Ceva timp și nelalocul meu

Experimentez „cîteva” zile fără să fiu conectat. Fără rețele. Fără „socializare”. Să văd dacă așa și în felul ăsta aș avea și ceva timp „pentru”… Ceva timp să-mi amintesc. Ceva timp să văd rostul ploii și rostul pereților camerei mele. Ceva timp să întreb și să mi se răspundă și altfel decît „as soon as possible” (ASAP). Ceva timp să ajung mai departe de coperta cărții. Ceva timp fără aberațiile unor știri sau păreri de o secundă. Ceva timp încît gîndurile, cuvintele, imaginile, muzicile sau liniștea să nu mi se mai pară facile, efemere. Ceva timp încît să nu mai macin poate înjurăturile din rînjetele unora, nervii din șuierăturile unora, jignirile din căutatura altora, depresiile din împleticelile altora, aparențele din declarațiile altora, singurătățile, tristețile, tacerile, nel(al)ocurile mele… Experimentez „ceva” ca să-mi mai aduc aminte de mine, cum spunea Borges, undeva, cîndva.

Vincent van Gogh - Bedroom in Arles,1888 (Van Gogh Museum, Amsterdam)
Vincent van Gogh: Bedroom in Arles, 1888 (Van Gogh Museum, Amsterdam)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Idioţii satului

Dacă e să ne „luăm” după Mark Zuckerberg, cu 1.39 de miliarde de oameni logaţi pe Facebook, populaţia acestei ţări „virtuale” a depăşit-o pe cea a Chinei… Din aceasta, în provincia numită România ar locui vreo 8 milioane de „useri”. Cîţi dintre aceştia (dintre noi) sunt (suntem) atunci… imbecili? Şi mă întreb asta, desigur, plecînd de la ultimele spuse ale lui Umberto Eco, tătuca semioticienilor: „Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr.” Iar cum Zuckerberg ar vrea să aducă-n „legiune” două treimi din populaţia lumii şi, probabil, măcar înc-o treime de români… Pe cine-ar trebui să ascultăm (dacă mai ascultăm de/pe cineva!)? – cred că asta-i dilema acestei noi realităţi. Nu cred că Umberto (îl alint, iata, pe numele mic, aşa ca-ntre friends 😉 ) a spus-o generalizînd şi nu l-aş acuza de… şovinism (uitînd de „Cimitirul din Praga”), dar cred ca Mark ştie el ce ştie… Apoi, evident, cui îi convine să accepte că este unul dintre imbecili sau măcar un mai răsărit idiot al satului chit că, în schimb, îi place să arate aşa-n… vînt cu degetul spre ceilalţi? Arătările, bineînţeles, nu suntem niciodată noi, infernul sunt ceilalţi, cum bine zicea mai… tînărul Camus. Cert e că la atîta popor, la atîţia purtători de „adevăr”, aerul se respiră tot mai greu, iar dacă (de-nţeles!) jinduim la puţin mai multă îngăduință şi frăţietate ar trebui să ne căutăm alt… sat.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. – Piesa-i ca să fie! 😉

Versus flori de cîmp

Bărbătisme şi feminisme. Sunt şarmante confruntările astea „de pe net”, din reviste, ale posesorilor de peniţe inspirate din cele două „tabere”. O luptă corp la corp, în cuvinte mai mult sau mai puţin drăgăstoase, mai mult sau mai puţin arţăgoase, tandră, incitantă, oricum. Ce-i drept, se face rating pe subiect, de cînd lumea, ba i se pot pune şi coperţi şi opera-i gata! E „glamour” în virtual şi de o estetică rafinată la un punci. În „realismul virtual”, sub o umbreluţă, cu un fum „slims” între degete şi un pai de cocktail subţire între buze, dă bine şi, pesemne, şi PR-ului şi „agenţilor” le prieşte. Lesnicios succes de budoar, cu public fix şi dedicat, după reţetă.
Nu ştiu de ce însă eu cred că viaţa-i, desigur, altfel (cu tot cu toate ingredientele de imaginaţie aferente). Mai simplă, mai anostă, mai înverşunată, mai de pe-o zi pe alta, mai de… bucătărie. Viaţa nu prea-i despre amantlîcuri şi acuplări, cît e despre supravieţuiri şi supravieţuitori. Nu prea-i despre diferenţe, despre segregări şi sexisme. Nu prea-i de citit, nici de televizor şi nici despre literatură nu-i (absolut, veţi zice, e o chestie de gusturi, de stilistică şi genuri!).
Nu ştiu de ce, dar viaţa-i despre jug – era să scriu pe nedrept „jeg”, fiindcă rufele se spală foarte bine şi fără zgomot şi „aici” – şi despre reportaj. Un jug singular sau la plural. Cel puţin în lumea mea, pe strada mea, în alte zone de „audienţe” şi de alt parfum. Şi nu circul cu autobuzele prăfuite ale realismului socialist, vă asigur. Ceva flori de cîmp mai sunt şi pe aici. 😉

P.SGraţie Catchy!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Despre mişcarea de eliberare a Muzelor

