Baza Budila. Hohotul interior

Câţiva kilometri, din care vreo şase nenorociţi mai ales pentru pivoţi sau amortizoare (dar fac şi ei parte din… brand! 🙂 )… Din Budila (expresul de Budila al lui Muşina nu ştiu dacă mai circulă! 😉 ) la dreapta se face un drum spre Valea Morii şi acolo în fundu’ văii – la ceva minute de mers după pierderea oricărui semnal telefonic – într-una din vâlcelele de pe marginea pîrîului Brădet ne-am găsit ascunzătoarea. Sălbăticia curată de la marginea oraşului, de la marginea firului subţire de stres şi interminabile poliţe de plătit… 🙂 Departe de telefoane, e-mailuri, ştiri aiuritoare despre imbecili cu şezuturile dospind în fotolii moi (care, oricum mă lasă tot mai indiferent) departe de lume… Departe de toţi şi de toate este de dorit azi să îţi instalezi „baza” alături de cîţiva prieteni de nădejde. O zi şi o noapte în felul ăsta pot fi o reţetă nimerită pentru oricine s-ar plînge de plictis sau lipsa chefului de viaţă, ba chiar şi pentru cei diagnosticaţi cu alte probleme de supravieţuire… minore. Ba chiar, zic eu în cunoştinţă de cauză 😉 pentru cei în criză de identitate de factură existenţială sau… estetică.
Liniştea desăvîrşită amorsată un pic de corul greierilor şi al altor nenumărate insecte, limpezimea tăioasă şi rece a pîrîului (de care prin nescrisa lege a bazei e obligatoriu să te laşi acoperit din cap pînă-n picioare de măcar trei ori pe zi!), noaptea incredibil de curată spartă doar de mii de stele care par să-ţi cadă în spate, focul înalt de tabără şi zicerile lui tîrzii, pămîntul tare aplicat coastelor, coloanei, muşchilor, genunchilor, sternului, nevrozate, timp de o noapte întreagă,  şi apoi roua ierbii, ca un cearşeaf ud bandajîndu-ţi tălpile goale dimineaţa şi mirabilele descoperiri prin ochii şi îmbrăţişarea copilului… toate astea mie îmi dovedesc acum inutilitatea cuvintelor, ba chiar şi a gîndurilor!
Mi-am promis că voi căuta asemenea locuri dimpreună cu locuirea lor alături de ai mei şi de o seamă de prieteni veniţi, fără îndoială, doar cu poveştile lor, cât mai des cu putinţă.
Şi mă voi întoarce de acolo, la fel ca acum, zîmbind sau chiar cu un mare hohot de rîs interior. Pentru toţi şi toate!… 🙂

Această prezentare necesită JavaScript.


Budila-Express
(fragmente)

Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme,
Cei care m-au înţeles
Au fost loviţi pe la spate şi înmormîntaţi în grabă, cei
Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit
Şi-şi plimbă în soarele amiezii
Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform.
(…)
Şi noi am curtat inaccesibile băştinaşe
Cu basmale roz şi mirosind a Transpirantz, şi noi
Am vorbit la nesfîrşit şi am ascultat la nesfîrşit, şi noi
Am consolta văduve triste şi neînţelese soţii, şi noi am mîncat
Pe colţul meselor roşii sandvişuri cu salam,
Cu pui pane, cu brînză, cu omletă, şi noi
Am violat Legea jucînd
Cărţi, bînd ţuică şi rom, şi noi am călcat în picioare
Principiul invizibil al demnităţii de sine.
(…)
Şi noi am visat în cîmpul cu iarbă, pînă ce
Vacile ne-au înghiţit, mestecat, defecat, şi noi
Am ascultat cimpoiul şi glasul castrat
Al lui Titir răsunînd pe scenele locale, şi noi
Ne-am întors vii şi teferi seară de seară
În Budila-Express.

Budila-Express! Budila-Express! Budila-Express!
Şi noi am ştiut, şi noi am iubit,
Şi noi am avut şi-am putut, am scris şi-am citit!
Budila-Express, garnitură cu bou-vagoane,
Garnitură dublată, uneori, garnitură bondoacă,
Iute şi verde-murdară printre grămezile de cartofi
Putrezind pe cîmpuri, pe lîngă peroanele
Pline de cioburi şi capace de bere,
Budila-Express ruginind nevăzut
Precum tinereţea, la încheieturi.
(…)
d) „OK” am zis
Şi am îmbătrînit.

(Alexandru Muşina, din „Antologia poeziei generaţiei ’80)

Servus, Blogolume!

Vă mulţumim, dragilor şi dragelor de… prieteni! :  Dan, Georgiana, Karla, Lia, Daurel, Ervin, Manole, Cella, Teo, Zamfir, Bogdan, Gina, Athe, Ion, Onu, Cornelius, Mircea, Ramona, Orry, Rodica, Lilick, Inu, Mirela, Mădălina, Oana, Forevergreen, Gabi, Anamaria
Şi ştiţi de ce: pentru cea mai frumoasă zi!

