Catedrala și Centenarul celuilalt

Nu știu ce am construit noi, generațiile din urmă, în ultimii douăzeci de ani și ceva în țara asta, ce am dus la bun sfîrșit. Aș ști însă, în schimb, să spun cam ce am dărîmat, dacă ar mai avea vreo relevanță… Dacă astăzi avem doar „inteligența” de a „argumenta” în bani (120 milioane de euro) și… oportunitate  ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului înseamnă că la atît reducem însemnătatea ei și mă opresc din a comenta mai mult, amintind doar în treacăt că un rînd de alegeri parlamentare costă 40 de milioane de euro, unul de alegeri prezidențiale sau un referendum vreo 30 de milioane, un stadion național a costat 200 de milioane de euro, iar cel mai scump mall, ce-i drept din bani privați, (din cele, destule, apărute pînă acum!) din România a costat 300 de milioane de euro!… La acest calcul nu cred că judecata contemporaneității contează, cît judecățile ce ni se vor aplica peste 30 sau peste alți 100 de ani și tare mă tem că numai această Catedrală Națională ne va fi trecută în dreptul realizărilor de reținut, în condițiile în care nu despre bani a fost vorba, fiindcă bani au fost și pentru școli și pentru spitale și pentru autostrăzi, cît despre cine și cum i-a gospodărit pe măsura scopului lor.
Dar asta e chestiunea acum, la un pas de Centenarul nostru (fiindcă se vede în ce fel e luat în seamă și acesta, mai cu seamă de către Stat, dar și de către unii dintre noi!) și în… prag de Catedrală? Poate că ne avem noi înșine, fiecare, cîte un Centenar și cîte o Catedrală personale. Ce nu avem însă? Putința de a dovedi că le putem pune împreună la un loc și că suntem capabili să respectăm atît Catedrala cît și… Centenarul celuilalt, fără a-i mai deșerta în minte și în suflet un hîrdău cu lături…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O privire înapoi și o privire înainte

Ticăloși, parșivi, jigodii?…  De ce-om fi așa unii dintre noi?  Pare-mi-se că „a călca pe cadavre” a devenit „a călca pe ființe vii” – lege a „supraviețuirii”, într-o Românie bezmetică, după aproape 30 de ani de „libertate”, „democrație” și capitalism multilateral dezvoltat. Suprem progres! Nu spun ceva nou, ba o „joc” chiar cu naivitate și destule… ghilimele, dacă „pe vremuri” astea nu ar fi fost doar figuri de stil pentru a ilustra cazuri excepționale de primă pagină de gazetă. Acum senzația e că aceste trăsături malformate au ajuns să țină de CV, iar cei veniți „din urmă” par dresați să și le poarte obligatoriu în instrumentarul comun, pînă într-acolo încît gustul și mirosul de sînge să le devină firești. Nu te aștepta la compasiune, la compromis, la o vorbă bună „cînd intri aici, în acest ring”, pare să fie dictonul #rezistenței într-o lume și o viață autodefinite drept… „concurențiale” și ale… „performanței”. Dar asta pe o ipocrizie soioasă, fiindcă altfel mulți proclamă puterea empatiei, a voluntariatului social, ba chiar a simplității și curățeniei, a… rosturilor, prin simandicoase teorii și exerciții pornind de la… downshifting și pînă la… mindfulness. Oh da, cruzimea e mai ușor digerabilă – poate să aibă chiar un sens în călirea speciei! – pe un asemenea blat de tort împopoțonat cu bomboane altruiste și citate motivaționale pozitive. Ești cumva dintre care care au avut azi un „mic”… măcel reușit cu un oarecare rival, măcel lăsat cu uși trîntite în nas, cu ziduri în loc de cuvinte, cu gesturi în loc de argumente, cu ridicat din umeri în loc de „pune-te în locul meu”, cu disperări, deznădejdi fără soluții de partea cealaltă, poate cu prăbușiri și praful aferent?  Vei bifa victoria și în seara asta, triumfător, la un club sau pub sau la o sesiune de shopping în aplauzele asistenței tale superioare, spilcuite și dezinteresate? Dacă da, atunci privește un pic în urmă și un pic înainte. Ah, da, probabil nu o să vezi nimic și într-adevăr exercițiul ăsta n-are cum să-ți iasă. Nu acum și nu pe portativul scurt și glorios cu „lacrimi și pumni în pereți” al zilelor tale de glorie. Dar ești pe drumul cel bun și curînd, prea curînd, îți vei căpăta și tu privirea!

PS. – Prezenta stare nu-i decît o revenire la un elogiu al mitocăniei și la o poveste fără sfîrșit. Toate-s vechi!   😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O mînă de ţară.

Frumos gestul lui Horia Ţigănuş, cu această mînă de ţară. O mînă de lut, de dor, din Ţara Eroilor, cu tricolor, trimisă uşor te miri cui şi în ce zare, o mînă de pămînt de ţară, de ţinut în mînă, uşor de purtat în buzunar sau de ţinut la masă… Creaţiile-gest ale artistului braşovean sunt ştiute aici în vatra noastră şi nimerit ar fi să fi fost urmate şi de altele, ale fiecăruia dintre noi. La 100 de ani, România ar mai putea fi încă aşa, o Românie Mare a micilor fapte însemnate. Mulţumesc, Horia!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Mici și mitici