„Ce-aş putea scrie eu pentru o Muză, toamna? Cu ce să o inspir?” (dacă, prin… absurd mi-ar cere-o?..) „Păi nu-i rolul ei, al Muzei să-mi zică ce şi cum?”, îmi răspunde, în ecou, ego-ul meu de mascul, declanşînd conflictul. În timp ce-un alter-ego, deodată suspect de altuist, mă mustră: „Adică rolul Muzei e să fie… Muză, mereu? Să se execute la fiece invocaţie? Şi Muza cu ce se alege din toată afacerea asta? Ici-colo cu un tablou şi-o poezea pentru eternitate?! Şi cu cumva chiar cu o tigaie-n mînă, o mătură sub braţ şi-un plod la purtător? Păi e corect?!”. „Asta-i, procedura, cutuma, de când lumea, zice-s-ar!”, aş îngăima…
Mda… şi toate gîndurile astea n-ar fi fost, dacă nu mi le-ar fi insinuat în minte însăşi dînsa, Realitatea (Muză?!) Aşadar, subconştient, subconştient neicuşorule, da’ să ştim şi noi! În atari condiţii, marcat de gînd şi la presiunea unui veac în care feminismul e… „Occupy” de mult am decis să declar discriminarea Muzelor mele abolită! Şi, ca firească reparaţie istorică, voi retroceda din plin acele proprietăţi ce li se cuvin, ba chiar şi drepturile de autor! Cîştigîndu-şi independenţa Muza, iată-mi va confirma ca finalitate a neaşteptatului proces, existenţa mea ca… muz! Mişcarea de eliberare a Muzelor va fi fost desăvîrşită, nu-i aşa?, cu un prim şi mare beneficiu la îndemâna mea: un job oficial de muz!
Dar… Dar… „Ce-aş putea eu scrie şi cum, cu ce culori, cu ce parfum, să te inspir, pe tine, Muză?” Ei da, nu-mi vine şi mi-e şi frică să mă gîndesc la consecinţe! E toamnă şi-ar trebui să-mi fie bine, să-mi zburde metaforele din condei, dar văd că tot mai rău mi-e şi n-am cum mersul lucrurilor să-l mai întorc… Nici Google, nici Dex-ul nu m-ajută să ies din neputiincioasa-mi conjunctură de muz, captiv mofluz sub tone de… moluz. E toamnă şi-n… „hazlia-mi strîmbătură” am ajuns să-l caut disperat din ochi pe un Baudelaire să-mi împrumute-un pic, măcar preţ de-o ultimă noapte, Muza lui venală!

P.S. – Eheheee, nu, n-am uitat verile-n care ascultam tolănit la umbra Muzei mele „un meduz şi o meduză”, cerîndu-i să decidă, tot ea, pînă şi dacă meduza şi meduzul se vor fi scris cu m mic de mână sau cu M mare de tipar !

P.P.S. – Şi cum acest crochiu tomnatic n-ar fi fost posibil fără şoapta Muzelor de la CATCHY, le-a şi fost dăruit drept ofrandă! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

 

Lumea era ceva mai mare. Cubul igienic

M-am născut şi am trăit şi într-o vreme în care lumea era ceva mai încăpătoare decît acum. În vremurile alea zilele erau mult mai lungi, drumurile se parcurgeau în mai multe ore iar oamenii stăteau la poveşti faţă-n faţă preţ de mai mult de o bere. Lumea era mai largă cu o pădure, cu o potecă de munte, cu un rîu, cu un sat, cu o mare, cu o carte, cu un ziar, cu o muzică, cu un tei… Azi navigăm într-o aparent infinită combinaţie de conexiuni, prin biţi. Avem senzaţia că acolo pe „peretele nostru” este un univers întreg, de neîncăput într-o îmbrăţişare. Ni se pare că acolo cuvintele ne sunt citite şi muzicile ascultate. Ni se pare că suntem înţeleşi şi că celorlalţi le pasă. Avem impresia că vorba noastră contează şi că…  influenţează şi că ajunge în nenumărate minţi. Pe cînd, de fapt, ne învîrtim într-o cuşcă bine delimitată. O cuşcă, un cerc vicios care, ni se pare foarte populată dar în care, nu vrem să recunoaştem că zidurile sunt foarte bine trasate şi că toţi cei de acolo, la un moment dat, ajungem să ne ştim şi să ne transmitem unii altora aceleaşi… convingeri.
De aceea, zilele astea m-a amuzat şi frenezia cu care unii postaci nu au… pregetat niciun efort în a propaga de colo pînă colo aceleaşi afumate mesaje electorale partizane trăind cu impresia că ele ating nenumărate ţinte într-un univers „fără limite”. Iluzie! Toate aceste mesaje s-au rostogolit precum nişte bile de biliard pe aceleaşi trasee, lovind „pereţii” aceloraşi persoane gata lămurite oricum! Inutile eforturi, inutili bani aruncaţi în… virtual! Să fi avut îndrăzneala de a rupe cercul şi de a coborî în lume!
Uitaţi-vă numai la rezultatul estimat azi la locale al acestui simpatic Nicuşor Dan, făgărăşeanul matematician dus la Bucureşti, să cîştige prin nişte voturi preponderent virtuale. Candidatul- facebook, candidatul-virtual, candidatul-intelectual şi candidatul-altceva a obţinut la primărie (nu numai din pricina asta desigur!) în ceea ce a mai rămas din lumea reală doar un… 6,5%.
E o problemă, cred, aici. E o paradigmă defectă – dincolo de… bucolismul meu! – în care am ajuns să ne refugiem. Cred că e momentul să ne întoarcem (şi) în lume. Haideţi să nu îi lăsăm  pe copiii noştri născuţi (sau nenăscuţi!) să creadă acum că asta le e lumea!

