Mulțumesc, Domnule Profesor!

Aș fi fost tentat să scriu azi, iar, despre o țară ai cărei oameni se tot afundă pe calea pierzaniei, țară ruptă-n două, iar, de data asta, între cei amnezici la propria istorie, care-i medaliază pe torționari și ceilalți, scîrbiți de călăi sau doar dezamăgiți și fără speranță… Dar, din fericire, am găsit acest text, despre profesoara sa din Brașov, Doamna Margareta Florea, al distinsului academician prof. dr. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române și Rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca și m-am oprit aici cu gîndul! Copiez cu umilință, în această duminică, acest omagiu de suflet, ca să-l… păstrez și, poate, ca să nu se piardă doar în efemerul unei pagini de facebook. Nu, speranța există! Mulțumesc, Domnule Profesor Ioan-Aurel Pop!

Prof. Ioan-Aurel Pop (foto: ziarul "Lumina de Duminică")
Acad. Prof. Ioan-Aurel Pop (foto: ziarul „Lumina de Duminică”)

„Dăscălița …

Pe Strada Variște numărul 2, în Șcheii Brașovului, locuia Profesoara și Diriginta mea din școala generală, Doamna Margareta Florea. Câtă vreme o știam acolo – o vizitasem de mai multe ori, deopotrivă când eram elev și apoi, de-a lungul anilor – nu aveam nevoie de alte multe certitudini despre mersul vieții. Existența ei pe acest pământ emana pentru mine o statornicie sănătoasă, legată de condiția umană împlinită prin educație. Era de loc din Lisa Făgărașului, precum Octavian Paler și-mi povestise câte ceva despre viața prin care trecuse, viforos și așezat în același timp. Era profesoară de matematică, dar era și pilot și poet.
Zburase în prima tinerețe, dar, în împrejurări care se pierd pentru mine în negură, trebuise să renunțe. La poezie, însă, nu a renunțat niciodată. Când eram elev, la Școala Generală nr. 14, pe Strada Lungă – nu departe de vechea biserică gotică din cartierul Bartolomeu – și o ajutam la trecerea mediilor trimestriale în carnete, îi vedeam foile volante cu probleme complicate de algebră sau de geometrie, dublate pe verso cu versuri. Unele erau numai catrene, altele poezii mai lungi.
Mai târziu, am aflat de marele matematician Dan Barbilian, care, sub pseudonimul literar de Ion Barbu, se afirmase plenar și ca poet, ca mare poet. Doamna Dirigintă era pentru mine matematicianul-poet, stăpânul cifrelor și literelor deopotrivă. Știindu-i această pasiune, m-am încumetat sa-i fac odată, de sărbători, o urare în versuri. Mi-a răspuns aidoma și de-atunci, de prin anii 70’ ai secolului al XX-lea, ne-am făcut reciproc urări numai în versuri.
Pe când eram la liceu, îi scrisesem în stângacea mea carte poștală ceva despre păstrarea tradiției. Mi-a răspuns de data aceea nu printr-un catren, ci prin două, pe care nu le-am uitat niciodată, poate și pentru că mă simțeam teribil de onorat, de băgat în seamă, de măgulit: „Tradiția păstrată e o lege/ Pentru acela ce-o respectă și-o-înțelege./ Tradiția e și cel mai frumos cuvânt/ Adus de sărbători în port și cânt./ Că nu uităm tradiții și-îndemnuri depărate/ E semn c-avem în piept o inimă ce bate/ Și pentru frumusețea acestui ceas de-acum/ Și pentru cei cu care ne însoțim pe drum”. Firește, nu este Ion Barbu, dar este o fărâmă de suflet al unui profesor pentru elevul lui.
Târziu, acum vreo câțiva ani, mi-a încredințat câteva poezii scrise la senectute, pe care le-am tot amânat pe un colț de birou, ca omul care se lasă angrenat în nimicurile vieții și pune deoparte esențialul. Le voi revedea cu drag și le voi da, prin tipar și pe rețelele de socializare, spre cunoașterea celor doritori.
Îi datorez multe, de la dragostea pentru aritmetică și matematică în general până la logica argumentației și de la respectul pentru buna cuviință până la alegerea meseriei de istoric. Când se apropia terminarea gimnaziului, li se punea celor din generația mea problema opțiunii pentru cel mai potrivit liceul de urmat.
La Brașov nu erau pe vremea aceea licee care să aibă și clase de gimnaziu sau chiar clase elementare înglobate, așa că elevii absolvenți de gimnaziu trebuiau să schimbe oricum școala, dacă nu cumva renunțau de tot la învățătură. Cei de la școlile generale din centru, vestite și cu profesori cunoscuți, mergeau, de regulă, la „Șaguna”, la „Meșotă”, la „Unirea” sau la Liceul de Informatică, chiar dacă nu aveau cu toții pregătirea necesară. Examenele erau foarte serioase. La „Șaguna” (numit încă, oficial, atunci Liceul Teoretic nr. 1), însă, se intra cel mai greu, cu medii foarte mari și, mai ales, se rămânea greu. Este liceul (azi colegiul național) care poartă urmele pașilor lui Titu Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Octavian Goga sau Lucian Blaga și a peste 50 de academicieni. Cum să merg eu, de la o școală de periferie, la „Șaguna”? Doamna Dirigintă, însă, le-a spus părinților mei că acolo îmi este locul și că voi fi cu siguranță elev al acelui liceu. Așa a și fost, după un memorabil examen de admitere!
Mi-a urmărit apoi discret viața și, mai ales în ultimele două decenii și jumătate, am reluat dialogul, am vizitat-o la Brașov, am vorbit la telefon, ne-am scris cu intermitențe, am interferat. Uneori am făcut-o direct, alteori prin cele două fete ale familiei Florea, Gabriela (acum la Cluj) și Adriana (alături de care a rămas Doamna Profesoară). La un moment dat, după „înzestrarea” mea cu anumite funcții, dar, mai ales, după ce îmi citise unele dintre cărți, încercase să-mi spună „dumneavoastră” sau „domnule rector/ președinte, dar, firește, nu i-am îngăduit, revenind la relația care ne-a legat și consacrat, aceea de profesor-elev. Era un balsam pentru sufletul meu s-o știu acolo sub Tâmpa, spre Pietrele lui Solomon, legată de străduțele înguste ale Șcheilor.
