În seara asta Oprescu a lăsat să se înţeleagă ceva mai clar că va candida. Retorica îi este aceeaşi: grijulie în faţa poporului iar limbajul spumos de medic slobod la gură, glumind cu moartea şi dînd speranţe de viaţă printre pacienţi şi… aparţinători la vizita de dimineaţă, va mai face „victime” într-o proximă campanie electorală. Oricăt l-aş aprecia însă nu cred că va mai trage încă o carte cîştigătoare. Este şi tîrziu, repet, iar postura de independent, nesusţinut de o maşinărie politică, ba dimpotrivă, atacat de toate, nu-i poate… ţine acum la români, în condiţiile în care vor ieşi la vot preponderent militanţii de partid. Sper să nu candideze, ar încurca doar lucrurile, şi-ar şifona mai rău imaginea şi ar irosi anumite voturi.

Mult mai interesantă mi s-a părut însă reapariţia, tot meteorică, a lui Viorel Cataramă. Călăreţul singuratic şi opozant de la sînul liberalilor, „lupul cu ochi albaştri” din „aripa tînăra” a PNL-ului anilor ’90, magnatul mobilei şi saltelelor Relaxa (de Mizil) a cărui opulenţă (mai ţineţi minte vestitu-i… cavou din marmură neagră care-i făcea pe proletari să înjure printre dinţi?) isteriza patrulaterul roşu românesc postrevoluţionar a fost în seara asta nu doar o prezenţă inedită ci şi realistă. Nu am chiar niciun motiv să-l perii pe Cataramă şi nu ştiu prea bine ce are de împărţit în PNL sau dacă-şi merită ori nu soarta, însă mi-a lăsat impresia că nu doar peste fizionomie timpul i-a lăsat urme neaşteptat de evidente, dar acesta i-a adus şi o notă bună în judecata politică, rece. Apoi postura sa de privitor de pe tuşă care-i dă o oarecare distanţă şi, desigur, informaţiile pe care le deţine, fiindcă mai are potenţa de a le avea, au dat greutate „analizelor” lui din seara asta. Mai ales într-un mediu politic oricum tembel, dezarticulat şi fără credibilitate precum cel de azi de la noi. Cataramă a spus cîteva lucruri care, cred eu, se vor confirma: 1. PNL-ul a pierdut pe mîna lui de trei ori la rînd posibilitatea de a se impune ca „partidul de dreapta” din România. Câmpeanu, Stoica şi Tăriceanu au dat mereu vrabia din mînă pe cioara de pe gard. Şi au pierdut.  2. PNL-ul joacă prost, scena opoziţiei, mînat de sentimente, împotriva PDL-ului şi de partea PSD-ului. 3. În această tradiţie PNL-ul încă mai poate avea soarta PNŢ-cd-ului! 4. Măsurile guvernului Boc sunt „bune” dar, trăim în România şi nu se vor aplica niciodată, cu urmările de aşteptat de aici. 5. Crin Antonescu nu are nicio şansă să ajungă în turul doi al prezidenţialelor şi bine ar fi să îşi onoreze măcar misiunea de a canaliza voturile spre o Românie mai confortabilă de la anu’. Şi 6.: chiar dacă nu e sigur că va merge la vot, pentru el ca persoană, pentru Viorel Cataramă, cel mai confortabil ar fi ca preşedinte să iasă Mircea Geoană (îi este şi prieten, zice, fără niciun interes ascuns!) acesta fiind singurul în stare să îl bată pe Băsescu.
Cam acesta ar fi „răul cel mai mic” (şi cel mai… maleabil, dar ce mai contează! 😉 ) de care ar putea avea parte România (dacă voturile nu se vor pierde aiurea în beneficiul lui Zeus!)… Sper să fie aşa, adică să fie un rău mai mic, oricare ar fi el pînă la urmă, şi sunt curios daca „percepţiile” mele din seara asta de ultim weekend de august şi, bineînţeles, cele ce le-au generat, se vor adeveri, sau nu, prin toiul iernii, înainte de Ziua… Naţională!

PS.: Bineînţeles, nici de astă dată muzichia nu are treabă cu… politichia. 🙂

Bun venit în Recesiune, domnule Preşedinte!