Cum nu am mai făcut-o de mult, şi dacă chiar citiţi pînă la capăt, precum daţi „like”, v-aş propune azi, cu plecăciune, două poezii dragi, ale zilei, totuşi, de… azi:

Paul Gaugain - Passing time Sun
Paul Gaugain – Passing Time Sun

Petre Stoica
Oraşul Viitorului

Un singur cub cu o singură fereastră
un cer transformat într-o singură uzină
de măcinat rumeneala amurgului
un subsol transformat într-o reţea
de captat melancolia şi dorul de mare

aici nu există microbi poeţi sau oase fracturate
nu există nici cai nici paralitici
nici trandafiri sau homari

un oraş ideal

în cubul acesta există numai
cosmonauţi şi roboţi şi drogaţi
şi arhitecţi ai trupului uman fără gură şi sex.

suspinul amorului durează o fracţiune de secundă
plînsul şi mîncatul laolaltă
un minut şi un sfert
tubul digestiv şi maţul gros
sunt o tijă de plastic
modelată după indicaţia filozofilor antici

În cubul acesta igienic
există o unică direcţie o unică memorie
o unică tuse
şi un milion de crocodili

aici nu se moare niciodată

aici din laboratoarele istoriei
ies adevăruri cu chip de broască semeaţă
şi cu aripioare de lăcustă

un singur cub cu o singură fereastră
deschisă spre punctul unde veghează-n genunchi
îngerul de piatră
salvat de pe fostul meu mormînt
(1984)

Grigore Hagiu
Şi cum se însera încăpurăm cu toţii acolo

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

dinspre livadă către pădure
tăind cîmpia pe din două
un copil în rasă de călugăr

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

dinspre cîmpie către apusul de soare
tăind cerul pe din două
un bătrîn cu fesul de lînă

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

şi cum se însera
încăpurăm cu toţii acolo
în cîmpia ce nu mai era
(1985)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Iluziile de cafenea şi ciulinii de Dîmboviţa

Găsesc inspirat articolul lui Horaţiu Pepine „E posibilă şi utilă o politică înnoită radical?”, cum la fel de interesantă este şi o opinie privind a ceea ce a fost şi ce a mai rămas din Piaţa din iarnă… Eu unul, dincolo de entuziasmul romantic de moment al acelui „se poate!” am privit cu destul scepticism „mişcările revoluţionare” sau „occidentale”, mai mult sau mai puţin aşezate ideologic, apărute ca ciupercile după ploaie după momentele de emoţie dîmboviţeană publică sau politică. Dincolo de a fi nişte şezători (în covîrşitoare măsură „online”!) pe marginea unor manifeste mai mult sau mai puţin inspirate, aceste mişcări nu depăşesc nici măcar îndrăzneala ieşirii din cafenea, dar să mai ajungă la tribunal?! Avem noi românii marele, geneticul talent al încremenirii în proiect şi al „colocviului de prispă” care nu are cum să ţină de „activism” (în bună măsură voluntar). Cei care aşteaptă „un ceva nou” promiţător şi eventual sosit pe cai albi (că e partid, că e „catindat”) uită că un astfel de proiect are nevoie de cîteva ingrediente obligatorii: bani, interes şi „munca de partid”. Apoi o Românie preponderent rurală în mentalităţi şi cunoştinţe, cu o mare majoritate a românilor dependenţi de ajutoarele „de la stat” va rămîne încă multă vreme oarbă şi surdă la orice „revoluţie intelectuală” sau chiar „a bunului simţ”. Cred că, din păcate, se iluzionează toţi aceia care speră că vor intra în doi timpi şi trei mişcări pe scena „mare” a politicii mioritice… mici, inspiraţi sau însoţiţi de te miri ce chipuri imberbe „garnisite” cu doctorate pe Sena şi Tamisa şi de platforme cosmopolite de salon. Adecvarea la realităţile, paraginile şi ciulinii noştri este prima condiţie la care trebuie să răspundă cei mînaţi de dorinţa de a le face „bine” cetăţii şi cetăţenilor azi. Iar asta nu se prea poate decît în şi prin partidele „noastre” bine înfipte în teritoriu, aşa cum sunt ele: prăfuite, deformate doctrinar, pervertite de aceleaşi interese de gaşcă, populate mai mult decît pestriţ. Că acestora le vor creşte apoi „aripioare” mai… lustruite sau li se vor alipi apendice meşteşugite „independent” (de genul PPDD sau UNPR) asta e altă poveste care nu schimbă cu nimic lucrurile. Avem, pînă la urmă, nu-i aşa, politica pe care o merităm. Chestie care ţine de mult de fapt divers şi spulberă pînă şi cele mai frumoase manipulări ori iluzii de cafenea…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cîteva observaţii asupra zilei de azi

Cică totul se reformează. Ţara: se scrie acum tzara . Femeile şi bărbaţii: fiecare pe cont propriu. Pepenii: cei de import se ascund în Dăbuleni. Marea: ni s-a mutat în Bulgaria. Kentul: pocneşte între degete ca o căpuşă mentolată. Morala: elogiu discret bigamiei. Realitatea, un nesfârşit şi solitar orgasm virtual: Facebookurie. Cartea, versurile: titluri, citate scurte şi coperţi telegrafiate pe Twitter de pe iPhone4 .Eu: eu nu mă reformez. Stau şi aştept să le treacă. Dacă nu, nu!