În ultima vreme nu mai ieșea nici la biserică, de-abia o mai scoteau, Adriana și cu soțul ei, în fața casei, la soare ori la umbră și îmi închipui că „doar tresărea din când în când, la amintirea vreunui gând din viața ei trecută” (cum ar fi spus Ștefan Octavian Iosif, și el brașovean și șagunist). Cu toate acestea, Doamna Dirigintă îmi părea „eternă ca timpul”, reper de siguranță, de stabilitate și de temeinicie.
Iar acum aflu, la întoarcerea dintr-o lungă călătorie, că mi-a spus adio. Chiar așa! Mesajul primit prin SMS era acesta: „Adio, dragul meu elev! Margareta Florea”. Am rămas secătuit pe dinăuntru, ca și cum s-ar fi frânt o sevă vitală. Nu am spus nimănui, decât familiei și unor prieteni. Cine să mai asculte azi povestea unei dăscălițe, în lumea aceasta grăbită și nerecunoscătoare? Azi dăscălia este scoasă la mezat, iar dascălii sunt niște servitori ai statului, ai autorităților comunale, orășenești etc.
Dacă le-aș spune celor mai tineri câte ceva despre „apostolii satelor” de odinioară, aș risca zâmbete ironice și catalogări injurioase pe bloguri. Opinia publică nu-i mai prețuiește pe învățători și pe profesori, fiindcă școala a devenit pentru mulți facultativă, iar învățătura este socotită inutilă. Iar asemenea judecăți își au temeiul în viața practică actuală, din moment ce agramații, inculții, ignoranții reușesc să ajungă la cele mai înalte demnități publice (politice). Doamna Profesoară Margareta Florea avea în copilăria mea câte 22-24 de ore de matematică pe săptămână la clasele V-VIII, câte încă 4-6 ore de meditații pentru elevii mai slabi, plus alte multe ore, nenormate, pentru cei care voiau mai mult, care mergeau la olimpiadă. Veneau apoi lungile ore la corectat de extemporale, lucrări de control și teze, alte ore pentru pregătirea lecțiilor de dirigenție, ședințele cu părinții, discuțiile individuale cu părinții, vizitele la unii elevi acasă etc. Niciodată nu s-a plâns, fiindcă era din stirpea celor care considerau dăscălia o misiune, nu o meserie.
Astăzi, dăscălițele/ dascălii sunt vânate/ vânați chiar și dacă primesc câte o floare de început de an sau de 8 martie. Iar dăruitul florilor nu are, la români, nimic cu necinstea și corupția, ci cu buna cuviință și căldura omenească. Firește, există unii care primesc mai multe și care chiar pretind, dar aceștia sunt rezultatul degradării funcției de educator și a școlii în general. Cum să-l respecți – ca prosper om de faceri sau magistrat de succes – pe unul care câștigă lunar de cinci-zece ori mai puțin decât tine? Iar dacă apare câte un profesor merituos, care și scrie și publică (pentru că face cercetare și pentru că are ce să spună) și care, prin urmare, are venituri mai mari decât media pe țară, este îndată pus la zid, acuzat cu ură (similară „mâniei proletare” din „obsedantul deceniu”) și blamat pentru îmbuibare.
Un universitar sau un academician bine răsplătiți bănește le apar unora drept profitori, în vreme ce un antrenor de fotbal care primește pe an de zeci de ori mai mult decât un laureat al Premiului Nobel devine erou al publicului, al mijloacelor de difuzare în masă, al comentatorilor. În vreme ce sportivii, magistrații și (azi) chiar medicii merită foarte mult sau mai mult, profesorii sunt buni de pus la zid. Din păcate, oameni care conduc destine, partide, ministere, țara cred astfel, deși nu o spun mereu direct. Iar atunci, de ce să-l mai respecte societatea și opinia publică pe acela care este socotit de prisos? Ați auzit pe cineva să ceară pensii speciale pentru profesori? Nu, fiindcă profesorii sunt priviți ca niște amărâți, ca niște paria, ca victime ale sorții. Sunt azi părinți care vin la școală ca să le spună profesorilor cum să predea, ce să le ceară elevilor și cum să-i noteze. Veți spune că nici profesorii nu mai sunt ca odinioară. Este drept! Dar cine este de vină că li s-a degradat statutul? Cine este de vină că se fac profesori cei răi, în vreme ce o istorie întreagă educatorii au fost cei mai buni din domeniile lor? Oare numai profesorii să fie de vină? Cum să iasă elevi și tineri bine pregătiți din educatori mediocri și slabi?
Doamna Profesoară Margareta Florea a dus cu sine, într-o lume a drepților, lumea sa de dascăli și de dăscălițe care aveau har de la Dumnezeu și care știau că, fără școală temeinică, omul încetează să mai fie om. În lunile din urmă, vorbea tot mai greu, dar câte gânduri bune îi frământau mintea și câte ar mai fi avut să scrie ori să spună! S-a stins o femeie bătrână, uitată de mai toți, fiindcă am uitat cu toții ce este cuviința, ce este recunoștința, ce este demnitatea. Ea era de-acum deasupra răului, nu o mai puteau atinge jignirile adresate tagmei profesorale și nici degradarea școlii. Ea înnobilase școala și generase oameni educați. Adio, Doamnă Profesoară și Doamnă Dirigintă, de la unul dintre miile de elevi care vă păstrează mesajul și care încearcă să-l trimită mai departe. Câtă vreme ștafeta aceasta continuă și câtă vreme vă mai evocăm și vă păstrăm în mințile noastre, rămâneți printre noi și cu noi, adică trăiți împreună cu valorile omenești pe care le-ați întruchipat.”