Bănuiam o dimineaţă liniştită de duminică. Chiar una banală. Zărisem din nou la televizor veşnicele „reportaje” cu fese şi burţi relaxate pe malul Mării Negre, puhoi de turişti şi preţuri mai mici decît acum un an, scăzute desigur la vederea inopinatelor apariţii cu pantalonii suflecaţi ale mistresei blonde şi a ministrelului Paleolog în căutarea versurilor lui Ovidiu la Tomis… În sfîrşit, privind spre Tâmpa o vedeam, o mai văd încă, pe un cer foarte albastru într-un vînticel cam rece mai curînd pornită să mă alunge decît să mă cheme…
Şi… şi mai în sfîrşit, în vreme ci micuţa-mi Ina tocmai îşi amenaja o grădiniţă liniştită în mijlocul sufrageriei, liniştea păpuşilor şi parfumul cafelei ne fură zdruncinate de un… breaking news care făcu brusc ecranul galben! Preşedintele a venit val-vîrtej la Guvern, în vreme ce rumânii obişnuiţi se întorceau de la biserică, să ne anunţe ritos: Fraţilor, e recesiune!
Gest teatral la care noi, talpa ţării, proaspăt spovedită, ar fi trebuit să ne facem o cruce mare şi să ne legăm centurile de siguranţă să nu cădem, în prispă, de pe scaun, de tulburare! Aşadar, Boc şi Băsescu au pus-o de-o şedinţă de Guvern în sfînta zi a Duminicii Tuturor Sfinţilor (sic!) să ne dea grozava ştire, doar-doar i-o băga şi pe ei, iar, cineva în seamă! Nu mă îndoiesc că aşa o fi, dar eu unul am închis repede, sătul de gogoşi şi de feţele lor bucălate, pline de preocupare pentru soarta ţării şi trase la patru ace.
Or mai fi spus ei ceva acolo şi despre pandemica gripă, ca să-mi fie duminica perfectă fiindcă, normal, altfel spectacolul nu ar fi fost cu moţ! Nu mă îndoiesc că marfa asta proaspătă a picat mănuşă pentru talk-showurile care, cam lîncezeau după terminarea alegerilor. Nu mă îndoiesc că după atîtea veşti bune şi promisiuni de dinaintea europarlamentarelor era nevoie deja de nişte chestii noi, aşa mai tsunami, orchestrate de Cotroceni. Ca la toamnă să avem un salvator pe cal alb care să ne vindece de spaime, crize şi pandemii. Poate chiar unul îmbarcat independent, dezis deodată de un guvern de o incompetenţă totală, care ne-a şi dat de mal! .
Domnule Băsescu, bine aţi venit în Recesiune! Bine aţi venit în ţara în care noi, talpa ţării, trăim de multişor! Ne bucurăm că aţi aflat de existenţa Recesiunii şi poate şi de existenţele noastre, a ăstora fără fiţe şi fără bani la ciorap.
Şi cum nu sunteţi în stare să faceţi împotriva crizei nici măcar cît o mînă de blonde letone, am îndrăzni să vă sugerăm noi, ăştia mulţi, drumul de urmat: fie-vă mare mila, luaţi-vă Guvernul cu bocceluţa-i cu tot, şi duuuuceţi-vă acolo unde vă e locul! Poate unde unde o înţărcat mutu’ iapa sau în… Second Life, că tot e la modă, să nu vă deranjeze nimeni. E loc destul acolo şi se fac şi bani frumoşi, fără teamă. Ba e loc şi de amor! Nu o să vă întrebe nimeni de sănătate! E aproape ca în… Dorobanţi, dacă vreţi! Veţi putea chiar vărsa o lacrimă, dacă vreţi! Că în Real Life… e tot mai greu şi de necrezut. 🙂

De ce-aş sta la coadă, la Băsescu?!