Am aşteptat toată săptămîna dimineaţa asta să-mi fac o cafea turcească, aşa cum m-a învăţat un amic. Adică am lăsat apa să clocotească-n ibric, după care am pudrat-o cu puţin zahăr şi linguriţele de cafea. Apoi am aşteptat ca muntele de cafea să se scufunde în apa fierbinte, să se ducă la fund. Am aşteptat cam mult şi cafeaua nu mi s-a părut mai altfel, nici măcar turcească şi cu atît mai puţin mai tare, aşa cum voiam. Sau cafeaua turcească nu-i tare sau eu am greşit cu ceva? WTF? 🙂

Nici azi n-am oprit la talciocul din colţ. O mare de lume în parcarea unde în restul zilelor cîţiva şi cîteva fac jogging cu căştile-nfipte-n urechi. Înghesuială, umbrele de soare, indivizi năduşiţi la bustul gol. Nu ştiu dacă cineva chiar cumpără şi altcineva chiar vinde ceva aici în tîrgul de vechituri. Cred că doar vor să se întîlnească sîmbătă de sîmbătă şi să-şi dea cîte-un „like” fiindcă „dislike” n-au. Nici aici.

Durerea aia surdă din dreapta mi se mutase-n stânga. Acum a trecut.

Căldură mare, mare mon-cher! Pînă şi cuvintele parcă se topesc şi se scurg ca un toping prin îngheţata tot mai rarefiată a memoriei.Da, la un moment dat trebuie să te obişnuieşti cu memoria rarefiată. Şi dacă şi la toamnă, mai pe răcoare, o să fie tot aşa ai să te bucuri măcar când îngheţata îşi va recapătă densitatea. Şi gustul.

Mă încurc tot mai tare în parole.Parolele conturilor de tot felul. Pe cîteva le-am uitat de tot. Probabil, încet-încet, o să le uit pe toate, fără nuş’ce efort. Şi cu asta basta. Mare pagubă! ))

Constatare: dependenţa de FB ucide sigur blogosfera. Тютюнопушенето сериозно уврежда: cam aşa scrie pe pachetul de ţigări. E clar, trebuie să le răresc! Din nou! 😉

Pe toate lucrurile de aici din jur e un praf auriu. Totul sclipeşte la soare. Cred că e o pulbere care iese din ceva, dintr-un pled sau din draperii. Bănuiesc că a venit vremea să arunc ceva. Nu de alta, dar şi eu sunt plin de sclipici. Devine enervant dacă nu alergic! Şi nu-i praf de stele. Dacă aş fi zărit vreo zînă pe aici mai ziceam…

Am devenit insensibil la prostie, isterii şi fudulie. E de bine. Dacă ei cred că modul fundamental de a ieşi din rahat este şedinţa zilnică de scară, treaba lor! Ei sunt deştepţi, ei le ştiu pe toate. Ultimul raport (normal, fiecare şedinţă se încheie cu un raport!) afişat prevede: se numeşte un responsabil cu număratul becurilor; se sancţionează vecinul de la parter fiindcă a uitat uşa deschisă aseară; în fiecare zi, prin rotaţie vom număra şi nota în caiet străinii care sună la interfon; vom supraveghea zilnic, personal, ca femeia de servici să măture scările cu simţ de răspundere; vom fi vigilenţi cu conţinutul reclamelor străine, previzibil duşmănoase, strecurate în cutia poştală; vom avea grijă la consumul de apă; nu vom permite nimănui să intre în zona verde; vom urmări cu atenţie cine vine şi cine pleacă pentru a lămuri definitiv dacă dama de la doi îşi înşală sau nu bărbatul plecat prea des în delegaţie. Fiecare ne vom prezenta raportul de activitate, depus în scris, la şedinţa duminicală. Neîndeplinirea sarcinilor se sancţionează cu plata la pauşal. Şi aşa vom ieşi din rahat! (Eu aş fi chemat vidanja!)

Zbîrnîie elicopterele pe deasupra. Cîteva pe zi, razant. Parc-ar fi o staţie de taxi-elicoptere pe-aici. Mda, „trăim bine”, ne grăbim şi nu ne place aglomeraţia stradală ci… aeraţia rarefiată! 😉

Am găsit un vin fain („de suflet” roşu, Feteasca „Varancha”, de Vrancea) şi „ieftin” la Crama Gârboiu (puţin mai jos, al doilea bloc pe stânga): „… Alcoolul de 14,5% este bine integrat, vinul creând rotunjimi nebănuite într-un final lung, uşor amărui ce-i măreşte complexitatea.” Ce ştiu e că după  acel… final lung adus de acele… rotunjimi nu te doare capul! Cel puţin de data asta! 😉

Nu deschid tv-ul, ştirile mă lasă cam rece. Încă, deocamdată. Ca fapt divers poate mă uit diseară la meciul lui Bute. Şi poate o să înţeleg şi utilitatea şi preţul frunzei de urzică. Poate o să-i văd (deşi „cu purici” pe Pro – nu ştiu ce are!) pe „oamenii zilei”, aşezaţi în primul rînd, zîmbind celebri şi pentru „posteritate”, satisfăcuţi, intraţi în istorie. Sau poate nu!