Ioan-Aurel Pop

Apel către jigodii

„Cei care au uitat trecutul sunt condamnați să îl repete”, zicea un filosof american, George Santayana. Și nu e zi în care să nu constat cît de scurtă ne este memoria (colectivă), ba chiar să încep să văd cum începem să retrăim trecutul. Să-l retrăim urît, desigur. Acum cîteva zile îi comentam unui prieten vechi, pe feisbuc (unde altundeva ne este… lumea?!) așa: „Băieții și fetele „de pe” sectorul cenzură de la Secţia de Presă a CC al PCR ar crăpa de invidie la vederea celor de azi și a mijloacelor de care dispun…” Asta la o postare a acestuia în care spunea: „Aprope jenat de lume… „lumea politrucă”, am scris și eu o chestie despre tâmpeniile verbale ale practicanțior fundamentaliști ai USR. Nimic deosebit. Analiză banală. Dar am primit în ficatul netului niște blocări pe această temă de nu-mi imaginam. Nu mă dau victimă, constat că cenzura s-a mutat de la stat către neidentificabili corporatiști ce au grijă mare față de simulacrele lansate-n teritoriu de acestia. Nu mă dau nici în vânt și nici în teleguță și nici în barca conspirativă cu teoriile conspirative. Dar acestea, bag de seamă, funcționează. Votul meu. Când mă împușcați? Aduc glonțul?”
Ei bine, aici nu-i decît un vîrf de… ac din glonțul și din „votul” care fac din „online-ul” (de fapt ce mai e online și ce offline?) românesc, dominat copios de facilul Facebook o baltă imundă în care cu greu mai poți înota fără să te mînjești. „Standardele comunității”, „algoritmii”, „bulele”, „discriminarea”, „excluderea” pe motive de apartenență (prezumată!) politică sau socială au devenit instrumentele pe care în mod parșiv le mînuiesc niște jigodii insinuate în existențele noastre încercînd să ne rescrie… istoria, mai cu seamă istoria personală. „Neo”-societatea în care am ajuns să supraviețuim, în fapt un puzzle de alte cîteva „neo”-ordini importate cu zel și devenite stindarde automate ale unor plutoane decerebrate care, din lipsa altor motivații de viață se închină „statului (de) drepți” și unor Înalte Porți, este oare ceea ce le vom lăsa noi moștenire celor ce vin?
În același registru, acum cîteva zile, cineva mă acuza violent de „propagandă sovietică”, fiindcă îmi exprimam niște întrebări în legătură cu favoriții politici pentru care a făcut o pasiune… „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”, a spus-o, parcă, Lenin și a devenit, iată, astăzi regula numărul unu după care se ghidează jigodiile care nu au altă grijă decît să ne supravegheze orice respirație, orice îmbucătură, să ne judece fără să aibă habar care ne este „istoria” fiecăruia, să ne bage în categorii și dosare, să ne caute de… voturi, să ne „atașeze” lingători sau delatori, să ne dea „report” sau… „block”! Și ar face-o, dacă ar putea, inclusiv cu duba (sau Volga) neagră la poartă sau aliniindu-ne în fața unor barăci. De aceea, fiindcă apelurile sunt și ele la modă, le-aș zice, cu acel sictir… distanțat, care-i enervează la culme: Nu mor caii cînd vor cîinii, jigodiilor!