Cînd altcîndva și cum altfel, dacă nu acum de Centenar, era momentul suprem în care să ne dovedim și să ne lustruim micimea și… miticismul?  Acum, fiindcă evident pînă la… Bicentenar alții vor avea, probabil… „onoarea” s-o facă la rîndul lor. Cred că a devenit un truism plictisitor și obositor să mai enumerăm faptele ultimilor ani (de la penale, la constituționale și de proprietate) – pe care, pînă la urmă, fiecare le știm și le recunoaștem sau nu potrivit percepțiilor, cogniției și memoriei noastre, suficient încît să le subiectivăm ca să ne devină „adevăruri” personale. Iar de aici și pînă la a ne folosi de aceste „adevăruri” într-o nouă luptă de clasă, noi între noi, despre care se va scrie în manualele de istorie peste 50 de ani (istoria cui însă nu vom ști: a unei nații, a unui teritoriu?) nu a fost decît un pas mesteșugit și umplut atît cu ignoranța, amnezia la trecutul apropiat și frustrările noastre (ale tuturor, indiferent de „culoare”) cît și cu manipulările necesare. Necesare cui și de ce? Să nu fim naivi, țara nu mai e azi altceva decît o marfă și totul se joacă la fel ca între negustori… cinstiți. Și nu ar fi fost doar o marfă dacă noi eram altceva decît mici și mitici în ultimii 30 de ani și nu am fi îngăduit asta. De ce avem acum senzația că criza asta este mai acută, asemănătoare celor din anii ’90? Probabil fiindcă acum s-a făcut „sorocul” să se desăvîrșească ceva și să se pună capacul… De ce acum realizăm acut că țara asta a fost golită în ultimii ani de conținut, de conținutul ei uman? La propriu, mai ceva decît bulgarii, grecii, albanezii, polonezii, sîrbii sau ungurii din care nu știu cîți au luat calea bejeniei așa cum ne-am depopulat noi! Probabil, fiindcă trebuia să ne resemnăm și la asta, ca să ne fie mai… ușor, am mai adăugat (cu mîna noastră și cu ajutorul „dezinteresat” al altora) și puțină cucută și dușmănie și ne-am rupt încă în două-trei ăștia care am mai rămas.
centenar
La 100 de ani de la Marea Unire suntem acum vreo optsprezece milioane de Românii dezbinate și încolțite de suspiciune și ură – fapt din nou istoric și, cred, unic prin părțile de lume care contează pentru scripte. Ce-i drept… altfel prea am fi fost… bogați!

P.S. – Și cum zicea cineva, să nu mai vedem conspirații peste tot, cînd de fapt toate se explică prin ticăloșie și prostie! Sau cum spunea Mitică:  „- Nu face pe prostu’, monşer, c-apoi te pomeneşti că rămâi aşa!”  😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

De i-ar duce capul

Inflamați, corupți, penali, patrioți, atotcunoscători și… binevoitori, procurori, judecători, justițiari, demagogi, apărători ai patriei, comentatori, bezmetici, tineri frumoși și liberi, oameni ai muncii, asupritori și asupriți, locali și mondiali, analiști și analiste, postaci, analfabeți și docți, isterici și isterice, „opinenți” și preopinenți, demonstranți de profesie și amatori, părerologi paraleli, habarniști și mulți tăcuți, opiniune publică, sistemul… Nu am mai văzut de mult un asemenea haloimas care să facă țara fărîmițe într-un aluat eterogen de invective și ură. Într-un asemenea peisaj tot mai greu respirabil, în crescendo (!), nu văd să stea piatră pe piatră, adică lucrurile care contează în viața de zi cu zi (pe care nici nu le mai vedem) a unei țări cu scaun la cap.
Cînd ceva începe prost, rar are cum să meargă și să se termine bine. Chestia asta e evidentă în situația politică autohtonă deschisă în decembrie 2016 după alegeri. De ce a început prost și merge tot așa o știm, e limpede. Învingătorii, recte PSD (plus ALDE), nu au fost în stare, nu i-a dus… capul să facă oarece cu rezultatul alegerilor, să guverneze adică, într-un mod care, cel puțin, să-i decupleze de trecut. Au irosit – pe interese de moment, pe oameni de duzină – o șansă care i-ar fi și ținut la putere destulă vreme. Ba mai mult, la aceasta s-a adăugat şi o rezistenţă instantanee (neacceptarea, aproape violentă a rezultatului alegerilor, de către nişte oponenţi puţini dar extrem de vocali şi de bine… instruiţi pentru asta) offline şi mai ales online care i-a lăsat perplecşi, victime sigure ale unui război mediatic pentru care nu au avut niciodată unelte.
În acest „climat”, de i-ar duce… capul ar mai avea o șansă astăzi, dacă ar face o mișcare deșteaptă: să provoace cu toate mijloacele şi la toate nivelurile alegerile anticipate. Ar fi o mişcare în stare să reseteze lucrurile, ar vidanja atmosfera, i-ar lăsa în offside pe unii și alții, i-ar înlocui pe unii cu alții noi, i-ar așeza pe toți acolo unde le este locul, la zi, pe merit. Poate, tot ei ar cîştiga alegerile, din nou, sau poate nu, dar în orice caz s-ar lămuri chestiunea „care pe care” s-ar face linişte şi ar prinde şi o bucăţică… de istorie. Dar nu, nu-s atît de deștepți (politic). Sau de fapt, nu-s în stare (nu că alţii ar fi!) să dea vrabia din mînă pe… cioara de pe gard pentru… interesul național.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune. 🙂