Răzvan îmi aminteşte de nişte vremuri şi-i mulţumesc. Ţin minte, ca ieri. Dar văd că încet-încet ne vedem tot mai rar şi tot mai puţini, pe Republicii, prin terasele şi printre umbreluţele de acolo care, transformă frumos, vara, Corso-ul nostru parcă în plajă sau în faleza de la Eforie! Şi acest încet-încet devine parcă tot mai repede-repede şi unii dintre noi îşi iau deja tălpăşiţa fără dea măcar o bere. Şi uităm repede şi asta! Şi nu recunoaştem că-i semn de bătrîneţe…

Citesc una-alta. Ascult una-alta. Asta-i de făcut pentru ca lucrurile şi oamenii să rămînă suportabili. Bloggerii scriu ce scriu, da’ iată că se cam şi plictisesc şi scriu tot mai rar şi tot mai fără chef şi mai fără sens. Şi, cum spuneam, se citesc şi mai rar. Sigur ăsta-i semn de maturitate, de statornicie, de bucurie rară dar rafinată şi intensă. Da, bloggerii scriu ce scriu (nu mulţi, câţiva care contează!) şi ca să rămînă şi să revină în concret pun în cărţi ceea ce au scris. E fain, e semn că avem valoare, aşa ca breaslă! Perioada romantică a blogolumii s-a dus, acum ne clasicizăm (la gen mă refer!) şi urmează să murim, precum ziarele.

Citesc „Scrisorile către Rita” ale lui Kaos Moon (de-aia am scris ce am scris mai sus). E „o lectură fără denivelări”, aşa cum mi-a presupus autorul în dedicaţia de pe prima pagină. Da, viaţa-i ca în cartea asta, în bună măsură contextual-erotică (că o recunoaştem sau nu, tot aia-i!). Şi ca să te dumireşti ce şi cum merită, pe bune, să citeşti cartea asta. Să te laşi, poate, surprins pentru ca apoi să te obişnuieşti şi să realizezi (dacă nu ai făcut-o pînă acum!) că aşa-i în… viaţă. Nici nu ştiu dacă de fapt citesc scrisorile astea sau dacă nu cumva îi număr t-shirt-urile! Nu-i de povestit, nu-i de estetizat pe margini, e de căutat, de citit şi de văzut cum stăm, cum ne raportăm la… „trăit”.   Da „băi, asta e!” 😉

E sâmbătă… A fost al 502-lea post aci. Mîine-ar fi duminică, înc-o zi bună (teoretic) de… blogăreală.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O spuzeală. Cu excelenţă

„Mă-nclin, excelenţă! Să ne trăiţi! Ce mai face doamnaaaa?!…” În felul ăsta era salutat, acum nişte ani, un senator – din cei ai melcilor! – de către amărăştenii care-i intrau în birou la audienţa săptămînală. „Oooo, ce onoareeee, excelenţă! Am înţeles, să trăiţi!” îi răspundea de data asta chiar senatorul, în poziţie de drepţi, unui potent, pe atunci, afacerist cu gulere albe… Posibil ca şi în ziua de azi să se întîmple la fel, chiar dacă personagiile şi rolurile s-au schimbat sigur de cîteva ori de atunci. Ei bine, de pe vremea aia mi s-a acrit de cuvîntul ăsta: excelenţă. Cum mi s-a mai făcut lehamite şi de multe altele asemănătoare, îndestulătoare, în limba noastră de plastic, venite să acopere calităţile şi moravurile noastre de Dâmboviţa.
„Excelenţă” îmi suna cîndva a ceva regal şi intangibil, a culme a virtuozităţii. Chiar şi atunci cînd aducea izbitor cu numele dulceag al unei unei bucăţi de… şocolată. Acum „excelenţa” e încă o formă care decoltează lubric fondurile: puţină spoială, două-trei gadgeturi mentale, nişte diplome de… excelenţă în rame aurite agăţate pe pereţi şi cam atît, fiindcă la contactul cu ea rişti aceeaşi coliziune, să zicem, cu ordinarul unei spelunci neaeriste de margine de drum judeţean . Desigur, însă, excelenţa e pe bani mulţi şi spuzeala pe care o vei resimţi tegumentar după testarea ei, obligat fiind să-ţi reconsideri realitatea, îţi va fi tratată măcar – suprem privilegiu! – mai cu îngăduinţă şi cu o… umilinţă mai nobilă, în cluburi speciale, ferite, de fiţe.
Îmi e aşa un… sictir personal de excelenţa românească de cînd am auzit că şi afaceristul şi senatorul ăla au ajuns colegi de celulă!… Şi de cînd pînă şi acea excelentă bucată de şocolată a ajuns pe post de corp delict expirat la… protecţia consumatorilor! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Preţ de-un bilet de tramvai. Confabulare