Întîmplare neîntîmplătoare. Blogolumea. Prieteni

N-am considerat niciodată ziua-mi de naştere ca pe vreun mare eveniment. Ca pe vreun prag cu tentă psihologică. Am sărbătorit mereu discret această zi, cu ai mei, şi cu cîţiva prieteni. Nu ţin minte să mă fi dus cu această ocazie la job,  încărcat cu platouri de prăjituri sau cu sticle de vin sub braţ… M-am bucurat mereu de cele cîteva telefoane, mereu aceleaşi, primite în aceste zile, de cele cîteva e-mailuri sau chiar de scrisori adevărate, de hîrtie. Şi cam atît.  Pur şi simplu. Asta mi-e firea şi, probabil, ţine şi de o anume educaţie… Asta nu înseamnă că de fiecare dată nu mi-am făcut cele cîteva evaluări pe care oricine, cred, şi le face după un an sau înaintea unui an nou. Nimic senzaţional în ele.
Astăzi a fost însă o zi altfel şi nu fiindcă am mai împlinit o vîrstă. Anul trecut ziceam că preferam să rămîn egoist cu această zi a mea. Aproape mi-a reuşit asta atunci 😉 Astăzi nu am mai putut încerca asta măcar. Din cauza blogolumii. Şi din cauza Facebook-ului. Cum n-am fost destul de atent încît să-mi ţin „la secret” ziua de naştere prin „reţele” m-am văzut asaltat de felicitări şi gînduri şi cuvinte pe care nu le pot suspecta deloc drept complezente. Zeci de mesaje de drag din partea a zeci de (aproape) necunoscuţi. Senzaţia e copleşitoare. Lumea aceasta e mai vie şi mai prezentă şi mai adevărată şi mai statornică decît aş fi crezut.
E adevărat, am provocat-o puţin, prin „metatextul” meu de ieri, dar am făcut-o ca semn al preţuirii mele pentru locurile şi oamenii (şi nu au fost toţi cei subliniaţi în text!) printre ale căror gînduri zăbovesc aproape zilnic. Şi am făcut-o şi pentru a suplini un pic din lipsa-mi de activitate susţinută (feedback, comentarii, lepşe, etc.) în acele locuri, împreună cu acei oameni… Nu, nu cred că provocarea respectivă a fost cauza „potopului” de gînduri şi cuvinte pe care le-am primit fără să le mai pot răspunde-n parte… E altceva. Şi sper ca asta să mi se confirme definitiv la un moment dat.
Singurul meu „comment” la cele primite a fost, este, acesta: „Servus, dragelor şi dragilor… Vă mulţumesc cu puţinele-mi cuvinte (şi) pentru această întîmplare… neîntîmplătoare…
Sunteţi extraordinari! P.S – uite de ce blogolumea e… altceva…”

Mă-nclin, prieteni!

Gînd de dezintoxicare

Acum ceva vreme, văzînd că tot umblu pe… calea trubadurilor, un amic mi-a atras atenţia asupra celor de la „Trei Parale„. Atunci am uitat îndemnul lui, acum însă, probabil înghiontit de un dor ascuţit de o… foaie verde am început să-i caut. Şi iată-i, cu muzichiile, dar şi cu pagina lor web. Iar din aproape-n aproape am dat şi de trupa „Anton Pann„, toţi umplîndu-mi seara cu ceva ce nu e deloc de trei parale, ceva ca un marş nupţial al primăverii ce stă să vină. Cît de veche le e muzica şi cît de românească şi cît de autentică şi că mai sunt şi alţii care fac asta, mă interesează mai puţin. Într-o perioadă sufocantă în care cuvintele zăngăne în gol, în care sensurile şi conversaţiile sunt de conjunctură, sau ascund ceva în chip de perdele de fum, importantă, cred eu, este dezintoxicarea. Este de încercat o dezintoxiare, iată, a muzicii şi ambianţelor… sonore care ne înconjoară. Există şi o dezintoxicare a cuvintelor… Apoi, poate că e posibilă şi o dezintoxicare a memoriei, a relaţiilor şi prieteniilor noastre, a gesturilor noastre obligatorii de zi cu zi, a fişei postului, a drumurilor şi vecinătăţilor noastre cotidiene, a blogolumii… Aşa mi-aş dori să întîmpin primăvara, dacă aş fi în stare, cu gîndul intrării la dezintoxicare… Gînd, mai curînd ateu, decît cel al postului mare, cu care ar putea fi asimilat… Apoi, nu-i aşa?, mîine-poimîine apar şi urzicile, leurda, spanacul… 😉

Un simplu blog

Deschid blogul acesta de cîteva ori pe zi, de prea puţine ori în cele mai liniştite momente. O fac, probabil, asemeni bătrînului care îşi verifică de dimineaţa, la prînz şi seara cutia poştală de la poartă sperînd să găsească scrisoarea aceea pe care o aşteaptă de mult şi pe care ştie că nu o va găsi niciodată. Dar face acest drum zi de zi cu un ghem de speranţă în suflet. Sau să nu fie speranţă? Să fie doar un instinct pavlovian? Sau speranţa e doar un asemenea instinct?… Altfel decît bătrînul cu pricina eu însă am noroc. Cutia mea poştală nu e niciodată goală. Poate şi el, bătrînelul în papuci de pîslă ar fi fost la fel de norocos dacă pe vremea lui ar fi avut la îndemînă blogosfera. Şi-ar fi găsit demult scrisoarea pierdută, ar fi primit un semn de la fratele său, de la un prieten vechi, de la un camarad de arme, sau ar fi aflat ceva despre tatăl său… Eu am noroc, poate gestul nostru seamănă, dar eu am norocul blogolumii care confirmă speranţa şi exclude salivările după nimic. Cum altfel să fie cînd gîndurilor mele care nu aveau nicio ştire în ele ci doar prezenţa unui Poet le-au răspuns atîtea alte gînduri? Ce alt semn, ce alte scrisori care să-mi stărnească mirarea şi bucuria şi nesingurătea şi cuvîntul mulţumesc aş mai fi putut aştepta dinspre… cutia mea poştală?