Mi s-a părut cel puţin hazliu (ca să nu spun de-a dreptul penibil!) cum televiziunile au făcut azi din vizitarea Palatului Cotroceni, evenimentul zilei! Atît cît am văzut, cozile lungi de la porţile „casei lui Băsescu” – cum spunea cineva – au monopolizat această zi şi mi-au dat măsura a ce fel de ciudăţenii suntem noi românii. Nu cred că zecile de mii de cetăţeni ordonaţi în rînduri au profitat de această zi „a porţilor deschise” pentru a vedea un muzeu. Dacă ar fi fost aşa i-aş fi întîlnit, ştiu eu, şi la Muzeul Satului şi la Muzeul Literaturii şi la cel de Artă Contemporană. Cu atît mai mult i-aş fi văzut pînă în miez de noapte, intrarea fiind liberă în ideea de a pune pe tavă cultura, pînă la ultimul client, ca la restaurant…
Nu, toţi aceşti oameni toropiţi de căldură, mulţi dintre ei bolnavi, obosiţi, s-au dus la Cotroceni să vadă „unde lucrează Băsescu„, să vadă „biroul preşedintelui”. Au făcut-o şi anul trecut, de ce să nu o facă şi acum? Preşedintele… Instituţia asta este pentru noi, iată, mult mai importantă decît putem crede din scripte şi din ce ne spun analiştii… Pentru Preşedinte, iată, românii sunt dispuşi să capete insolaţii, transpiraţii şi bătături de la pantofi… Şi cred că dacă acolo ar fi fost chiriaşi Iliescu sau Constantinescu, tot aşa s-ar fi călcat lumea în picioare să vadă biroul nostru… oval. Este limpede că, noi românii, avem un cult special pentru „primul om în stat„, pentru „tătuca”, oricine ar fi acesta într-un moment sau altul. Şi este ciudat că, indiferent de prestaţia acestuia, ba chiar cu cît aceasta este mai… subţire, respectul nostru pentrui el şi pentru pămîntul pe care calcă este cu atît mai mare. Este limpede după această demonstraţie că la alegerile din toamnă Băsescu are un mare atu: este „omul de la Cotroceni„. Şi unii îl vor vota fie şi doar fiindcă el, Băsescu, i-a lăsat să îi vadă… corabia din biroul său prezidenţial…
Uite de-aia n-am stat eu „la coadă la Băsescu” să nu mă molipsesc. O să mă duc să văd muzeul, altădată, într-o zi a porţilor… nedeschise.

Cadoul ideal pentru cel dintîi bărbat?

Am asistat pe aici, prin blogosferă, la nişte controverse privind, pe de o parte la aducerea alegerilor prezidenţiale prin iunie, odată cu europarlamentarele, şi pe de alta la amendarea Constituţiei astfel încît preşedintele să poată fi ales cu o majoritate… cît mai simplă :), respectiv încă din primul tur… Discuţia a fost pornită atunci de Lilick, pe Auftakt şi a condus spre opinii cel puţin interesante. La un moment dat, posibilităţile amintite au fost evocate de către „editorialiştii de casă” ai preşedintelui Băsescu, şi de aici discuţiile iscate. Evident că mai toată lumea, din cei aflaţi la şuetă nu dintre susţinătorii lui Băsescu!, erau de părere că forţarea unor astfel de măsuri ar veni ca o mănuşă tentaţiilor autoritare ale chiriaşului de la Cotroceni şi ar pune cruce oricărei tentative mai serioase privind o alternativă la acesta. Unii văd încă în astfel de gesturi… ispitele dictaturii.

Este interesant de văzut dacă lucrurile nu vor evolua cumva în această direcţie, acum, la adăpostul atît de plin de oportuinităţi al crizei. Se afirmă deja (şi are o logică aceasta!) că prea se iroseşte anul pe lupte politice şi alegeri, cînd interesul naţional ar trebui să fie soarta ţării şi a… amărîţilor ei locuitori! Aşa că, nu ar fi bine ca show-urile electorale să fie reduse măcar la jumătate din an? La o asemenea întrebare tot românul va răspunde afirmativ uitîndu-se, în naivitatea-i, plin de griji şi la vistieria ţării şi vrăjit fiind de demagogia ieftină. Nici liderii coaliţiei nu vor da înapoi cu gîndul la prezervarea puterii – măcar teoretic, vrabia din mînă are preţul ei! – pentru încă patru ani… Şi cum s-ar putea ei opune apoi voinţei poporului?

Jocul ăsta ar putea prinde pe picior greşit orice adversar real al lui Traian Băsescu (nu mă găndesc că Geoană ar fi un astfel de adversar!) anunţarea momentului putînd fi lăsată la un termen optim şi la limita prevederilor constituţionale. Cît de eficientă, şi pentru cine, ar fi o campanie electorală pentru prezidenţiale începută brusc, să zicem, peste o lună? Să fie doar o întîmplare declaraţia, în sensul celor mai de sus, a lui Radu Berceanu, de azi de la Realitatea FM, venită cu corul de amortizoare ale ascensiunii neaşteptate din acest moment a lui Crin Antonescu? Să fie un semn că începe netezirea, perfect democratică, a căii spre al doilea mandat a… prim-preşedintelui de partid şi de stat?

UPDATE: Pesediştii au replicat prin vocea lui Valeriu Zgonea spunînd că aşa ceva nu se poate, fiindcă UE nu ar fi de acord… Să nu fie doar o declaraţie de complezenţă! Puţină lume mai crede acum în revolta, în împotrivirea PSD-ului lui Geoană, în ciuda declaraţiilor belicoase ale acestuia…
Între timp, la sugestia lui Lilick, găsesc dezbateri pe tema asta la… Robert Turcescu şi Cristian Pătrăşconiu. Acesta din urmă are şi un sondaj edificator. Ce este întîmplător?