P.S. – Willkommen zurück, Rammstein! 🙂 Piesa asta-i tocmai despre niște frici. Și ale noastre. Pornind cu aceasta a repetării istoriei.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Catedrala și Centenarul celuilalt

Nu știu ce am construit noi, generațiile din urmă, în ultimii douăzeci de ani și ceva în țara asta, ce am dus la bun sfîrșit. Aș ști însă, în schimb, să spun cam ce am dărîmat, dacă ar mai avea vreo relevanță… Dacă astăzi avem doar „inteligența” de a „argumenta” în bani (120 milioane de euro) și… oportunitate  ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului înseamnă că la atît reducem însemnătatea ei și mă opresc din a comenta mai mult, amintind doar în treacăt că un rînd de alegeri parlamentare costă 40 de milioane de euro, unul de alegeri prezidențiale sau un referendum vreo 30 de milioane, un stadion național a costat 200 de milioane de euro, iar cel mai scump mall, ce-i drept din bani privați, (din cele, destule, apărute pînă acum!) din România a costat 300 de milioane de euro!… La acest calcul nu cred că judecata contemporaneității contează, cît judecățile ce ni se vor aplica peste 30 sau peste alți 100 de ani și tare mă tem că numai această Catedrală Națională ne va fi trecută în dreptul realizărilor de reținut, în condițiile în care nu despre bani a fost vorba, fiindcă bani au fost și pentru școli și pentru spitale și pentru autostrăzi, cît despre cine și cum i-a gospodărit pe măsura scopului lor.
Dar asta e chestiunea acum, la un pas de Centenarul nostru (fiindcă se vede în ce fel e luat în seamă și acesta, mai cu seamă de către Stat, dar și de către unii dintre noi!) și în… prag de Catedrală? Poate că ne avem noi înșine, fiecare, cîte un Centenar și cîte o Catedrală personale. Ce nu avem însă? Putința de a dovedi că le putem pune împreună la un loc și că suntem capabili să respectăm atît Catedrala cît și… Centenarul celuilalt, fără a-i mai deșerta în minte și în suflet un hîrdău cu lături…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O privire înapoi și o privire înainte

Ticăloși, parșivi, jigodii?…  De ce-om fi așa unii dintre noi?  Pare-mi-se că „a călca pe cadavre” a devenit „a călca pe ființe vii” – lege a „supraviețuirii”, într-o Românie bezmetică, după aproape 30 de ani de „libertate”, „democrație” și capitalism multilateral dezvoltat. Suprem progres! Nu spun ceva nou, ba o „joc” chiar cu naivitate și destule… ghilimele, dacă „pe vremuri” astea nu ar fi fost doar figuri de stil pentru a ilustra cazuri excepționale de primă pagină de gazetă. Acum senzația e că aceste trăsături malformate au ajuns să țină de CV, iar cei veniți „din urmă” par dresați să și le poarte obligatoriu în instrumentarul comun, pînă într-acolo încît gustul și mirosul de sînge să le devină firești. Nu te aștepta la compasiune, la compromis, la o vorbă bună „cînd intri aici, în acest ring”, pare să fie dictonul #rezistenței într-o lume și o viață autodefinite drept… „concurențiale” și ale… „performanței”. Dar asta pe o ipocrizie soioasă, fiindcă altfel mulți proclamă puterea empatiei, a voluntariatului social, ba chiar a simplității și curățeniei, a… rosturilor, prin simandicoase teorii și exerciții pornind de la… downshifting și pînă la… mindfulness. Oh da, cruzimea e mai ușor digerabilă – poate să aibă chiar un sens în călirea speciei! – pe un asemenea blat de tort împopoțonat cu bomboane altruiste și citate motivaționale pozitive. Ești cumva dintre care care au avut azi un „mic”… măcel reușit cu un oarecare rival, măcel lăsat cu uși trîntite în nas, cu ziduri în loc de cuvinte, cu gesturi în loc de argumente, cu ridicat din umeri în loc de „pune-te în locul meu”, cu disperări, deznădejdi fără soluții de partea cealaltă, poate cu prăbușiri și praful aferent?  Vei bifa victoria și în seara asta, triumfător, la un club sau pub sau la o sesiune de shopping în aplauzele asistenței tale superioare, spilcuite și dezinteresate? Dacă da, atunci privește un pic în urmă și un pic înainte. Ah, da, probabil nu o să vezi nimic și într-adevăr exercițiul ăsta n-are cum să-ți iasă. Nu acum și nu pe portativul scurt și glorios cu „lacrimi și pumni în pereți” al zilelor tale de glorie. Dar ești pe drumul cel bun și curînd, prea curînd, îți vei căpăta și tu privirea!

PS. – Prezenta stare nu-i decît o revenire la un elogiu al mitocăniei și la o poveste fără sfîrșit. Toate-s vechi!   😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O mînă de ţară.