E luni, a doua zi de Paşte. Luni, da un fel de duminică din cele cu care nu prea ştiu ce să fac şi pe ale cărei „alergări” încerc să le duc cu ingăduinţă pînă la punctul de firesc al unor întîmplări duminicale. Am avut răgazul să văd primele păpădii galbene şi să observ de aproape florescenţele unor copaci şi de departe soarele. Însă într-un azi, aşadar incomodat de îndărătnica semnificaţie a zilelor. Într-un azi în care şi ştirile şi realităţile confecţionate la televizor – ba chiar şi cele ale străzii – îmi par acut mai nefireşti decît în zilele, să le zic, obişnuite. Dar, poate… confabulez, după cum ar defini asta Ulric Neisser sau chiar Serghei Korsakov! 😉
Şi totuşi, parcă lucrurile nu sunt pe atît de… grave, parcă mai există terapii! Pare a mă îndreptăţi să cred asta o pagină savuroasă despre „duminicile viitorului” a avangardistului poet sinucigaş Ilarie Voronca, dintr-una din cărţile năpădite de praf pe care m-am îndeletnicit să le răsfoiesc în orele astea (iată, deci, beneficiul duminicii lungi!) :

„Aşa cum e organizată existenţa şi activitatea omenească, repaosul de duminică e departe de a-şi putea atinge scopul pentru care va fi fost creat. El vine după o încordare atît de trudnică, a celor şase zile de caznă, încît şi din pricina inerţiei ca şi a dezobişnuirii de a lenevi, omul se află brusc în faţa acestui repaos, fără să-l poată folosi. dar ce să facă el mai întîi? Să-şi repare uneltele, hainele zdruncinate de o săptămînă gîfîită? Să încerce să-şi cunoască nevasta, copiii, prietenii, pe cari, într-o săptămînă de vîrtej şi de vuiet, abia de a apucat să-i vadă? Să iasă în stradă, să se mire ca de o cunoştinţă veche pe care o găseşte schimbată, cu unele case în ruină, cu altele înălţîndu-se umede, încă, din pădurile de schele? Poate că în mintea lui înceţoşată de o muncă prea intensă, întrebările acestea nici nu au unde îşi face loc.”

Şi mai mult, ca să văd cît de norocos sunt astăzi, după doar 76 de ani! 🙂 :

„Duminica devenea, aşa cum poeţii cu ochiul lor profetic au desluşit-o, o strîmtă anticameră de tristeţe şi de doliu a acestui spital, a cestei închisori, care e viaţa.
Şi totuşi, cît a trebuit ca să se ajungă la principiul acelor opt ore de muncă şi al respectului acestei întreruperi duminicale? Cît va mai trebui ca să se ajungă la principiul a patru ore de muncă la săptămînă, nu de şase, ci de cinci zile de lucru, şi la repaosul nu de una, ci de două zile pline? Atunci omul va învăţa din nou să-şi utilizeze libertatea, să fie leneş,să viseze, să citească şi chiar să scrie poezii. Dreptul acesta îl au acum numai cîţiva privilegiaţi. Redat demnităţii sale de om, cu dreptul şi beneficiul muncii raţional şi just organizate, omul acela va avea o dublă duminică, în adevăr luminoasă şi fecundă.
Va fi o vreme cînd, desigur, şi mijloacele de comunicaţie vor fi la îndemîna oricui: cu atît cît costă azi o cursă cu autobuzul sau tramvaiul, omul acestui viitor se va putea duce, în cele două zile libere, la munte sau la mare…”

Oh da, superb! Chiar, v-aş întreba: cît costă la voi o cursă cu tramvaiul? 😉

Servus, Blogolume!
Cristos a Înviat!
Toate cele bune!

România asta… România aia

„Gîndeşte pozitiv!” ne spun unii şi alţii. Şi mulţi dintre ei şi mulţi dintre noi vedem în asta îndemnul la un soi de abandonare sau de protest epic faţă de aproape tot şi toate. „Downshifting”, avansează alţii, mai savant, coborînd mai mult dinspre „cetate” spre individual… Reţele electronice de refugii, de tot felul, de aşa-zisă socializare, ne-au împînzit realitatea, ca parte a aceluiaş răspuns, mai mult anulîndu-ne revoltele şi potenţîndu-ne anomia decît viceversa. Autoizolaţi în iluzia binefacerilor schimbului nostru liber de frustrări şi de… fluide comunicaţionale, am devenit, iată, pozitivi. O „societate civilă” pozitivă (fiindcă nu mă refer aici la comunicările şi „like-urile” „intime” ale fiecăruia). Nu deranjăm pe nimeni (atîta timp cît ne respectăm limitele de limbaj, atitudine, morală, convenite tacit), cu atît mai puţin pe noi înşine, iar reacţiile ne sunt „în regulă”. Ne iubim ţărişoara, urîm, facem revoluţii, desfidem, argumentăm, alegem, suntem partizani roşii, galbeni sau portocalii într-o „oală” cu presiunea controlată căreia îi zicem încă, iată, România şi pe care o locuim, zicîndu-ne, iată, popor… Şi, de multe ori apoi, la un moment dat, tot mai mulţi ajungem, nu ştiu cum, să înjurăm acest loc şi această viaţă care, iată, ne… oferă prea puţin! Unii din noi alegem lesne surghiunul…
Senzaţia asta, gîndul ăsta l-am avut citind textul sociologului Vasile Dâncu: „Iubind cu disperare România”. Unul dintre puţinele texte simple şi remarcabile pe care l-am citit în ultima vreme, despre starea noastră de fapt, scris de unul dintre tot mai puţinii intelectuali lucizi şi implicaţi, zic eu, pe care-i mai avem. Intelectuali care, mai sper, adunaţi cumva în al treisprezecelea ceas, ar putea pune pe roate, cu curaj, un proiect pentru o Românie… România aia normală, reală, departe de asta schilodită de reforme, din minţile bolnave ale unora…