Da, Liliana… cred că am comis un mic sacrilegiu însă, vorba lui Marius, pe Nichita, acum, il doare in cenusa şi ne priveşte cu o ironică îngăduinţă pe noi cei ce ne tot îmbulzim să-i transcriem, virtual, prohodul, după cum crede şi Dan. Ironie la slăbiciunile noastre şi la bezmetica noastră luptă cu timpul şi îngăduinţă ştiind că încă mai suntem poesorii cîte unui genunchi al inimii, aşa cum zice Angela. Şi cum genunchiul ăsta, Cella, face posibil ca uneori zilele noastre să fie neoarecare şi departe de foşgăiala măruntă a întîmplărilor cotidiene… nebăgate în seamă, pe bună dreptate de Ticke, ne vom aminti de ele oricît de departe vom fi peste un timp şi oricît de puţine am şti despre ce le-a făcut posibile astfel după cum intuieşte şi Răzvan. Gabi, aripa poetului fîlfîind pe aici de vreo două ori pe an ne face lesne să ne credem… trimbulinzi şi să uităm preţ de cîteva clipe că ea, aripa, nu-i, nu a fost, nu va fi niciodată a noastră. Dar, vorba lui Grigore, ce avem aici este fie şi doar aşa, imens, ba aproape magnific, după cum simte şi Karla şi după cum Matilda mă ispiteşte să mă iluzionez o clipă. „Doar aşa” fiindcă ne bucurăm cu puţin, cum ştie… Fanfan şi ne lăsăm inimile furate, după cum nu se ascunde să ne-o spună Rodica şi Livia. Lucrurile astea mărunte ne ţin încă departe de războaiele care… încă n-au început… Aşa e, Flaviu,  peste o vreme, după cum zice… Michele, am putea să nu mai simţim nimic şi, da… Evergreen, se poate ca geniile să nu ne mai ajute cu nimic! Pînă atunci însă, să ne îndemnăm poeţii să existe, asemeni Norei sau lui Ioan, oricît de puţini ar mai fi, după cum crede Teo, şi să nu-i lăsăm pradă amintirilor chiar dacă Zamfir ar paria pe ele.  Aşa măcar am mai putea evita încă o dată dilema, şi nu ne-am mai putea mira nici măcar o secundă, precum Leo, chiar dacă Maria ne-ar învăţa mai apoi să alegem între „în timp ce era” şi „în timp ce este”…  Aşa e, Ada, cuvintele ne sunt necuvincioase, o recunosc încă o dată,  cuvintele tulbură eternităţile la care şi Cristian ne îndeamnă să facem popas… Popasul de după… revoluţia spre care ne-am putea gîndi mai departe după cum ne momeşte Alexandru.

Mulţumesc, dragelor şi dragilor, că nici de data asta cutia blogolumii n-a fost goală. Altfel pierdeam o oră, poate mai mult, privind peste cei 10 ani de sub… vechiul şi noul prim-preşedinte de partid şi de stat, uitînd complet că sunt şi eu un… Homo Ludens! Da… bun venit, Anca, aici unde jocurile şi polemicile sunt savurate deplin iar prietenii au aruncat de mult cheiţa de la… poşta redacţiei pe geam! 😉