Camera 504b

504b e „salonul-rezervă” de la „interne”, de la ultimul etaj al spitalului, la capătul culoarului, străjuit de două scaune cu rotile și de geamul ăla mare și atît de aproape de acoperiș. Rezerva e cât un dormitor obișnuit, lung, cu trei paturi lipite de pereți și cu o fereastră care dă spre cartier. Față de saloanele învecinate, cu șase sau opt paturi, ai spune că oamenii care ajung aici sunt norocoși: pare mai liniște și aerisit, chiar dacă un miros înțepător de oțet domină olfactiv locul.
Uneori, aici poți rămîne peste noapte ca „aparținător” al celui în suferință… Și vei înțelege bunăvoința suspectă a medicilor de gardă care nu ți-au repartizat suferindul nici la ATI și nici la saloanele cu aer condiționat de la cardio, ci acolo în acel loc… liniștit, special, de la etajul cinci. Vei realiza curînd, vei afla, rostul rezervei când la un moment dat cineva îți va spune că l-ai putea duce acasă, dar știe toată lumea că cei 1% speranță care bolborosesc din borcanul de oxigen înfipt în perete și curg din perfuzia cu glucoză nu-i poți avea acasă…
Și te obișnuiești cu peisajul… insinuant. Un bec chior, o ușă care-ți pare albastră, care nu se prea închide și scîrțîie pe furiș la fiecare ieșire spre hol, pereții lucioși vopsiți în ulei, perdelele ca de vagon CFR, „cuierul” acela sovietic scorojit de care atîrnă perfuzia, patul din fier sub care ați înghesuit cîteva pungi cu lucruri, cu grijă să nu atingă furtunul subțire al sondei urinare „legate” la podea, saltelele ca niște dune spre niciunde… și într-un colț, lîngă întrerupător, pe zidul albicios murdar, o icoană mică, parcă. Nimic altceva.
Pe culoar, în ciuda nopții, se aud des șlapii tîrșîiți ai celor ce vin și ies din wc-ul „de peste drum”. Ieși și tu, din cînd în cînd, cît să te dezmorțești, să te freci la ochi, să privești spre luminile firmelor de jos, dinspre curte, sau să aduci o „cafea” de la automatul din celălalt colț al etajului. În rezervă nu prea intră nici măcar „cadrele”, așa că abia de vă tulbură cineva „liniștea”. A voastră și a celui de acolo din patul de la ușă…
Singurătatea, timpul, „valorile”, prețul zdroabei de fiecare zi încep de acum să-și caute măsurile, în ultimile respirări, atîtea cîte deja poti fi numărate… Te gîndești, privindu-le mai mult decît auzindu-le, că ar putea fi o noapte, o dimineață, o zi și poate încă o noapte… Poate. Și disperarea și furia și frica și durerile ți se scurg și ție undeva pe mozaicul rece din rezerva 504b.
Noaptea se dovedește a fi prea scurtă însă cînd constați că pentru patul din față, odată cu zorile, mai este adus cineva, cineva pe picioare, pentru niște perfuzii ce par a fi ușoare… Ți se pare ciudat și ciudate-s inclusiv nedumerirea și jena noului pacient și a celei care îl însoțește. Iar realitatea se dezmeticește brusc cînd îi vezi așezați pe colțul lor de pat, înțelegînd și asistând, ca-n familie, la unul din rosturile salonului 504b…
Probabil nici ei nu văd și nu aud plînsul real, lacrimile tale și ale alor tăi, trasul sufletului. Trasul sufletului care vine fără nicio regie, fără scenariu, rapid. Clipele alea. Clipa aia… Nu văd și nu aud, cred, nici ei, agitația dibace a celor ce știu ce au de făcut cu trupul în minutele de după și o fac impecabil. Probabil nu simt nici mirosul lumînării aprinse de ceva vreme…
Timp de încă două ore cel puțin, „vecinii noștri” de cameră vor trebui să stea, pesemne, mai departe acolo, cu perfuzia lor, alături de cel al nostru, dus. Tu va trebui să pleci însă, să-ți iei lucrurile de sub pat și să părăsești locul. „După hîrtii” și restul. Apoi, probabil, se va aerisi, se vor schimba așternuturile alea, se va spăla pe jos cu oțet, adică se va pregăti locul pentru cel ce va să vină… Mai arunci o privire cu coada ochiului spre „salon”, spre pat, spre cel din pat, în grabă, și spre lumînare și apoi vezi prin fereastra din capătul holului cartierul și jos, dincolo de curte, clare și mari, cele două firme negre scrise cu alb ale pompelor funebre cu program non-stop. Urmează să afli că de la etajul cinci și pînă la parter drumul e lung și plin de întămplări, iar de acolo, mai departe non-stop-ul ți se va arăta vivace și rentabil, cît n-au fost toate cele… cinci etaje la un loc.
După un timp, nu prea mult, cu toate astea proaspete în minte, ochi și nări te gîndești iată, că 504b ar fi putut să fie altfel, dar pesemne la o întîlnire cu moartea nu-i loc de mofturi lumești.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

1 Decembrie. Prima pagină

Pînă nu de mult, de 1 Decembrie, pagina întâi a ziarelor româneşti era şi o pagină de istorie şi arăta (fără teama de a cădea în desuetudine) cam aşa: sus „pe manşetă” tricolorul iar jos, în restul oglinzii paginii doar Rezoluţia pentru Unirea Transilvaniei cu România, citită de Vasile Goldiş în sala Cazinei ofiţerilor din Alba Iulia la 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918 şi/sau altele anterioare şi ulterioare începând sau sfîrşind cu Decretul-lege de Unire a Transilvaniei cu vechea Românie emis de Regele Ferdinand în 11/24 decembrie 1918.
Nu mai e mult pînă ce România va împlini 100 de ani şi sper să nu fim atît de vechi încît să uităm să revenim la vechile şi bunele noastre obiceiuri…

Alba Iulia
Alba Iulia, 2015

LEGE
asupra
UNIREI TRANSILVANIEI, BANATULUI, CRIŞANEI, SĂTMARULUI ŞI MARAMUREŞULUI CU VECHIUL REGAT AL ROMÂNIEI.

ART.UNIC.) Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, Decretul-Lege No. 3631 din 11 Decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial No.212 din 13 Decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

F E R D I N A N D . I

PRIN GRAŢIA LUI DUMNEZEU ŞI VOINŢA NAŢIONALĂ

REGE AL ROMÂNIEI

LA TOŢI DE FAŢĂ ŞI VIITORI SĂNĂTATE.

Asupra raportului Preşedintelui Consiliului Nostru de Miniştri sub No. 2171 din 1918, – Luând act de hotărârea unanimă a Adunarei Naţionale din Alba-Iulia,

AM DECRETAT ŞI DECRETĂM:

ART.I) Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunarei Naţionale din Alba-Iulia Dela 18 Noiembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României.

ART.II) Preşedintele Consiliului Nostru de Miniştri, este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a Decretului-Lege de faţă.
. . Dat în Bucureşti la 11 Decembrie 1918.

F E R D I N A N D . I

PREŞEDINTELE
CONSILIULUI DE MINIŞTRI
ŞI MINISTRU DE EXTERNE, Ion I.C. Brătianu

Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.

Această lege s-a votat de Senat în şedinta dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.