Vasile Dâncu: „Iubind România cu disperare, fără motive palpabile, putem să ne reiventăm pe noi înşine şi să refuzăm a face parte din nepăsarea generală.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

„Acolo” nu mai există. Excogitaţii…

Sunt momente cînd, mai mult forţat de împrejurări, ajungi să realizezi – în sfârşit, definitiv! – că atunci când aveai senzaţia că viaţa-ţi era o tabletă de ciocolată, chiar şi amară, te înşelai trăind într-o dulce reverie nevinovată şi inevitabil, pîndită de rânjetul realităţii. În astfel de momente revelatoare te cam apuci să tragi linie, să aduni, să scazi, să-ţi zgîrii cu creionul pe hîrtie minciunile, „dezamăgirile”, făcutele şi nefăcutele. Şi mai ales să nu mai speri patetic. Asta ar fi aşezarea la loc a lucrurilor. Desigur, unii dintre noi ne naştem aşezaţi la locul nostru, în locul nostru, şi viaţa nu ne înşală cu bucăţica de ciocolată. Ferice de cei ce sunt aşa, fiindcă nu trebuie să se supună jocului iluziilor şi deziluziilor, un joc de-a alba-neagra pînă la urmă.
Un asemenea moment este (sau poate fi) cel al deznădăjduitei lupte, fizice, cu neputinţa unuia dintre cei din jurul tău, unuia dintre „ai tăi” cum convenim să spunem. Astfel de zile vin pe neaşteptate de regulă şi te lovesc din plin în dulcile-ţi cotidiene tabieturi sau ritualuri. Ritmurile şi însemnătatea lucrurilor ţi se schimbă fundamental. Realizezi asta şi îţi spui că o să treacă în cîteva zile. Dar nu trece… Nu trece şi în fiecare zi trebuie să-l cari pe omul acela în spate, cîteva etaje pe săptămînă, la propriu, trebuie să-l hrăneşti, să-l speli, să-l duci la toaletă, să-i aşezi de zeci de ori pe zi perna sub cap, să ai grijă să-şi ia medicamentele, să fugi de la job ca să-i aduci medicul acasă sau să-i cauţi în tot oraşul reţetele „compensate, să-i răspunzi prompt tuturor cerinţelor rostite cu voce stinsă… Aşa se întind zilele şi la fel şi nopţile. Diferenţa dintre noapte şi zi e anulată de fapt prin cele cîteva ore de veghe nocturnă. Şi realizezi că tu nu mai eşti tu sau că acela care erai avea preocupări ridicol de banale şi că, poate, în definitiv, acela nu erai de fapt… tu. Realizezi că, deodată, timpul are altă cuprindere şi că lucrurile au altă valoare, bucuriile, alt preţ şi altă consistenţă. Îţi dai seama cît de stupid e acum să îţi doreşti să nu mai pierzi nu ştiu ce show la tv sau să cauţi nu ştiu ce model de telefon sau de pantofi, or să fii la curent cu imbecilităţile unora de-alde Băsescu şi Boc sau să te grăbeşti să răspunzi superfluului flux de cuvinte şi imagini ale postacilor plictisiţi în luxul anonim al timpului pierdut pe facebook sau aiurea prin alte spaţii virtuale de fervente… excogitaţii sau pasiuni.
Îţi spuneai, desigur, că ţie nu ţi se poate întîmpla aşa ceva. Îţi vedeai cursul existenţei a la longue, fără surprize, confortabilă, în termenii călduţi pe care credeai că ţi i-ai schiţat prin cele cîteva artificii socio-profesionale din trecutul imediat sau îndepărtat. Rîdeai în nas celor care-ţi catalogau hobby-urile drept mofturi burgheze, rîdeai în nas realităţii care, iată, te pîndea însă şi pe tine după colţ. Acum îţi dai seama cam care e greutatea vieţii tale, cînd speri să nu mai auzi şi mîine acel „mulţumesc” umil rostit fără vlagă de cel ajuns aproape umbră căruia îi aduci un pahar cu apă sau căruia îi arunci plosca. Îţi zici, te alini cu gîndul că, iată, te-ai maturizat, ai devenit mai responsabil şi că oricine trebuie să treacă prin asta şi că aşa trebuie să fie, aşa se cuvine, pentru ca lucrurile să reintre la un moment dat într-o „linişte normală” căreia, în sfîrşit, îi vei acorda adevărata valoare. Şi te mai întrebi, poate, ce păcate are omul ăla de ispăşit încît să îndure, să sufere atît şi chiar ce păcate vei fi având tu de plătit la rîndul tău.
Dar te muşcă, poate, şi gîndul dacă nu cumva după această schimbare a priorităţilor şi a cursului lucrurilor, după această „maturizare” nu va veni şi rîndul tău să cerşeşti fără putere în oase şi-n glas un pahar de apă şi dacă va avea cine sau dacă va vrea cineva să ţi-l aducă zile, săptămîni, luni sau poate ani la rînd… Şi nu-ţi mai vine, nu mai ai cum să rîzi în nasul realităţii şi nici să zici „mie asta nu mi se poate întîmpla”,  întorcîndu-te acolo la huzurul vechilor plăceri. Nu vei mai putea să te întorci acolo din simplul motiv că „acolo” nu mai există. Îţi mai doreşti, mai speri doar la privilegiul cîtorva ore de somn…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune, cu soare în toate!