Metatext de duminică. Alt bricolaj prin blogotecă

În timp ce îşi golea cutia poştală de la poartă de pliantele galbene, roşii şi portocalii, şi după ce le aruncă la tomberon fără să le deschidă, privind peste gard spre stradă îi tresări inima de bucurie: „Ce zi de toamnă frumoasă, gălbuie şi mierie… Hmm… Slavă Domnului, uite că taman azi aniversăm un an de criză. Bine că s-a dus, înseamnă că mult a fost puţin a rămas…  Noi să fim sănătoşi!…”  Nici azi nu s-a dus la biserică, noroc că e peste drum şi a auzit de la boxe măcar sfărşitul Liturghiei: „Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”…  Lumea se strînge către case, el abia s-a trezit şi unde mai pui că a dormit o oră în plus cu ora asta de toamnă…  Dulce leneveală… Deh, nu deseori copiii şi nevasta-i sunt plecaţi în raiul de la bunici
Încotro s-o apuce azi? Puţină ordine prin casă, ceva ziare, blogăreală? Cafeaua săptămînală? Sau să dea o fugă pînă la talciocul de vechituri, a auzit că s-a deschis iar… şi e curios să vadă ce-şi mai vinde lumea din lucrurile de prin casă, ca acu’ vreo zece-cinşpe ani. Prea multe de făcut, ca întotdeauna duminica, şi niciodată de ajuns timp încît să-i alunge din gîndurile săptămînii ce vine şi care i se bulucesc în minte aşa de timpuriu. Săptămîni bolnave, toate la fel, care trec aşa repede acutizîndu-i durerile… Şi mai e şi şedinţa de scară… „N-au decît să facă borş, doar le-a zis de la bun început că n-or să fie în stare să adune banii ăia pentru izolarea termică! Şi acu’ vor alegeri pentru alt comitet! Nişte tîmpiţi, cu alegerile lor cu tot!  Uite de-aia nu merge nimic în ţara asta… O să vadă ei peste două luni, cînd o fi gerul mai tare şi după ce vor fi ales ce au de gînd să aleagă!” Sau mai bine să-şi sune prietenul de ieri, regăsit după ani buni pe Facebook, să iasă la un pahar de vorbă? Nu, prea-i e lene… şi oricum orice reîntîlnire cu prietenii vechi e doar un alt motiv pentru o şi mai lungă despărţire…
O să citească, o să asculte muzică, o să fumeze în pace ultimul pachet de ţigări, o să şteargă praful de prin colecţia de soldăţei de plumb, de pe ramele tablourilor, şi o să caute veşti despre Damian Drăghici că tot a citit, tot pe Facebook, că e gata cu Drăghici şi fraţii lui… Mda… naşpa veste, îi plăcea mult taraful lui Damian şi cu ocazia asta o să-l cinstească cu o amiază de duminică şi cu o cană de must, mai spre seară…
Una peste alta, trebuie să-şi facă o duminică agreabilă şi să-i pară mai puţin rău că a pierdut-o şi p-asta… Şi mai ales să reziste tentaţiei de a porni televizorul. „Asta e curată moarte a pasiunii… cum naiba mai poate lumea asta să se uite în gura ăstora cu campania lor cu tot! Au trecut doar trei zile şi m-am săturat deja, mai ales de afişele şi caravanele lor mincinoase care, din oră în oră îmi violentează timpanele”… Realitatea e altfel, evident.
„Mmmmm… e clar, bine-i acasă!”… printre surprizele mărunte aduse de soarele de duminică de toamnă grăbită şi ce plăcută corvoadă de a se dezbăra o dată pentru totdeauna de nostalgiile, iluziile, iubirile şi metehnele vechi. Da, astea-s păcatele lui şi ar fi cazul să le lămurească o dată pentru totdeauna. E clar, asta o să facă: o să-şi scrie în jurnal ce şi cum, o să-şi mai facă un plan. Definitiv de astă dată. Pe care să-l ducă la bun sfîrşit. O să tragă linie şi o să adune, că tot a trecut un an de… crize.
„Fii bărbat, Ioane, mult a fost, puţin a rămas!” Apoi restul: muzicile, poeziile, tristeţile, cărţile şterse şi ele de praf, genunchii şi blogolumea dragă, mereu surprinzătoare, mereu neglijată, ca o ireală amantă credincioasă

P.S. – Ce ştire… Eftimie ne spune că a murit Mitel Popescu! Gazetar de spiţă veche, din cea nobilă a breslei, de aici, din Braşov… Parcă îl văd, nelipsit prin tot oraşul, trăind parcă prea intens… ce a trăit…  Cîte ore şi cîte şpalturi am chinuit împreună… E nedrept… Mult prea devreme… Vestea asta face din toată duminica asta… nimic… Iar cuvintele au plecat de aici, sunt toate la el acum, cu el, cu Mitel… Dumnezeu să-l odihnească!

Vă mulţumesc. Din Genunchii Lumii

În seara asta mă retrag în Al Doilea Genunchi Al Lumii. Sau mă voi sprijini mai mult în acest al doilea genunchi… Pentru o seară, două sau trei… Acum puţine zile cînd mi-am scos şi acest genunchi din nisip nu mă gîndeam că el va fi un refugiu atît de… liniştitor de… departe de lume. Aveam de gînd chiar ca el să fie doar un blog de strict uz personal, acel blog în care să scriu fără să mă vadă nimeni. El şi este, în parte, un loc retras în care, de pildă, nu voi (mai) răspunde la comentarii, cu toate că mă voi bucura mai departe, nespus, de gîndurile primite acolo. Un loc, parcă chiar nescris de mine, fiindcă asemeni marelui Nichita cred că nu noi scriem ceea ce se poate întîmpla să fie poezie ci Ea, uneori, vine şi ne alege să ne scrie, sau să se scrie cu mîna noastră.

Spun că voi sta, în astă seară, mai mult – deşi nu suficient – în Al Doilea Genunchi Al Lumii, fiindcă altfel aş risca să scriu, din nou, aici în Genunchiul Lumii despre nişte dezamăgiri, mari, despre nişte disperări, despre nişte dureri, despre nişte situaţii de criză care, fac din oamenii de ieri brutele de azi. Poate aş risca să fiu chiar nedrept, să nu înţeleg ce se întîmplă, să exprim prea clar că nu înţeleg ce mi se întîmplă… Sau poate, doar, aş fi iar plictisitor bătînd „toba” pe nişte „cestiuni” cotidiene de care mi-e deja lehamite oricît de grave sau interesante ar părea.