Foto: Muzeul National al Unirii Alba Iulia, Sala Unirii
Foto: Muzeul National al Unirii Alba Iulia, Sala Unirii

La Mulţi Ani, România! La mulţi ani, români!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Poate

12187793_10153372849707690_1100342122245864262_n_3-696x696.jpg.pagespeed.ce.JYmfS0Bp3N

Probabil că tinerii aceştia frumoşi vor avea parte de balade, poate de o operă rock, de filme sau de o piesă de teatru, de cercetări sociologice sau juridice, poate de medalii post-mortem, poate de poezii de durere… Aşa s-a întîmplat şi în Decembrie 89 şi, păstrînd proporţiile, aşa va rămîne şi vineri, 30 Octombrie 2015, o dată undeva… Se prea poate. Cum, poate, de aici, de la această tragedie înainte, va începe, în sfîrşit… Revoluţia. Revoluţia împotriva nimicniciilor noastre, a indiferenţei noastre, Revoluţia solidarităţii noastre, a limpezirii, trezirii, demnităţii, umanităţii şi curăţirii sufletelor noastre. Vineri nu a fost un cutremur de pămînt, nu a fost un uragan, un potop, un cataclism natural ci o dramă cumplită produsă de om, care a ucis în foc oameni, aşa cum se mai petrece doar în tranşee, scene de crime sau în atentate. Asta a dat, şi mai dă încă şi în aceste clipe, măsura nesfîrşitului şi complicelui nostru şir de meschinării, hoţii şi ipocrizii. Să fi fost aceasta, ironia sorţii, purificarea noastră prin foc, sînge de copil şi lumînări sau „doar” ocazie pentru trei zile de… aproximativ doliu naţional, tot atîtea cît ţine(a), îndeobşte, memoria cotidianului nostru colectiv? Trei, şase luni – sau atîtea cîte ar fi necesare pînă ce şi ultima victimă de la „Colectiv” se va fi vindecat – un an sau doi de doliu naţional ne-ar fi mai de folos?…

Servus, Blogolume!…

Idioţii satului

Dacă e să ne „luăm” după Mark Zuckerberg, cu 1.39 de miliarde de oameni logaţi pe Facebook, populaţia acestei ţări „virtuale” a depăşit-o pe cea a Chinei… Din aceasta, în provincia numită România ar locui vreo 8 milioane de „useri”. Cîţi dintre aceştia (dintre noi) sunt (suntem) atunci… imbecili? Şi mă întreb asta, desigur, plecînd de la ultimele spuse ale lui Umberto Eco, tătuca semioticienilor: „Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr.” Iar cum Zuckerberg ar vrea să aducă-n „legiune” două treimi din populaţia lumii şi, probabil, măcar înc-o treime de români… Pe cine-ar trebui să ascultăm (dacă mai ascultăm de/pe cineva!)? – cred că asta-i dilema acestei noi realităţi. Nu cred că Umberto (îl alint, iata, pe numele mic, aşa ca-ntre friends 😉 ) a spus-o generalizînd şi nu l-aş acuza de… şovinism (uitînd de „Cimitirul din Praga”), dar cred ca Mark ştie el ce ştie… Apoi, evident, cui îi convine să accepte că este unul dintre imbecili sau măcar un mai răsărit idiot al satului chit că, în schimb, îi place să arate aşa-n… vînt cu degetul spre ceilalţi? Arătările, bineînţeles, nu suntem niciodată noi, infernul sunt ceilalţi, cum bine zicea mai… tînărul Camus. Cert e că la atîta popor, la atîţia purtători de „adevăr”, aerul se respiră tot mai greu, iar dacă (de-nţeles!) jinduim la puţin mai multă îngăduință şi frăţietate ar trebui să ne căutăm alt… sat.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. – Piesa-i ca să fie! 😉

Trăiască Documentul Naţional!

Cum adică ce-i ăla? Cum, nu ştii ce-i ăla Document Naţional? Orice petec de hîrtie asupra căruia coboară harul Statului poate deveni un Mare Document Naţional! Şi harul Statului coboară, nu se-ncurcă, fără să prinzi tu de veste!  Şi aşa, cînd ţi-e lumea mai dragă, poţi deveni posesorul unui Document Naţional! Acesta poate fi… orice, de la un bilet de tramvai la formularul unei citiri de contor pînă la înştiinţarea unei amenzi de circulaţie, al unei oarecari taxe sau bonul de la spălătoria de cearşeafuri. Ba, chiar fără să ai habar, cînd te aştepţi mai puţin, te poţi trezi în situaţia de a ţi se solicita, ultimativ şi sub spectrul unei amenzi (cel puţin!) un (1) Document Naţional! Şi nu oricum! Să zicem că, pentru diverse… însoţiri obligatorii cu Statul, trebuie să prezinţi o chitanţă sau, de multe ori, o roabă de chitanţe. Ei bine, Chitanţa Naţională are un schepsis aparte. În primul rînd, documentul (imaginaţi-vă însă o stivă de astfel de sute de documente!) trebuie întîi arătat în original, semnat, ştampilat, apoi depus în copie autentificată sau sub procură şi după aceea scanat electronic, semnat la fel de electronic, după care scris pe un CD şi, în final, introdus cu serie, număr și o descriere succintă sub cîteva parole on-line, pe un site securizat!  No… treaba asta se multiplică (și se repetă an de an!), aşa cum spuneam, pe măsura contribuabilului, pentru a beneficia de „privilegiul” ca Statul să îți rînjească triumfător și liniștit înainte de a-ți da… binecuvîntarea, declarîndu-te printre dinţi drept Bun Român! Dacă chestia asta nu te va trimite să te odihneşti direct într-un salon de la psihiatrie sau dacă nu te bagă în Aşezămîntul Eternitatea, înseamnă, vorba neamțului, că ce nu te omoară te face puternic, adică pe drept cuvînt un… Bun Român! Numai bun pentru o folosinţă îndelungată la îndemîna funcționărimii rozătoare şi cu grija paralizantă a cel puţin unui Document Naţional la purtător! Fiindcă am uitat să vă spun: n-aţi vrea să ştiţi ce puteţi păţi dacă neşansa sau mâţa neagră v-ar împinge să deterioraţi sau să pierdeţi neprețuita hîrtie! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Pas!

