Reduși la ridicol

De prea multă vreme în țara asta nu mai contează lucrurile importante, căzuți fiind mai toți într-un derizoriu halucinant. Ce auzim, despre ce vorbim pe ce ni se duc rămășițele de inteligență, de atitudine, de nervi, de civism, de concesii, de fapte? Politica și Justiția (justiția aici fiind doar o disimulare, un pretext al unei lupte politice de joasă speță) în toate formele posibile, pornind de la cele mitocănești, sunt singurele preocupări ale „spațiului public”. Cine și cum mai pune azi valoare pe chestiunile naționale dar pe cele ce țin de existența sau de o viață… normală a oamenilor? Cîte fapte și știri (spun o banalitate, știu) despre construcții temeinice în sănătate, școală, hrană, drumuri, speranță și șansă de bună viață vedem și comentăm? Poate chiar dacă ele ar exista nu ni s-ar părea „relevante”. Se vorbește despre „soarta semenilor”, doar pentru ca  semenii indignați să fie mînați să iasă în stradă ca să-și manifeste indignarea și „solidaritatea” pentru cauze de moment. Care soartă, care solidaritate, din cîtă empatie și îndemn propriu? Indignarea, solidaritatea în ce s-au transfigurat? În ură și silă, însămînțate bine între generații, între semeni de aproape și de departe, împărțiți bine în tabere „politice”, reali sau doar virtuali. În vremea asta „ceea ce contează” s-a decompensat pînă acolo încît pare să nici nu mai existe.
Dar, probabil, așa trebuia să fie, să ajungem în această groapă ca să putem să ne ridicăm și să construim din nou Ceva. Poate. Poate, fiindcă nu ni se întrezărește acum nici cine, nici cum, nici cînd. „Generațiile sacrificate” prezente, care încă mai respiră, amar, vor lăsa asta drept vis. Părerea mea.

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

Pe-un colţ de bancă din piaţa populară

O scrisoare… pierdută! Bănuiesc că o mînă de români (şi mai ales colaboraţioniştii – intelectualii sau simplii lui postaci fanatici!) se întrebă acum: „Oare ce pregăteşte Preşedintele? Ce as are în mînecă? Ce lovitură pregăteşte Băsescu?”… Cred că mai sunt destui aceia care chiar sunt convinşi că „geniul” politic al preşedintelui există, că acesta este un „animal politic feroce”, că acesta trăieşte drama sacrificiului de sine pe altarul naţiei… Pînă la urmă însă cel mai dureros e să le refuzi acestora iluzia şi credinţa. Să trăiască în iluzia lor, aşadar!
Traian Băsescu, „preşedintele nostru”  prin această nouă scenă a „bileţelului” şi a celor „cinci minute”, e departe de a fi dat o lovitură „de maestru”, cum probabil jinduia. Nu a oferit proba supremă de „onoare”, ci doar una nouă şi răsuflată de… „combinageală” – cu toate circumstanţele atenuante şi minimalizante, pamfletar vorbind!, pe care gentil i le acordăm.  Părerea mea!  Pînă nu de mult, ce-i drept, „combinagiii” („virtute” bine cultivată în bobor) aveau partea lor semnificativă de „succesuri”, pozitivate chiar, într-o masă politică mediocră, dar de la o vreme doza lor de „încredere” a început să miroasă mult prea înţepător. În vîrful „plutonului” era văzut, desigur, şi El! Specia asta e de acum, ireversibil, pe cale de dispariţie. Nimic din deruta dorită nu s-a produs, iar competitorii n-au aruncat, urmare diversiunii, prosopul pe podea. Ba, dimpotrivă, au făcut „bileţelul” bucăţele. Ce umilinţă mai mare decît să nu fi băgat în seamă, mai ales cînd erai obişnuit cu mirosul sîngelui victimelor!? Ce cale scurtă de la „glorie” la penibil! Şi cît de scurtă şi jalnică e gloria cînd nu mai ai simţul realităţii şi măsurii! Şi ce uşor ar fi de învăţat din asta ca protecţie la posibilele alte dezamăgiri viitoare!
Aşa-i, ce o fi acum în mintea unui oarecare şi vremelnic preşedinte văzîndu-şi bărcuţele de hîrtie în derivă şi scufundîndu-se în ligheanul cu apă rece? Tristă, aproape înduioşătoare şi lacrimogenă imagine, nu-i aşa? Umanismul nostru ne îndeamnă chiar să-i privim cu compasiune pe eroii căzuţi şi să le ţinem partea, aşa cum ne învăţa să facem, pînă nu de mult (la scara vremurilor electorale!), pînă şi un Ion Cristoiu! Mă aşteptam la un alt fel de… început al sfîrşitului, mai pe măsura foncţiei!… Ce va face? Va mai urzi cîte ceva din „interior”, va mai trage cu ultimele puteri o mînă de beneficii, îşi va mai spoi statuia de victimă neînţeleasă? Îşi va da, într-un tîrziu, demisia, dînd „satisfacţie” „detractorilor”, „veninoşilor vrăjmaşi” – ultima „carte” pe care o mai are la îndemînă? Sau va aştepta resemnat şi izolat sentinţa suspendării sau demiterii? Care-i va fi mai mica umilinţă? Unde-şi va petrece, pînă la urmă şi cît de singur, penitenţele – dacă acestea vor fi să fie?! Şi…? Şi ce dacă?! Sunt scene, scenarii privindu-l pe acest Prim-preşedinte de partid şi de stat (cum îi spuneam de mult pe-aci!) care să mai poarte vreo urmă de interes? Cît de uşor e să cazi, din nechibzuinţă, din prea mult şi prea plin de sine şi din sfidare, din colţul paginii manualului de istorie în colţul batjocoritor al băncii de bancuri din… piaţa populară! Mă aşteptam la un alt fel de sfîrşit. Probabil cu cît îl aştepţi mai mult, cu atît e mai fără de… lustru! 😉

P.S. – Da, intrăm în Săptămîna Patimilor sau în Săptămîna Mare sau chiar în Săptămîna Neagră şi da, s-ar cuveni să credem şi să dăruim, în orice situaţie şi la adresa tuturor sufletelor, mai multă înţelegere, iertare şi, după caz şi necesităţi, uitare!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Breaking News: E ziua României!