Apoi, întîmplarea face să realizez că mai este doar o zi sau două pînă cînd Genunchiul Lumii mele face un an. Drept pentru care i-aş acorda acum puţină linişte. Spuneam, atunci cînd chiar nimeni nu citea acele rînduri, că „din genunchiul lumii, astăzi, văd lumea în genunchi”, sau descopeream că „Simbolic – Strada Sforii, cum mă bătea gîndul să-i zic acestui blog – mă duce cu gîndul la viaţa pe sfoară, pe muchie de cuţit, sau la strada-viaţă-tunel la capătul căreia nu prea ştii ce te aşteaptă, dar la capătul (ori căpătîiul?) căreia întrezăreşti totuşi o lumină” şi că, odată, cîndva, ajunsesem la un soi de saturaţie...
Astăzi văd că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Recunosc însă că da, întrezăresc lumina sau luminiţele, mai departe. Iar asta e una dintre marile mele bucurii cred nu suficient exprimată, nu îndeajuns recompensată, măcar prin nişte răspunsuri ceva mai harnice, pe măsura ei. Şi, desigur, vorbesc despre bucuria zilnicelor, mirabilelor, mele întîlniri cu blogolumea, cu blogoteca, cu blogosfera aşa cum mi-am împărţit eu, dezordonat, blogroll-ul cu ale lui peste 200 de pagini vii, alături de cele noi zilnic descoperite… întîlniri.
Bucuria şi „mulţumescul” meu zilnic, aşa cum pot fi ele, doar din cuvinte, sunt pentru voi, dragilor, prieteni nevăzuţi dar ştiuţi. Bucuria şi „mulţumescul” meu care, seamănă cu „minunarea” găsirii pe care am trăit-o acum un an, atunci cînd am postat aici şi prima mea muzichie, un Ivan Rebroff… La fel şi azi, pentru mine revelaţie, mic semn de preţuire pentru voi, cei care sigur nu l-aţi ascultat atunci, sau doar l-aţi zărit mai tîrziu… În seara asta mă retrag, un pic, în Al Doilea Genunchi Al Lumii... şi Vă mulţumesc, la fel, şi de acolo!

Genomul… Blogolumii

Ieri şi azi am primit şi eu în dar acea „diplomă” virtuală cu „Blogul de Aur”. S-au gîndit să mi-l ofere Mami Nineta, Mădălina, Mirela şi Ion…  Fiecare dintre ei m-au bucurat cu puterea acestui gest şi pentru fiecare am prea puţine cuvinte de mulţumire. (Nu-i aşa că aici în blogosferă „a mulţumi” e cel mai răsfăţat verb iar mulţumirile de aici sunt mai pline de sens şi conţinut decît mulţumirile… cotidiene, aproape rutinate?) Şi aşa am preluat „ştafeta”. Este acesta un joc ingenios cu rezonanţe de leapşă care însă nu aruncă „în lume” un top pe varii teme ci bloguri şi, mai mult decît atît, oameni. Un „joc” ale cărui rădăcini nu le-am căutat şi care e posibil să devină altceva decît a dorit cel sau cea care l-a pornit.  Am remarcat oriunde am găsit aşezată această diplomă că mare parte din cei… laureaţi au încercat să adune în „clasamentul” personal bloggerii şi blogurile de suflet, cele la care rezonează chiar în dauna exigenţei privind conţinutul sau forma. „Blogul de aur” e semnul multor amiciţii născute în blogosferă, al multor întîmplări emoţionante, al unor întîlniri pe cît de imposibile în realitate pe atît de bulversante aici. Comunicarea, comuniunea, empatia asta atît de vie sunt cele ce au modelat, cred eu, genomul blogolumii (şi iertată să-mi fie, de către cei foarte riguroşi utilizarea forţată, poate, a termenului).

Îmi e imposibil să pun de la 1 la 10 doar zece bloggeri dragi, într-o ordine „axiologică”, sau în… dezordine, chiar dacă nu mi se cere asta.  Îmi e imposibil să aleg doar 10 oameni, doar 10 bloggeri! Aş putea face, eventual, grupuri de câte 10, şi i-aş aranja alfabetic :). Dar tot n-aş fi împăcat! Aş putea face un nou… metatext pe tema asta dar totuşi voi alege alt subiect, altădată, pentru aşa ceva. Şi chiar cu riscul de a nu respecta regula jocului pînă la capăt voi acorda „Blogul de Aur” tuturor dragilor mei prieteni de aici, celor găsibili sau chiar absenţi din blogolumea asta a mea. Celor cărora le răspund mai des, cărora le las cîte un cuvînt, din cînd în cînd, dar şi celor pe care pe nedrept îi uit deseori prea mult timp.