O Românie frumoasă, o Românie normala, a șaptea putere a Europei, etc. Putere, mîndrie, unire, morală, anti-sistem. Spuneți că se poate. Așa ziceți? Îmi spuneți că o să faceți și o să dregeți. Dar nu-mi răspundeți la nicio întrebare esențială. Ba nici la celelalte, mai mărunte. Pînă acum ce ați făcut, pe unde ați fost? Ce este, cum este România noastră de acum şi cum a ajuns aşa cum a ajuns să fie? Ea și oamenii ei sau ce-a mai rămas din oameni, omenire, omenie, umanitate românească. Eu zic pas și-om mai vedea mai încolo. Au mai trecut, iată, 10 ani de nimicnicii şi mojicii de partid şi de stat și or să mai treacă 10… Au trecut vreo șase rînduri de prezidențiale și or să mai treacă. După toată apa dusă pe Dunăre… acum nu vă cer decît să mă scutiți. România asta de azi, voit-nevoit a mea, nu a fost, nu este și nu va fi curînd și România voastră. Părerea mea (probabil şi părerea voastră)!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Cîntecu-i doar de conjunctură (sau de apropo, după caz)! 😉

Nervozităţi

Trîntesc, bufnesc, dau spasmodic cu tocul în parchet, le scapără negură, par a reproşa dimineţii că a venit şi soarelui că nu are umbrelă. Cînd au ceva de spus silabisesc greaţa, cînd au ceva de explicat ridică monumente durerii de cap. Tot universul pare să le atîrne pe umeri şi vor să arate din mersul pieziş şi preocupat că-l duc precum eroii neînţeleşi şi necompătimiţi. Nu ştiu cum se suportă-n pielea lor sau poate-mi pasă atît cît le pasă şi lor de pielea mea, dar cu ce sunt eu dator să le înghit, să le respir smogul greu, zbierat, mormăit, şoptit, rînjit? Indivizii ăştia ar trebui internaţi într-o colonie solară şi să li se administreze la fiece oră injecţii cu clorofilă. Desigur, vei spune că trebuie îngrijiţi şi trataţi cu îngăduinţă, cu o blîndeţe prevăzătoare. Cum mai e însă cînd constaţi, pînă la refuz, că pietonalele, pieţele, autobuzele, halele sunt pline de umbrele lor afectate, de paşii lor tîrşîind suferinţele pămîntului? Sau atunci cînd stresul le este dublat şi de doze consistente de nesimţire sfidătoare, atemporală, ce mai spui? Probabil vei gândi că tu eşti ăla defect, că percepţiile-ţi sunt prea „sensibiloase”, dacă nu de-a dreptul paranoice, că ţi se pare, că poate-n oglindă eşti aidoma sau, şi mai şi, foarte maliţios, neînţelegîndu-le durerea! Una peste alta, nu ştiu cum e prin alte părţi, dar străzile Mioriţei ar trebui scoase la soare, aerisite, prea le plouă şi le tună-n cap şi-n fiecare piatră, cam nitam-nisam, cam dubios şi suspect, suficient însă cît să molipsească toată lumea cu deşertăciune. Hai, fraţilor, mai daţi-o naibii de treabă, mai trageţi nişte cer curat în piept, îmbrăţişaţi-vă sinele, liniştiţi-vă timpul, răsfoindu-vă secundele, deschideţi-vă porii şi pupilele, nu-i ăla negru chiar atât de negru! Zic şi eu, acum, ca și altă dată, o stare altfel, de aici, din iarbă!…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – După cum se vede, pe aici au răsărit nişte poezii, mai toate vechi. Le-am importat din al doilea genunchi al lumii şi s-au răspîndit alandala, care pe unde-au găsit timpi şi locuri libere. Adică, în loc să las apele despărţite le-am adunat.

Poza alb-neagră. Mută

Cum ai putea să nu fi revoltat după tragedia din Apuseni? Drama, durerea nu au grade de comparaţie chiar dacă impactul unor nenorociri este mai mic sau mai mare, chiar dacă unele nenorociri sunt mai vizibile şi dor azi mai tare faţă de cele neştiute şi aproape „cotidiene”. Prăbuşirea acelui avion sau trupul sfîşiat de cîini al unui copil într-un parc din Bucureşti (şi iată astfel de exemple se adună) sunt cele care curg ca un revelator tot mai tare peste filmul şi fotografia „societăţii” româneşti. Ăştia suntem, aşa arătăm, fără fard, în poza alb-negru. Şi revelatorul lucrează mai departe, brutal. Şi-a pierdut răbdarea şi timpul şi nervii şi uitarea pentru a ne mai menaja. „Băi ticăloşilor, ăştia sunteţi!”, pare a fi diagnosticul care nu mai ţine cont şi nu mai iartă nici măcar petele de lumină, oamenii frumoşi,”România profundă”. Am protestat, ne-am bătut, „#UniţiSalvăm” (dezinteresat…), pentru un munte de aur şi pentru nişte gaze de-ale pămîntului. Nu văd pe nimeni să protesteze pentru respect, împotriva sfidării şi coruperii demnităţii, împotriva îngenunchierii şi batjocurii sufletului şi a inteligenţei, împotriva bunului-plac şi confortului dispreţuitor al dictaturii mojiciei, împotriva propriei indiferenţe, ipocrizii şi neputinţe.
Şi nici măcar nu e nevoie de un protest vizibil în stradă, de interesecţii blocate şi baricade. Ar fi suficient protestul din noi (pornind cu marşul mut împotriva noastră înşine!) şi educarea, pentru mîine, a protestului din copiii noştri, fiindcă ştim împotriva cui şi în ce fel ar trebui el îndreptat, nu-i aşa?
Cît, cine şi cum va mai vorbi de azi într-o săptămînă, în două săptămîni, de azi într-o lună despre nenorocirea din Apuseni? Şi cîte altele, între timp, vor fi fost îngropate de demonii din adn-ul nostru? Poate salva ceva o ninsoare proaspătă, întîrziată?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

azi

cît de buni suntem azi. cît de mîndri! ne punem tricolorul în geam şi ne îmbrăcăm cu hainele de duminică. azi întindem masa şi ne adunăm şi zîmbim şi ne cinstim. cît de frumoşi suntem în costumele bunicii. azi ascultăm doine la radio şi ni se închină ode la televizor. azi dăm mînă cu mînă, ne îmbrăţişăm şi ne pupăm. azi suntem harnici şi isteţi şi azi avem succes. azi citim poezii, deschidem manualul de istorie şi ştergem de praf tablourile din pod. azi suntem necondiţionaţi, dezinteresaţi şi liberi. azi suntem fraţi şi surori. suntem puternici şi demni, suntem stăpîni peste ţărîna noastră. azi suntem extraordinari şi minunaţi şi calzi şi sănătoşi. cît de altruişti şi de cinstiţi suntem azi, cît de atenţi cu cei mai sărmani. cît de îngăduitori şi de iertători şi de corecţi suntem! azi gîndim patriotic şi în limba română şi ne bucurăm de asta. azi e soare şi e belşug de fierturi parfumate în aer. azi batem pas de defilare cu pieptul înainte. zîmbim azi şi privim lumea de la înălţime. azi suntem buni şi ne iubim. ce bine e azi! azi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Încă un an degeaba. Nufărul