Frumos gestul lui Horia Ţigănuş, cu această mînă de ţară. O mînă de lut, de dor, din Ţara Eroilor, cu tricolor, trimisă uşor te miri cui şi în ce zare, o mînă de pămînt de ţară, de ţinut în mînă, uşor de purtat în buzunar sau de ţinut la masă… Creaţiile-gest ale artistului braşovean sunt ştiute aici în vatra noastră şi nimerit ar fi să fi fost urmate şi de altele, ale fiecăruia dintre noi. La 100 de ani, România ar mai putea fi încă aşa, o Românie Mare a micilor fapte însemnate. Mulţumesc, Horia!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Mici și mitici

Cînd altcîndva și cum altfel, dacă nu acum de Centenar, era momentul suprem în care să ne dovedim și să ne lustruim micimea și… miticismul?  Acum, fiindcă evident pînă la… Bicentenar alții vor avea, probabil… „onoarea” s-o facă la rîndul lor. Cred că a devenit un truism plictisitor și obositor să mai enumerăm faptele ultimilor ani (de la penale, la constituționale și de proprietate) – pe care, pînă la urmă, fiecare le știm și le recunoaștem sau nu potrivit percepțiilor, cogniției și memoriei noastre, suficient încît să le subiectivăm ca să ne devină „adevăruri” personale. Iar de aici și pînă la a ne folosi de aceste „adevăruri” într-o nouă luptă de clasă, noi între noi, despre care se va scrie în manualele de istorie peste 50 de ani (istoria cui însă nu vom ști: a unei nații, a unui teritoriu?) nu a fost decît un pas mesteșugit și umplut atît cu ignoranța, amnezia la trecutul apropiat și frustrările noastre (ale tuturor, indiferent de „culoare”) cît și cu manipulările necesare. Necesare cui și de ce? Să nu fim naivi, țara nu mai e azi altceva decît o marfă și totul se joacă la fel ca între negustori… cinstiți. Și nu ar fi fost doar o marfă dacă noi eram altceva decît mici și mitici în ultimii 30 de ani și nu am fi îngăduit asta. De ce avem acum senzația că criza asta este mai acută, asemănătoare celor din anii ’90? Probabil fiindcă acum s-a făcut „sorocul” să se desăvîrșească ceva și să se pună capacul… De ce acum realizăm acut că țara asta a fost golită în ultimii ani de conținut, de conținutul ei uman? La propriu, mai ceva decît bulgarii, grecii, albanezii, polonezii, sîrbii sau ungurii din care nu știu cîți au luat calea bejeniei așa cum ne-am depopulat noi! Probabil, fiindcă trebuia să ne resemnăm și la asta, ca să ne fie mai… ușor, am mai adăugat (cu mîna noastră și cu ajutorul „dezinteresat” al altora) și puțină cucută și dușmănie și ne-am rupt încă în două-trei ăștia care am mai rămas.
centenar
La 100 de ani de la Marea Unire suntem acum vreo optsprezece milioane de Românii dezbinate și încolțite de suspiciune și ură – fapt din nou istoric și, cred, unic prin părțile de lume care contează pentru scripte. Ce-i drept… altfel prea am fi fost… bogați!

P.S. – Și cum zicea cineva, să nu mai vedem conspirații peste tot, cînd de fapt toate se explică prin ticăloșie și prostie! Sau cum spunea Mitică:  „- Nu face pe prostu’, monşer, c-apoi te pomeneşti că rămâi aşa!”  😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

De i-ar duce capul

Inflamați, corupți, penali, patrioți, atotcunoscători și… binevoitori, procurori, judecători, justițiari, demagogi, apărători ai patriei, comentatori, bezmetici, tineri frumoși și liberi, oameni ai muncii, asupritori și asupriți, locali și mondiali, analiști și analiste, postaci, analfabeți și docți, isterici și isterice, „opinenți” și preopinenți, demonstranți de profesie și amatori, părerologi paraleli, habarniști și mulți tăcuți, opiniune publică, sistemul… Nu am mai văzut de mult un asemenea haloimas care să facă țara fărîmițe într-un aluat eterogen de invective și ură. Într-un asemenea peisaj tot mai greu respirabil, în crescendo (!), nu văd să stea piatră pe piatră, adică lucrurile care contează în viața de zi cu zi (pe care nici nu le mai vedem) a unei țări cu scaun la cap.
Cînd ceva începe prost, rar are cum să meargă și să se termine bine. Chestia asta e evidentă în situația politică autohtonă deschisă în decembrie 2016 după alegeri. De ce a început prost și merge tot așa o știm, e limpede. Învingătorii, recte PSD (plus ALDE), nu au fost în stare, nu i-a dus… capul să facă oarece cu rezultatul alegerilor, să guverneze adică, într-un mod care, cel puțin, să-i decupleze de trecut. Au irosit – pe interese de moment, pe oameni de duzină – o șansă care i-ar fi și ținut la putere destulă vreme. Ba mai mult, la aceasta s-a adăugat şi o rezistenţă instantanee (neacceptarea, aproape violentă a rezultatului alegerilor, de către nişte oponenţi puţini dar extrem de vocali şi de bine… instruiţi pentru asta) offline şi mai ales online care i-a lăsat perplecşi, victime sigure ale unui război mediatic pentru care nu au avut niciodată unelte.
În acest „climat”, de i-ar duce… capul ar mai avea o șansă astăzi, dacă ar face o mișcare deșteaptă: să provoace cu toate mijloacele şi la toate nivelurile alegerile anticipate. Ar fi o mişcare în stare să reseteze lucrurile, ar vidanja atmosfera, i-ar lăsa în offside pe unii și alții, i-ar înlocui pe unii cu alții noi, i-ar așeza pe toți acolo unde le este locul, la zi, pe merit. Poate, tot ei ar cîştiga alegerile, din nou, sau poate nu, dar în orice caz s-ar lămuri chestiunea „care pe care” s-ar face linişte şi ar prinde şi o bucăţică… de istorie. Dar nu, nu-s atît de deștepți (politic). Sau de fapt, nu-s în stare (nu că alţii ar fi!) să dea vrabia din mînă pe… cioara de pe gard pentru… interesul național.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune. 🙂