Aş vrea însă ca toţi să ştiţi că vă preţuiesc în egală măsură că nu vă ignor şi nu am făcut asta niciodată, chiar dacă uneori sunt ingrat în răspunsuri, şi că mă înclin în faţa strădaniilor şi pasiunii voastre de a vindeca doar prin cuvinte o lume ce părea definitiv bolnavă de înstrăinare.
album_pic[2][1].jpgpremio (1)
P.S. – Şi, aşa cum se cuvine, un cadou, vouă, aşa, ca din… „Genunchiul Lumii”: muzica lui Yanni pe vioara lui Samuel Yervinyan…

„Prietenii lui tati”

44… Cam atâtea comentarii am primit în trei zile la postul meu anterior, de ziua Inei. Care mai de care mai… dincolo de cuvinte. Ziua fetiţei mele, firesc, e cel mai important eveniment pentru mine şi am lăsat această însemnare aici pentru a marca asta, pornind de la premisa că blogul rămîne oricum un spaţiu personal, ceva asemănător unui album de fotografii. Desigur, aproape toţi cei ce scriem aici ne asumăm, mai mult sau mai puţin, unele devoalări ale intimităţii şi găsim în asta un mod de comunicare ori poate chiar un fel de a arunca în mare răvaşe ascunse în sticle. Alţii  încearcă prin asta să îşi măsoare ratingul sau să frapeze. Sunt bloguri foarte personale (dacă nu cumva e un pleonasm în asta), discret… personale sau altele ermetice cînd e vorba de a ghici cine stă în spatele lor… Dincolo de orice motivaţii şi de calea aleasă blogolumea este încă fermecătoare însă mai ales prin „prea personalul” ei.

Şi cum spuneam… Puteam, sau nu, să scriu despre evenimentul acesta al meu. Şi m-am gîndit de două ori înainte de a da acest plus de „personal” genunchiului ăstuia al lumii mele. În clipa în care am ales mi-am dat seama că da, acest loc este oricum unul aproape intim, aproape în conflict cu mediul deschis în care se propagă. Şi este şi un jurnal şi un album de fotografii pe care, poate, chiar fiica mea îl va mai răsfoi cîndva şi va găsi aici… semne pe care consider firesc că trebuie să i le dau, să i le las ei ca parte esenţială a acestui genunchi al lumii.

Fiind vorba aşadar despre o însemnare fără însemnătate pentru lume, pentru exterior, pentru cotidian,  ziua Inei a fost întîmpinată, cum spunea cineva, cu o „avalanşă” de urări, iar ea şi-a căpătat aici, pentru o zi, două, un „club de admiratori”. I-am deschis, desigur, pagina şi s-a arătat mirată că despre ea este vorba aici. Apoi m-a pus să-i citesc fiecare rînd şi să îi spun cine este „nenea” şi cine este „tanti” şi ce este cu „lupul” ăla, dar cu „pisica aia neagră”, dar cu personajul din Ice Age! Mirarea s-a transformat într-o curiozitate haioasă şi nu a fost oră aproape în care să nu mă întrebe dacă a mai primit vreun mesaj pe „Internetul ăla al meu”. 🙂 Da, fiindcă „Internetul ăsta” devenise al ei, era al ei. Şi s-a bucurat că „prietenii lui tati” îi acordă, de ziua ei, atîta atenţie şi că au devenit şi ai ei.

Astfel, mi-am mai dat seama de un lucru. Chiar dacă nu am putut să-i spun mai nimic despre unul sau altul (desigur au atras-o mai mult comentatorii cu… fotografie) voi, toţi cei 44 de aici (poate puţin pentru exigenţele în materie ale unora sau altora), şi fără îndoială nu numai, sunteţi de acum mai mult decît un simplu blogroll… Sunteţi „prietenii lui tati”, cei care aţi participat la sărbătoarea noastră. Mai mulţi, poate, şi cel puţin la fel de însemnaţi precum cei din imediata mea vecinătate. Nu mă aşteptam, cu atît mai mult cu cît postul meu nu a fost deloc un experiment.

Vă muţumesc, dragi prieteni, pentru înseamnata voastră vecinătate. Vă mulţumim! Şi ca de multe alte dăţi acest „mulţumesc” are aici, în blogolume, o altă încărcătură decît cea a cuvîntului rostit în împrejurări obişnuite, dată de o egală sinceritate… imponderabilă, eterică, dezinteresată.  Socot, de aceea, acest „mulţumesc”mai altfel, mai greu, mai de luat în seamă… chiar dacă, aparent, este mai simplu de rostit.

Mulţumesc, Mami Nineta, Ruxi, Onu, Brush, Pescăruş argintiu, Winton, Clarisa, Stropi de suflet, Florin, Nevermore, Cella, Ela,  Blooog, Adi, Geo, Adc, Lollitta, Gabi, Mihaela, Tavi, Mădălina, Marius, Vania, Oana, Gina, Chat Noir, Geanina, Anamaria, Lilick, Flavius, Cristian, Angela, Athe, Iulia, Mircea, Daurel, Gabi, Ioan, Laly, Zamfir, Codeus, Ilana, Gala, Manole.. şi tuturor pe care v-am simţit pe aici şi cu această superbă ocazie…

Servus şi… toate cele bune!

Lumină din Genunchiul Lumii…

Bine ar fi ca Lumina gîndurilor bune să rămînă cu noi, ca bucuriile simple să ne umple viaţa, ca sinceritatea să ne petreacă fiecare rînd, să descoperim limpezimea cuvintelor şi comunicării şi să avem parte de schimbările pe care fiecare ni le dorim. Alături şi împreună cu toţi cei dragi sufletelor noastre. Nu doar azi, nu doar în Noaptea Învierii!…

Sărbători Fericite şi un Paşte Fericit, cu sănătate, vouă celor pe care vă citesc, vouă celor care, cîteodată, zăboviţi pe aici, prin… genunchiul lumii!
Cristos a Înviat!