Mă întreb: pentru ce e nevoie să ne dovedim, cu ocazia fiecărei zile naţionale, a fi buni români? De ce trebuie să scormonim prin timp, prin obiceiuri, prin cultură, prin mentalităţile sau iubirile noastre şi să ne mîndrim că găsim acolo tăciunii noştri de românitate sau – nu ştiu de ce a devenit urît spus – de naţionalism? Dar de ce trebuie să facem paradă cu… parada?! Şi de ce găsim aproape firesc să pîndim (sau să ne simţim frustraţi dacă nu apar!) nişte huiduieli pe care să le luăm ca pe ştirea – necesară! – a zilei, ca pe o „breaking news”? De ce stoarcem lacrimi şi ne excedăm pornirile… sentimentaloide? De ce în ziua asta, şi-n altele similare, considerăm că e normal, unii să dăm de pomană fasole cu cîrnaţi şi alţii să ne călcăm în picioare să o căpătăm? Nu spun că nu suntem „aşa” ori că nu trebuie să se întîmple „ceva” de ziua (sau de zilele) României, nu spun că nu trebuie să ne bucurăm, să sărbătorim, să ieşim pe străzi, să ne punem drapelul la geam, să ne spunem cu sens la mulţi ani… Nu ştiu, găsesc însă o mare doză de ipocrizie în toate astea. Şi un mimetism patologic cred, plus o „desăvîrşită” extirpare a simţului ridicolului… Mîine ne vom întoarce la ale noastre ca şi cum azi nu s-ar fi întîmplat nimic. Părerea mea…

P.S. – Poate că acest crochiu mi-a fost inspirat de cele spuse de un Octavian Paler: „Îmi iubesc ţara, dacă nu mă uit la televizor şi nu ies pe stradă”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

Etc.!

„În derizoriu”. Asta cred că ne caracterizează de o bună vreme încoace, indiferent de palierul social, politic, profesional la care ne raportăm ca români. Nu vrem, sau mai curînd nu suntem în stare să facem un lucru ca lumea, să îl ducem la bun sfîrşit. Atunci, conştient sau nu, ne e mai la îndemînă să o dăm în băşcălie, în hăhăială. Gustăm la culme genul ăsta, dovadă fiind faptul că „ratingurile” „miştocăriei” vînd infinit mai bine azi oriunde ar fi produse.
Ce altceva s-a întîmplat şi zilele astea? Scena penibilă a megafonului de la Constanţa, în care un ins rămas fără identitatea de „lămpaş al clanului”, n-a fost în stare să-şi procure o autorizaţie pentru a pune la cale un protest cît de cît legal? Tabloul jalnic al „reculegerii credincioşilor” pe sarmale şi manele de Sfânta Maria la Curtea de Argeş şi Nicula? Dramoletele intelectualilor (a se citi atent Cărtărescu şi Pleşu!) care, chipurile, joacă rolul minţii românului cea de pe urmă faţă cu prim-preşedintele de partid şi de stat? Misiunea ieftină, fără miză, a unui… premier la Zidul Chinezesc? Scenele cu iz de budoar prezidenţial? Opoziţia de mucava a unui USL trufaş şi aerian? Şi toate astea nu fac decît să se adauge nesfîrşitului şir de scene ale neputinţei noastre de a fi serioşi şi de a nu arunca totul în derizoriu: protestul transformat în dans al pinguinilor, reforma statului în destructurarea statului, restructurarea bugetofagilor în nepotism, suspendarea tătucului în profit electoral, căderea guvernului în reconfirmarea guvernului, Constituţia în manipulare, zăngănitul cătuşelor în petale de orhidee, doctrinele în aghiazmă electorală, etc!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Samba si, trabajo no!

Sterpe, zilele astea dintre Crăciun şi Anul Nou. Ieri, vînt aspru, rece. Astăzi, o amăgire de soare. Oraşul e uscat şi el. Oameni bulversaţi de drumuri inutile, fără răgaz. Ici şi colo, zeloşii sfidează evidenţa şi sunt tot o zdroabă, indignaţi că „partenerii” şed şi cască. Ar vrea să pună punct, să tragă linie, încercînd să rezolve acum, năduşind şi aruncînd ordine, toate restanţele, toate facturile de peste an. Apoi, cu ochii pe ceas, notează în carneţel ce face X, ce nu a făcut Y. Clocesc „referatele” din prag şi de după pragul de An nou. Managementul timpului crizat ;). „Da, e penibil – veţi spune. Sunt cazuri izolate”. Sau aţi spune: „Las’ că de muncă nu crapă nimeni! Mai ales pe vremurile astea nu se cade o asemenea abordare!” Aşa e! Cu toate astea, pentru a-i scuti de trăirea penibilă a Sărbătorilor, sau mai bine zis, de netrăirea lor, aş decreta „Samba si, trabajo no!” pentru toţi „aflaţii în treabă” din Românica harnică şi productivă a acestor zile. Pe bune, am mai scăpa de ridicol, de tristeţi, plictis şi furii inutile, în ciuda multor… Fideli! 🙂 Chestie valabilă şi pentru… ciorogârlele fabricate la tv întru uzul boborului votant şi dornic de acţiune şi rezultate imediate, palpabile ;)!