Revoltă, mîhnire, decepţie, resemnare, perplexitate, confuzie… Asta văd că a mai rămas din ceea ce se întîmpla acum un an, pe 29 iulie. Acum un an se producea o mişcare entuziastă (unii i-ar spune mică revoltă) avînd ca actor principal vreo 7,4 milioane de români care spuneau clar, răspicat, justificat, argumentat, ba chiar şi matematic şi legal că vor şi trebuie schimbat un curs vechi, de vreo opt ani, şi nefast al lucrurilor. Locomotiva, instrumentul acelei (r)evoluţii era o construcţie politică numită USL. O locomotivă instalată însă prost la şirul de vagoane şi condusă de nişte ageamii – fapt pe care l-am punctat încă de la momentele cu pricina, lesne de găsit pe aici… Dar cronologia e cronologie şi poate fi lesne cercetată.
Revoltă, mîhnire, dezamăgire, resemnare, perplexitate, spun. Astea le surprind azi mocnind, pe ici pe colo, în rîndul unora din cei cărora le-au fost confiscate voinţa, drepturile, cuvîntul. Bineînţeles remarc şi satisfacţia celorlalţi care găsesc că e cinstit cum s-au petrecut lucrurile sau care pun ironic situaţia într-o paradigmă de genul „las’ c-am mai văzut şi lupi mîncaţi de oaie!”.
S-a dus un an, cum se duc toţi, mai tîrîș-grăpiș sau mai iute şi poate că stările mai sus povestite ar rămîne doar nişte… stări cu semnificaţiile lor dacă n-ar fi şi o mare amăreală la mijloc. „Locomotiva” despre care vorbeam stă liniştită în depou şi definitiv desprinsă de… vagoane. Actorii acţiunii de atunci văd asta, ba chiar se arată liniştiţi, înţelegători şi, culmea, îşi clamează ca pe o virtute neputinţa, frica. Pe ici pe colo, cu ajutorul forcepsului unor medii, aşa de ochii lumii, unii-şi cer chiar iertare sau se scuză pentru un diktat extern care, nerespectat fiind în colonie ne-ar fi aruncat în hău! Niciun gest, niciun comunicat către ţară (pardon, fie, către cei 7,4 milioane!, măcar) niciun… simpozion, niciun marş al tăcerii, nicio comemorare a nedreptăţii, nimic oficial! Doar cîteva steaguri fluturate un pic şi puse frumos în cui. Adică e aproape ca şi cum n-ar fi fost, aproape o confinţire a faptului că dacă s-a întîmplat ceva a fost un… „ceva” oarecare, poate chiar o eroare de… parcurs!
Bun… Să zicem că înţeleg sau că mă aşteptam tocmai fiindcă nu îmi făcusem iluzii. Se petrec de jur-împrejurul nostru revoluţii cu sute de mii de oameni în stradă şi lucrurile „revin la normal”. Nu e nici prima şi nici ultima oară cînd ne merităm soarta şi cînd ne avem „conducătorii” pe măsură. Dar nu înţeleg altceva. Nu înţeleg pierderea definitivă a unei lupte prin neparticipare sau din prostie. Este ştiut că managementul (de orice fel) este şi capacitatea de a împinge lucrurile, de a schimba situaţii, de a te adapta, de a impune soluţii, de a veni cu idei pînă la urmă. Ei bine, „managerii” noştri (ăştia cu o putere de decizie şi o voinţă de 70% dobîndită în Parlament) nu numai că sunt în vacanţă atunci cînd ar trebui să fie la treabă dar sunt şi neputincioşi pînă în pragul previzibilului lor faliment politic (era să zic al „demnităţii” lor politice) pe spatele aşteptărilor unei ţări (să-i zicem aşa… ţară!). O coabitare, de dragul ţării, da, de binele ei – am înţeles şi asta…
În schimb, nu pot să nu-l remarc pe managerul de la masa verde, pe Traian Băsescu (cel din toată povestea asta, evident). Ei bine, suspendatul, făcut una cu pămîntul aproape, guvernatorul, le dă lecţii… mecanicilor de locomotivă. Lecţii de management, dacă tot am folosit sintagma. Băsescu ştie şi e în stare să se reinventeze, să se ridice întărit, şi să facă agenda publică sub buimăceala majorităţii! Şi nu e nimeni capabil acum să-i ţină piept, să se adapteze, să vină cu nişte contra-măsuri, să ia hăţurile. Ăsta e managementul (politic): reinventarea mai ales pe o memorie scurtă a boborului! Ce dacă e o reinventare mefistofelică şi în interes personal şi de gaşcă! A trecut un an şi singura soluţie la care suntem îndemnaţi de către ocupanţii locomotivei e să mai aşteptăm încă vreun an jumate! Completa impotenţă şi umilinţă! Pînă atunci, în acest chip, cred că „Nufărul” îşi va fi făcut pe deplin datoria faţă de cel căruia îi spuneam „ppdps” şi faţă de regimul şi uneltele lui.
Pînă la urmă ce spuneam? Îşi făcea cineva iluzii? O nu! Nu e nimic nou, e doar încă o lecţie de… maturitate. Mai mult, tind să cred că nu e doar o conjunctură politică nefastă şi să mă alătur celor ce spun pe de-a dreptul că lucrurile au fost consfinţite cu bună ştiinţă „la masa verde”: ei, cu ei şi cu ţara LOR, mimînd interesul naţional, şi noi cu noi şi cu uitarea noastră amară (pentru unii, poate, una ce va fi fost definitivă peste vreun an jumate, prin natura lucrurilor şi a timpului).