Azi sunt egoist!

Astăzi ar trebui să fiu mai… egoist. Nu, nu mă refer la egoismul acela cîinesc, pe care oricum nu-l posed, egoismul pe care îl întîlnim cu toţii, zi de zi, în căutături piezişe şi strîngeri de mînă false… Mă gîndesc la un altfel de egoism, pornit dintr-un prea uitat, de mine, instinct de conservare. Conservarea sentimentelor şi a bucuriilor mărunte pe care le las în urmă, în fiecare zi cînd plec de acasa, undeva pe etajera din baie, lîngă periuţa de dinţi sau în răsucirea cu care încui uşa… Cred că, din cînd, de preferat totuşi nu la dată fixă, s-ar cuveni să fiu sincer cu mine şi să las baltă orice alte comandamente venite din afară şi consimţite tacit. Fiindcă timpul cam trece şi chiar dacă mă simt ca la 20 de ani nu pot să nu cumpănesc cam cît îmi îngădui să trăiesc din acest timp. Egoist da, zic, adică să chiulesc de la ceea ce nu are legătură cu fiinţa mea. Adică să mă spăl dimineaţă cu cea mai rece apă şi să încerc să păstrez acea prospeţime doar pentru mine. „Pentru mine” însemnînd, desigur, pe lîngă persoana-mi, iubita-mi Mihaela, scumpa-mi copilă, Irina, Mama… Ele ţin, desigur de… egoismul meu, deoarece recunosc cît le datorez.  Şi cuvintele-mi, pesemne, sunt prea… egoiste din nou aici! Recunosc… Da, astăzi voi fi foarte egoist… O să ţin numai „cu mine”, departe de celelalte mărunte întîmplări care, de prea multe ori par a fi mai importante decît sunt. Am să ascult, am să citesc, am să mă joc, o să-mi amintesc, am să tac şi am să mă bucur infinit mai mult… Şi pentru toate astea îmi voi rezerva, egoist, un loc în primul rănd. Şi pentru ca „la totale să ies cu plus” vă voi acorda, în egoismul meu, vouă prietenilor mei, mulţi dintre voi atît de rar văzuţi, şi vouă celor pe care vă citesc, şi vouă celor cîţiva care mă citiţi, şi vouă celor cărora, uneori, încerc să vă răspund, două mostre ale aceluiaşi egoism: două din melodiile care-mi susţin muzical starea acestei zile – şi a celor ce vor veni, fiindcă voi face astfel încît multe să-mi fie aşa de aici înainte. De ce? Fiindcă timpul cam trece şi chiar dacă mă simt ca la 20 de ani nu pot să nu mă gîndesc că azi am 40… 🙂

P.S. – Ivan Rebroff... este una dintre primele mele revelaţii muzicale, înaintea lui Vitas şi de aceeaşi talie. Rebroff, un neamţ cu suflet de rus, şi cam tot ce presupune asta, plus vocea fenomenală care urca mai sus de patru octave!… Yanni este spectacol, emoţie inexplicabilă… Sigur, dacă veţi căuta, veţi găsi de la ei piese chiar şi mai reuşite…  Ce ziceţi?

Măsura lucrurilor…

Sunt zile în care poţi afla lucruri grele, în care poţi pierde multe sau chiar fiinţe apropiate mai mult sau mai puţin. Zile care îţi dau măsura lucrurilor arătîndu-ţi cam care e drumul de urmat. Nu-mi place să fac trafic cu sentimente ori să defilez cu declaraţii lacrimogene. Lucrurile se întîmplă, viaţa se defăşoară din mosorul ei. Însă îţi dai seama uneori că cea mai mare parte a zbaterilor, a stresului, a „valorilor” cotidiene pe care le urmăreşti sunt inutile dacă nu penibile. Îţi spui atunci: „gata!”, îţi spui „Nu mai fac asta, nu mai fac aia, nu mă mai implic, nu mă mai stresez, nu mă mai consum”… Îţi dai seama că nu merită. Îţi spui „voi fi bun”, îţi zici voi trata oamenii şi situaţiile aşa cum îmi doresc eu să fiu tratat. Îţi zici că vrei să ai grijă de tine şi de cei din jur, că vei fi corect, atent… Sunt fracţiuni de luciditate care ţi-ar putea provoca schimbările dorite… Însă rămîn doar fracţiuni şi după o zi două de la şoc revii în matcă. Pentru ce? Înţelegeţi, desigur, despre ce vorbesc, aţi trecut prin asta. Şi vă întreb: chiar merită? Are rost?

P.S. Nu ştiu de ce ilustrez rîndurile astea cu aceste imagini, poate fiindcă mi se par… meseriaşe şi acum îmi exprimă prin imposibilul lor posibil, prin măiestria mişcărilor, îmi exprimă un anumit fel de a conduce lucrurile, un pic periculos… 🙂 Priviţi cu atenţie şi veţi înţelege şi mai bine la ce mă refer. Totul e un joc până la urmă, care ar trebui jucat frumos…

La mulţi ani de gînduri bune!