Încă un moment ratat…

Aseară, preşedintele liberal şi-a anunţat guvernul din umbră. Un gest salutar măcar din perspectiva noutăţii lui vizavi de sărăcia de imaginaţie de pe scena noastră politică. Un gest fără îndoială simbolic, fiindcă nu cred că se va aştepta cineva ca vreunul dintre cei nouă membri ai cabinetului „fantomă” al liberalilor să iasă la rampă cu hotărîri sau ordonanţe. Iar dincolo de această evidenţă, fatalmente fără vreo finalitate concretă gestul liberalilor mai suferă de o mare problemă în privinţa comunicării lui. Momentul ales a fost cît se poate de nefericit: undeva la ora 19.00 într-o zi evident condamnată la… bătaia Vîntului. Dacă vrei (!) să convingi, dacă ţii să produci nişte efecte nu faci această mişcare aşa, decît dacă nu cumva nici tu nu eşti prea convins în încercarea ta. M-a surprins să-l văd pe Mircea Diaconu în studioul Antenei 3 evitînd un răspuns la întrebarea dacă va fi ministru al Culturii in guvernul din umbră, pentru ca în momentul doi să asistăm, cu el ca spectator în emisiune, la anunţul cu pricina al lui Crin Antonescu. Şi elementul-surpriză a fost ratat… În vremea asta pe celelalte canale bineînţeles că se pedala la greu pe „capitala” problemă a ţarii, Vântul! M-aş fi aşteptat la o mult mai tare afişare a evenimentului, la o captare totală a mijloacelor media, la un anunţ tare şi definitiv întărit eventual cu prezenţa celor nouă „live” şi cu punctarea cîtorva idei dintr-un program limpede de guvernare. Mai mult, Crin Antonescu a spus că se va prezenta cu această formulă în Biroul Politic. Atunci de ce a mai făcut acest anunţ acum, prematur? Pentru a da senzaţia de provizoriu? Şi acum, după consumarea evenimentului, toate canalele vizibile vorbesc tot despre Vântu şi Băsescu. Ştirea cu liberalii rămâne undeva la urmă fiind inevitabil trecută la „şi altele”.
Poate că eu unul mă aşteptam la mai mult sau poate aveam senzaţia că anunţarea guvernului din umbră al liberalilor ar fi trebuit să fie cu adevărat un eveniment despre care lumea să vorbească (nici măcar pe pagina web a liberalilor nu se face vîlvă în chestiune!). Da, aşa aş fi crezut pe fondul unei crunte lipse de idei şi mijloace ale opoziţiei în lupta cu puterea şi mai ales în faţa aşteptărilor românilor.  Aş fi crezut că trebuie profitat din plin de fiecare moment potenţial pozitiv. Episodul ăsta va fi urmat probabil după aceeaşi „reţetă” a ratărilor şi de altele, atât ale liberalilor cât şi ale PSD-iştilor. Asta, mie cel puţin, îmi accentuează şi mai mult pesimismul, ba chiar şi lehamitea, ca să nu-i spun disperarea sau resemnarea că am avea alternative, soluţii serioase la nenorocirea politică şi economică în care ne aflăm. M-aş bucura ca cineva sau ceva să mă contrazică şi nu cu aceleaşi declaraţii calpe aruncate în doru’ Lelii. Măcar de aş fi sesizat un pic de entuziasm şi nu doar rînjetul subînţeles al eşecului!…

Servus, Blogolume!
O mică bârfă stradală cu dus-întors şi… la vară cald!  😉 Angela îşi devoalează conţinutul… poşetei. În inventarul ei se poate citi ca în zaţul de cafea, zice ;)… Lilick surprinde o nouă atitudine… neprezidenţială. O da, de nu le-am mai băga în seamă!… O tristă reflecţie pe marginea Zilei Culturii Naţionale găsesc la CristianDaurel mă ţine la curent cu… bursa fierului vechi! 🙂 Valentin m-a convins să nu mai merg la şah în parc, chit că n-am un Cişmigiu pe aproape! 😉 Un oracol proustian, la Gala… La Lollita descopăr nişte… avantaje şi… dezavantaje 😉 Manole vede de ce suntem toţi cam… la fel 😉 Un manifest, aproape, am citit la Mikael. O revoltă limpede, de împărtăşit… Tavi mă ţine la curent cu ce se mai întîmplă… Ioan ne anunţă o toamnă rodnică şi aflăm asta cu nedismulată bucurie. Şi nu putea fi altfel cînd e vorba despre trei noi frumoase cărţi purtându-i semnătura!
Toate cele bune!