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O ţară (ne)terminată. Feeling

Ştiu, o tînguire, un bocet în plus sunt, cel puţin, obositoare. Corul din care fac parte este magistral şi uriaş. Subiectul este deprimant şi, vai, inutil! De lehamitea asta sufăr de mult, încă nu mi-e de ajuns şi, de bună seamă, am o doză consistentă de masochism continuînd să arunc cuvinte peste noţiunea asta, peste cuvîntul ăsta: ţara (în chip de teritoriu locuit aici)! A arunca cuvinte peste alt cuvînt. Seamănă asta cu o înmormîntare. Seamănă cu o scenă de Kusturica.
Nu aş putea fi acuzat că aş fi avut iluzia a altceva. Nu… Ne poate fi iertat, cred, însă dacă posedăm mici oaze de optimism, dacă acesta face parte din media năzuinţelor noastre, aproape de linia realistă a acelui „nimic de cîştigat, nimic de pierdut”. Dar echilibrul dintre linia de plutire intimă şi linia de plutire „comunitară” este tot mai greu de ţinut, barca a luat deja mult prea multă apă.

Privesc „în jur”, mă „informez” (în condiţiile în care, iată, cel mai „citit” ziar din ţară a ajuns să fie foaia de publicitate a unui super-market!), „ascult la ţară” tot mai puţin şi parcă tot mai de departe. Anii s-au aşezat, straturi-straturi, unii peste alţii fără ca, mie cel puţin, să-mi aducă vreo infirmare a faptului că am fost şi am rămas (ce „va fi” oricum nu va mai fi pentru mine, egoistul!) o ţară minoră.
Raportîndu-mă strict la prezent nu pot să nu constat că au trecut patru luni, ba chiar aproape un an, de cînd ultimii răspînditori de planuri, de reforme, de încredere, de onoare, de justiţie, de dat în fapt hoţii, de optimism la o adică, au ajuns şi ei la putere. Şi, după cîte se vede, nimic, da’ nimic, nu lasă să se întrevadă că aş asista la altceva decît la nişte ţipurituri şi hore aproape de caraghios, de băşcălie, ale aproape aceleiaşi Mării cu altă pălărie. După cum au început lucrurile cu revizuirea Constituţiei, cu regionalizarea, cu reformele „noi” ale învăţămîntului şi sănătăţii, cu restructurarea companiilor de stat, a celor energetice sau a birocraţiei, cu bîjbîielile din Justiţie, cu „chestiunea secuiască”  şi „cestiunea Schengen” eu unul nu văd acel „ceva” de care aveam nevoie. Cum nu pot să nu remarc cum toate aceste capitole trec încet şi sigur în derizoriu printr-o constantă şi neobosită breaking-news-izare şi facebook-izare.

Se zice că aşa cum începi un lucru cam aşa îţi e dat să-l şi termini iar din zona asta a stilului nostru autohton caracteristic de neterminare se vede treaba că nu avem cum ieşi, indiferent chiar şi de culoarea celor aflaţi în capul mesei. Nu-i bag în aceeaşi oală, nu e cazul! Culpele şi uneltele (dintre care se detaşeaza de departe cele ale regimului oranj încă dominante!) nu se pot compara şi le-aş lăsa loc unor prezumţii de nevinovăţie şi de timp (răbdare) celor veniţi pe ultimii cai albi, dar am feeling-ul (certitudinea!?) că drumurile-s cam prea bătute!
Ar fi simplu ca, într-un registru în vogă, sa concluzionez „boiaizant” sau pe reţeta fatalismului nostru genetic că „Asta e, n-ai ce-i face!”, dar nu-i de îngăduit cînd vorbim despre acele linii rupte care nu-s altceva decît vieţi reduse la nişte aiuritoare statistici! Şi nu voi spune nimic, iar, nici despre generaţiile sacrificate însă văd cum „reţeta bulgărească” urmează să treacă Dunărea şi cum vîndută pe o ceapă degerată, ţara asta e la un pas de inaniţie. Şi să mă mai întreb încă o dată, retoric: „Încotro cu noi şi cu cei de după noi?” şi de ce trebuie să rămînem neterminaţi şi în genunchi?… Care să ne fie (de)săvîrşirea micimii şi impotenţei?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Avem un an. Nou. Cum îl folosim?

Avem, iată, la-ndemînă un an nou şi o inflaţie de „instrucţiuni de folosire” ale acestuia, venite pe toate canalele posibile şi imposibile, de la numerologi, astrologi, analişti, stilişti, editorialişti, prezentatori de ştiri, comentatori de ocazie, politicieni sau gospodine înzestrate cu datu-n bobi. Media ni le dă, ni le pune şi-n desagă, breaking-news-uri să ne-ajungă, aşa că avem de unde alege. Înţelegători, ne facem c-am băgat la cap, că ne luăm notiţie şi toată lumea e împăcată. Ne-am făcut, iată, datoria, toţi „pupat Piaţa Endependenţi”! Vorbim, nu-i aşa, pînă aici despre un atît de inflamat (in)conştient colectiv cam rupt de realitate.
Fiindcă realitatea-i buba! Aici, fiecare dintre noi ştim ce ne dorim şi „la cumpăna dintre ani„, cum se zice, cu altruismul din dotare, echipat în frac sau rochie de seară, le dorim şi celor din jur pe măsură, la fel cum ne dorim şi nouă: binele din micile noastre banalităţi casnice.
Avem, aşadar, şi-i firesc, două, sau trei, planuri separate în care ne proiectăm „noul an” garnisit însă mereu, cu metehnele celor vechi. Cel al realităţilor „de la televizor” şi, mai nou, din „comunicarea virtuală”, cel intim, personal şi cel colectiv care, se zbate să răzbată printre primele două.