Noaptea viitoare, la ora asta, la care am început să scriu aceste rînduri vom fi în 2009… Vom fi destupat şampaniile, ne vom fi îmbrăţişat, ne vom fi trimis sms-urile, ne vom fi spus „La Mulţi Ani, cu Sanatate!”… Acum privesc dinspre azi, înspre mîine. E o senzaţie stranie. Acum e linişte, oraşul doarme îngheţat. Mîine va fi forfotă, fumul artificiilor nu se va fi risipit şi încă se vor mai auzi petardele… Noul an este la o întindere de mînă. Prevesteşte cu ceva asta? Parcă nu, daca privesc realitatea din jur …  Şi totuşi, tocmai asta mă îndeamnă să scriu. Poate că vreau să îi grăbesc cumva naşterea, de aceea şi aceste inoportune întrebări. Nu, nu am de gînd să fac nici bilanţuri, nici planuri, nici promisiuni, nici măcar un Pluguşor… Trag nădejde doar că anul nou va fi  mai bun decît cred toţi pesimiştii care îl prevăd rău. Şi îi trimit în întîmpinare un astfel de gînd, de bine, incă de acum. Să ştie ce îl aşteaptă. 🙂 În orice caz, nu ar putea fi un an frumos şi bun fără iubirile mele, Inuţa şi Miha, fără fiecare dimineaţă cu ele… La mulţi, ani împreună! Apoi ar trebui să fie un an al încrederii, al incredinţării, al comunicării între noi toţi. Aşa am eu un feeling… Iar ca să fie aşa vreau ca eu, în primul rînd, eu să fiu mai bun. În toate…
Şi, desigur, vă doresc tuturor celor pe care vă citesc, şi tuturor celor care mă citiţi, dragi prieteni, aşadar, cunoscuţi şi necunoscuţi, de ieri, azi şi mîine… La mulţi ani de gînduri bune! Să fiţi iubiţi!

PS. – Bucuria acestui cîntec cu Yanni (un om-orchestră teribil, nu?) să ne inspire pentru tot anu’ care vine!

Blogaţi… Prieteni şi vecini

Duminica asta am cam lenevit pe Net, în jurul nou-născutului blog şi căutînd să înţeleg ce e cu blogosfera. Eu unul credeam că blogul e ori doar un bîrlog, ca un caiet cu foi veline, în care scrii cînd ai chef, cînd te furnică degetele, cînd te apucă inspiraţia… poetică, ori o formă (neremunerată) comodă de jurnalism sau de participare civică ori profesională… Ei, hai da de! Lucrurile sunt mai complicate, mult mai complicate… Aici e vorba de tehnică, de html, de SEO, XML, de link juice, de OBL, plugin şi page rank (PR) sau de RSS şi SERP! Carevasăzică, am băgat-o pe mînecă. Blog ţi-a trebuit? Na, ia blog de-aicea să-ţi ajungă!, par să-mi spună toţi bloggerii pe care i-am vizitat azi… Ca să nu mai spun că am descoperit o tagmă de oameni aflaţi în competiţie, în goană nebună după vizibilitate şi bani (se fac, normal, cum nu am intuit?, şi bani pe aici). Şi uite cum deodată am ajuns să mă simt mic-mic într-o metropolă virtuală aglomerată şi parşivă :). Bag de seamă că am mult de săpat şi multe de experimentat şi învăţat pentru a atinge o cît de cît rezonabilă „audienţă” cu… genunchiul lumii mele. Fiindcă nu vreau doar să „postez” ci să şi înţeleg cum se face asta ca să fie ok. Pare a fi mai mult decît un joc pe Internet. E pasionant, asta e clar şi îţi antrenează mintea şi simţurile. Da, sunt forme şi forme şi linkuri care vor să te agaţe. Însă am descoperit şi destul conţinut interesant, de la bîrfă la tutoriale. Dar nu asta vreau să spun defapt. Refugiat azi pe aici am regăsit multe cunoştinţe: colegi de suferinţă prin presa braşoveană, acum ceva ani, şi prieteni chiar, de care aproape că uitasem. Asta mi-a fost surpriza şi bucuria de a vedea ce gîndesc acum şi aici! Să le văd şi să le citesc gîndurile aproape instantaneu cu producerea lor! Genul ăsta de contact, să nu zic de voyeurism, poate da dependenţă! M-a prins. Totul e acum să vreau să trec de la faza de observator la cea de comentator şi comunicator pe bloguri (asta însă depinde şi de cum voi reuşi să îmi optimizez şi eu acest blog, deci va mai dura ceva timp :)). Surpriză plăcută spuneam? Da, şi bănuiesc că nu sunt doar ei: http://eftimie.blogspot.com/, http://sebastiandan.blogspot.com/, http://mihaiberariu.blogspot.com/, http://razpopa.blogspot.com/, http://huidan.wordpress.com/, http://teaca.wordpress.com/, http://cameliacsiki.wordpress.com/, http://cbg.weblog.ro/. Îi voi urmări de acum, zi de zi aproape. Amici şi vecini. De blog :).