Camera 504b

504b e „salonul-rezervă” de la „interne”, de la ultimul etaj al spitalului, la capătul culoarului, străjuit de două scaune cu rotile și de geamul ăla mare și atît de aproape de acoperiș. Rezerva e cât un dormitor obișnuit, lung, cu trei paturi lipite de pereți și cu o fereastră care dă spre cartier. Față de saloanele învecinate, cu șase sau opt paturi, ai spune că oamenii care ajung aici sunt norocoși: pare mai liniște și aerisit, chiar dacă un miros înțepător de oțet domină olfactiv locul.
Uneori, aici poți rămîne peste noapte ca „aparținător” al celui în suferință… Și vei înțelege bunăvoința suspectă a medicilor de gardă care nu ți-au repartizat suferindul nici la ATI și nici la saloanele cu aer condiționat de la cardio, ci acolo în acel loc… liniștit, special, de la etajul cinci. Vei realiza curînd, vei afla, rostul rezervei când la un moment dat cineva îți va spune că l-ai putea duce acasă, dar știe toată lumea că cei 1% speranță care bolborosesc din borcanul de oxigen înfipt în perete și curg din perfuzia cu glucoză nu-i poți avea acasă…
Și te obișnuiești cu peisajul… insinuant. Un bec chior, o ușă care-ți pare albastră, care nu se prea închide și scîrțîie pe furiș la fiecare ieșire spre hol, pereții lucioși vopsiți în ulei, perdelele ca de vagon CFR, „cuierul” acela sovietic scorojit de care atîrnă perfuzia, patul din fier sub care ați înghesuit cîteva pungi cu lucruri, cu grijă să nu atingă furtunul subțire al sondei urinare „legate” la podea, saltelele ca niște dune spre niciunde… și într-un colț, lîngă întrerupător, pe zidul albicios murdar, o icoană mică, parcă. Nimic altceva.
Pe culoar, în ciuda nopții, se aud des șlapii tîrșîiți ai celor ce vin și ies din wc-ul „de peste drum”. Ieși și tu, din cînd în cînd, cît să te dezmorțești, să te freci la ochi, să privești spre luminile firmelor de jos, dinspre curte, sau să aduci o „cafea” de la automatul din celălalt colț al etajului. În rezervă nu prea intră nici măcar „cadrele”, așa că abia de vă tulbură cineva „liniștea”. A voastră și a celui de acolo din patul de la ușă…
Singurătatea, timpul, „valorile”, prețul zdroabei de fiecare zi încep de acum să-și caute măsurile, în ultimile respirări, atîtea cîte deja poti fi numărate… Te gîndești, privindu-le mai mult decît auzindu-le, că ar putea fi o noapte, o dimineață, o zi și poate încă o noapte… Poate. Și disperarea și furia și frica și durerile ți se scurg și ție undeva pe mozaicul rece din rezerva 504b.
Noaptea se dovedește a fi prea scurtă însă cînd constați că pentru patul din față, odată cu zorile, mai este adus cineva, cineva pe picioare, pentru niște perfuzii ce par a fi ușoare… Ți se pare ciudat și ciudate-s inclusiv nedumerirea și jena noului pacient și a celei care îl însoțește. Iar realitatea se dezmeticește brusc cînd îi vezi așezați pe colțul lor de pat, înțelegînd și asistând, ca-n familie, la unul din rosturile salonului 504b…
Probabil nici ei nu văd și nu aud plînsul real, lacrimile tale și ale alor tăi, trasul sufletului. Trasul sufletului care vine fără nicio regie, fără scenariu, rapid. Clipele alea. Clipa aia… Nu văd și nu aud, cred, nici ei, agitația dibace a celor ce știu ce au de făcut cu trupul în minutele de după și o fac impecabil. Probabil nu simt nici mirosul lumînării aprinse de ceva vreme…
Timp de încă două ore cel puțin, „vecinii noștri” de cameră vor trebui să stea, pesemne, mai departe acolo, cu perfuzia lor, alături de cel al nostru, dus. Tu va trebui să pleci însă, să-ți iei lucrurile de sub pat și să părăsești locul. „După hîrtii” și restul. Apoi, probabil, se va aerisi, se vor schimba așternuturile alea, se va spăla pe jos cu oțet, adică se va pregăti locul pentru cel ce va să vină… Mai arunci o privire cu coada ochiului spre „salon”, spre pat, spre cel din pat, în grabă, și spre lumînare și apoi vezi prin fereastra din capătul holului cartierul și jos, dincolo de curte, clare și mari, cele două firme negre scrise cu alb ale pompelor funebre cu program non-stop. Urmează să afli că de la etajul cinci și pînă la parter drumul e lung și plin de întămplări, iar de acolo, mai departe non-stop-ul ți se va arăta vivace și rentabil, cît n-au fost toate cele… cinci etaje la un loc.
După un timp, nu prea mult, cu toate astea proaspete în minte, ochi și nări te gîndești iată, că 504b ar fi putut să fie altfel, dar pesemne la o întîlnire cu moartea nu-i loc de mofturi lumești.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

1 Decembrie. Prima pagină

Pînă nu de mult, de 1 Decembrie, pagina întâi a ziarelor româneşti era şi o pagină de istorie şi arăta (fără teama de a cădea în desuetudine) cam aşa: sus „pe manşetă” tricolorul iar jos, în restul oglinzii paginii doar Rezoluţia pentru Unirea Transilvaniei cu România, citită de Vasile Goldiş în sala Cazinei ofiţerilor din Alba Iulia la 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918 şi/sau altele anterioare şi ulterioare începând sau sfîrşind cu Decretul-lege de Unire a Transilvaniei cu vechea Românie emis de Regele Ferdinand în 11/24 decembrie 1918.
Nu mai e mult pînă ce România va împlini 100 de ani şi sper să nu fim atît de vechi încît să uităm să revenim la vechile şi bunele noastre obiceiuri…

Alba Iulia
Alba Iulia, 2015

LEGE
asupra
UNIREI TRANSILVANIEI, BANATULUI, CRIŞANEI, SĂTMARULUI ŞI MARAMUREŞULUI CU VECHIUL REGAT AL ROMÂNIEI.

ART.UNIC.) Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, Decretul-Lege No. 3631 din 11 Decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial No.212 din 13 Decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

F E R D I N A N D . I

PRIN GRAŢIA LUI DUMNEZEU ŞI VOINŢA NAŢIONALĂ

REGE AL ROMÂNIEI

LA TOŢI DE FAŢĂ ŞI VIITORI SĂNĂTATE.

Asupra raportului Preşedintelui Consiliului Nostru de Miniştri sub No. 2171 din 1918, – Luând act de hotărârea unanimă a Adunarei Naţionale din Alba-Iulia,

AM DECRETAT ŞI DECRETĂM:

ART.I) Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunarei Naţionale din Alba-Iulia Dela 18 Noiembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României.

ART.II) Preşedintele Consiliului Nostru de Miniştri, este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a Decretului-Lege de faţă.
. . Dat în Bucureşti la 11 Decembrie 1918.

F E R D I N A N D . I

PREŞEDINTELE
CONSILIULUI DE MINIŞTRI
ŞI MINISTRU DE EXTERNE, Ion I.C. Brătianu

Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.

Această lege s-a votat de Senat în şedinta dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.

Foto: Muzeul National al Unirii Alba Iulia, Sala Unirii
Foto: Muzeul National al Unirii Alba Iulia, Sala Unirii

La Mulţi Ani, România! La mulţi ani, români!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Poate

12187793_10153372849707690_1100342122245864262_n_3-696x696.jpg.pagespeed.ce.JYmfS0Bp3N

Probabil că tinerii aceştia frumoşi vor avea parte de balade, poate de o operă rock, de filme sau de o piesă de teatru, de cercetări sociologice sau juridice, poate de medalii post-mortem, poate de poezii de durere… Aşa s-a întîmplat şi în Decembrie 89 şi, păstrînd proporţiile, aşa va rămîne şi vineri, 30 Octombrie 2015, o dată undeva… Se prea poate. Cum, poate, de aici, de la această tragedie înainte, va începe, în sfîrşit… Revoluţia. Revoluţia împotriva nimicniciilor noastre, a indiferenţei noastre, Revoluţia solidarităţii noastre, a limpezirii, trezirii, demnităţii, umanităţii şi curăţirii sufletelor noastre. Vineri nu a fost un cutremur de pămînt, nu a fost un uragan, un potop, un cataclism natural ci o dramă cumplită produsă de om, care a ucis în foc oameni, aşa cum se mai petrece doar în tranşee, scene de crime sau în atentate. Asta a dat, şi mai dă încă şi în aceste clipe, măsura nesfîrşitului şi complicelui nostru şir de meschinării, hoţii şi ipocrizii. Să fi fost aceasta, ironia sorţii, purificarea noastră prin foc, sînge de copil şi lumînări sau „doar” ocazie pentru trei zile de… aproximativ doliu naţional, tot atîtea cît ţine(a), îndeobşte, memoria cotidianului nostru colectiv? Trei, şase luni – sau atîtea cîte ar fi necesare pînă ce şi ultima victimă de la „Colectiv” se va fi vindecat – un an sau doi de doliu naţional ne-ar fi mai de folos?…

Servus, Blogolume!…

Idioţii satului

Dacă e să ne „luăm” după Mark Zuckerberg, cu 1.39 de miliarde de oameni logaţi pe Facebook, populaţia acestei ţări „virtuale” a depăşit-o pe cea a Chinei… Din aceasta, în provincia numită România ar locui vreo 8 milioane de „useri”. Cîţi dintre aceştia (dintre noi) sunt (suntem) atunci… imbecili? Şi mă întreb asta, desigur, plecînd de la ultimele spuse ale lui Umberto Eco, tătuca semioticienilor: „Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr.” Iar cum Zuckerberg ar vrea să aducă-n „legiune” două treimi din populaţia lumii şi, probabil, măcar înc-o treime de români… Pe cine-ar trebui să ascultăm (dacă mai ascultăm de/pe cineva!)? – cred că asta-i dilema acestei noi realităţi. Nu cred că Umberto (îl alint, iata, pe numele mic, aşa ca-ntre friends 😉 ) a spus-o generalizînd şi nu l-aş acuza de… şovinism (uitînd de „Cimitirul din Praga”), dar cred ca Mark ştie el ce ştie… Apoi, evident, cui îi convine să accepte că este unul dintre imbecili sau măcar un mai răsărit idiot al satului chit că, în schimb, îi place să arate aşa-n… vînt cu degetul spre ceilalţi? Arătările, bineînţeles, nu suntem niciodată noi, infernul sunt ceilalţi, cum bine zicea mai… tînărul Camus. Cert e că la atîta popor, la atîţia purtători de „adevăr”, aerul se respiră tot mai greu, iar dacă (de-nţeles!) jinduim la puţin mai multă îngăduință şi frăţietate ar trebui să ne căutăm alt… sat.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. – Piesa-i ca să fie! 😉

Trăiască Documentul Naţional!

Cum adică ce-i ăla? Cum, nu ştii ce-i ăla Document Naţional? Orice petec de hîrtie asupra căruia coboară harul Statului poate deveni un Mare Document Naţional! Şi harul Statului coboară, nu se-ncurcă, fără să prinzi tu de veste!  Şi aşa, cînd ţi-e lumea mai dragă, poţi deveni posesorul unui Document Naţional! Acesta poate fi… orice, de la un bilet de tramvai la formularul unei citiri de contor pînă la înştiinţarea unei amenzi de circulaţie, al unei oarecari taxe sau bonul de la spălătoria de cearşeafuri. Ba, chiar fără să ai habar, cînd te aştepţi mai puţin, te poţi trezi în situaţia de a ţi se solicita, ultimativ şi sub spectrul unei amenzi (cel puţin!) un (1) Document Naţional! Şi nu oricum! Să zicem că, pentru diverse… însoţiri obligatorii cu Statul, trebuie să prezinţi o chitanţă sau, de multe ori, o roabă de chitanţe. Ei bine, Chitanţa Naţională are un schepsis aparte. În primul rînd, documentul (imaginaţi-vă însă o stivă de astfel de sute de documente!) trebuie întîi arătat în original, semnat, ştampilat, apoi depus în copie autentificată sau sub procură şi după aceea scanat electronic, semnat la fel de electronic, după care scris pe un CD şi, în final, introdus cu serie, număr și o descriere succintă sub cîteva parole on-line, pe un site securizat!  No… treaba asta se multiplică (și se repetă an de an!), aşa cum spuneam, pe măsura contribuabilului, pentru a beneficia de „privilegiul” ca Statul să îți rînjească triumfător și liniștit înainte de a-ți da… binecuvîntarea, declarîndu-te printre dinţi drept Bun Român! Dacă chestia asta nu te va trimite să te odihneşti direct într-un salon de la psihiatrie sau dacă nu te bagă în Aşezămîntul Eternitatea, înseamnă, vorba neamțului, că ce nu te omoară te face puternic, adică pe drept cuvînt un… Bun Român! Numai bun pentru o folosinţă îndelungată la îndemîna funcționărimii rozătoare şi cu grija paralizantă a cel puţin unui Document Naţional la purtător! Fiindcă am uitat să vă spun: n-aţi vrea să ştiţi ce puteţi păţi dacă neşansa sau mâţa neagră v-ar împinge să deterioraţi sau să pierdeţi neprețuita hîrtie! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Pas!

O Românie frumoasă, o Românie normala, a șaptea putere a Europei, etc. Putere, mîndrie, unire, morală, anti-sistem. Spuneți că se poate. Așa ziceți? Îmi spuneți că o să faceți și o să dregeți. Dar nu-mi răspundeți la nicio întrebare esențială. Ba nici la celelalte, mai mărunte. Pînă acum ce ați făcut, pe unde ați fost? Ce este, cum este România noastră de acum şi cum a ajuns aşa cum a ajuns să fie? Ea și oamenii ei sau ce-a mai rămas din oameni, omenire, omenie, umanitate românească. Eu zic pas și-om mai vedea mai încolo. Au mai trecut, iată, 10 ani de nimicnicii şi mojicii de partid şi de stat și or să mai treacă 10… Au trecut vreo șase rînduri de prezidențiale și or să mai treacă. După toată apa dusă pe Dunăre… acum nu vă cer decît să mă scutiți. România asta de azi, voit-nevoit a mea, nu a fost, nu este și nu va fi curînd și România voastră. Părerea mea (probabil şi părerea voastră)!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Cîntecu-i doar de conjunctură (sau de apropo, după caz)! 😉