Ei bine, întrebarea ce… se pune e cum rezolvăm „cestiunea” asta, a „anului nou mai bun” al neamului, ocolind ridicolul pompos şi iluziile penibile, asezonîndu-ne la realitate? Adică, ce avem de n-avem şi ce putem (ce putinţă şi voinţă avem?!) ca să rezolvăm problema? Un posibil şi lesnicios răspuns ar putea veni, hăt de departe, de la Feuerbach care zicea că „Epoca prezentă preferă semnul faţă de lucrul semnificat, copia faţă de original, imaginaţia faţă de realitate, aparenţa faţă de esenţă fiindcă acum numai iluzia este sacră, iar adevărul este laic.”  Fiindcă, dacă vrem un an mai bun, bine-ar fi ca la… „cumpăna dintre ani”, spre 2014, să dovedim că ne-am făcut, în sfîrşit, minime iluzii pentru minime deziluzii.
Ei bine, n-avem o ordine constituţională bine legată la şireturi, n-avem un stat care să-şi fi definit limpede statutul şi drepturile şi obligaţiile faţă de cetăţeni, avem un preşedinte căzut în ilegitimitate şi-un rege sacrificat, n-avem o economie, n-avem o putere şi o opoziţie sănătoase, n-avem imagine, avem sărăcie şi nevoi şi neputinţă şi hoţie şi mai ales n-avem un scop, n-avem o ţintă, o definiţie a noastră, un plan, un proiect de ţară. Avem, în schimb, orice… altceva şi mai ales o republică într-o infinită tranziţie spre niciunde, o criză nesfîrşită şi o lungă şi grea reformă care e gata-gata să se împlinească-n firescul sfîrşit al lungii şi grelei suferinţe…
Aşadar, ni se dă un an, instrucţiunile de utilizare şi ştim, iată, de acum ce avem de făcut! Şi-l mai avem şi pe Caragiale cu anul lui trecut. Şi… Doamne-ajută sau, după caz, Doamne Fereşte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune şi La mulţi ani! 🙂

„Ciocu’ mic, că acu’ suntem noi la putere!”

O madamă, doamna „Ciocu’ mic”, al cărei nume chiar că nu contează, a fost, după chipul şi asemănarea-i, chipul şi asemănarea fostei puteri portocalii. E drept, cucoana şi-a pierdut mandatu’ prin 2008, da’ monumentala-i strigătură s-a lipit de PDL mai cu… succesuri decît brandu’ ţaţei Nuţi de Ţara Românească. De atunci, nu ştiu cum s-a făcut, dar la nivelul percepţiilor mele, ori de cîte ori se produceau aroganţele şi sfidările unora ca de-alde Macovei, Anastase, Boc, Igaş, Pogea, Videanu, Udrea, Blejnar, Berceanu, Ritzi, Baconschi, Ghe. Ştefan, Flutur, Olteanu, TRU, Ungureanu şi cu Neamţu etc. precum şi ale puiuţilor lor locali, vedeam şi auzeam isteria umflată în sine a acelui: „Ciocu mic!”
Sunt încredinţat că unora stridenţele astea, aerul puturos, stătut, de cameră de bolnav, neaerisită de mai bine de opt ani, le plăceau şi ar fi vrut să le mai adulmece măcar încă vreo cîţiva ani. Văd chiar că hăhăitele păcănele marinăreşti ale prim-preşedintelui de partid şi de stat li se păreau unora dovezi de înaltă înţelepciune şi competenţă tinzând spre genialitate! De bună seamă, eu şi respectivii facem parte din nişte Românii diferite, ţări pe care, eu unul, din această parte le-am privit şi le-am descris de cînd mă ştiu cu pixul în mînă. Ce vreau să spun e că, pînă la urmă, după atîta amar de vreme, mi se pare firesc ca alternanţa la putere şi ciclurile electorale să-şi arate efectele. Adică, mi se pare sănătos ca, din cînd în cînd, să deschizi fereastra şi să aeriseşti camera.

De bună seamă că fac parte din acei vreo 40% din românii care şi-au spus cuvîntul prin vot (procent al celor care contează, nu al celor ce au preferat să-şi anuleze identitatea politică prin ne(re)prezentare) şi al celor care azi se declară satisfăcuţi că au făcut-o. Era cazul să se schimbe cursul întru legitimitate şi un pic de încredere. Recunosc, nu mă aşteptam la un asemenea scor. Oricît aş fi vrut, instinctiv, subiectiv desigur, să-i văd pe coji de nucă pe toţi aceşti ipochimeni nu aş fi bănuit că voi asista la o umilinţă de asemenea dimensiuni, bună de trecut în cărţile de istorie. Ştiu că se voiau intraţi în istorie, dar nu la acest capitol! Ba chiar e o grozăvie cînd mă gîndesc că fosta putere oranj a cîştigat un singur colegiu şi, dacă redistribuirile nu ar mai fi fost posibile, USL-ul ar fi populat într-un nevereosimil 95% Parlamentul! Azi PDL-ul, cu PPPS-ul în frunte, are de cules ce a semănat (să mai amintesc oare de cei 7,4 milioane de români şi de referendumul lor?!) sub prelata acestui defunct ARD (Alianţa Redistribuiţilor, vorba unui post tv) amintindu-mi de sărmanul repausat PNŢcd!

În rest, nu-mi fac iluzii şi nu mă dezic de scepticism. Îmi place aerul curat însă şi aştept să văd cum se vor trata vanităţile unora dintre cei de mai sus şi ale slugilor lor – poate inclusiv cu procuratura aşa cum a fost mersul unor… lucruri. Cât despre ieşirile vremelnicului prim-preşedintele de partid şi de stat, îi doresc (dar!…) mintea rumânului cea de pe urmă şi cît mai… fructuoase vizite de lucru (sau de plăcere, după caz!) departe de surprinzătoarele plaiuri ale Mioriţei! Apoi, sper şi chiar mă tem, să nu aud pe nimeni din chiriaşii noii puteri spunînd: „Ciocu’ mic, la ei, nu la noi, că suntem la putere acuma!”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cu România la psihiatru

E limpede, oameni buni, că nu mai suntem citovi la minte.  Nu că am fi fost foarte normali, foarte întregi înainte de această caniculară şi… fatală lună de graţie a lui iulie 2012, dar totuşi!… Cunosc, ştiu, simt pe propria piele, rude care au ajuns să se duşmănească, fraţi care nu-şi mai vorbesc, soţi în prag de divorţ, iubiţi şi iubite care în loc de miere-şi toarnă acum venin în urechi, prieteni care şi-au şters numerele de telefon! Desigur febra politică a ultimelor zile poate fi şi pretext pentru… repausarea unor relaţii oricum de faţadă, dar asta e altă poveste… Despre coabitările noastre virtuale nici nu mai vorbesc! Nu mai departe de azi, postînd o melodie am primit un răspuns de genul: „În ciuda opiniilor noastre politice diferite, îmi place!” Am rămas interzis. Victimizări, ură, răzbunări, ipocrizie, „fracturi” de logică, sfidarea raţiunii, declaraţii şi simţiri monstruoase, într-o horă frenetică şi enormă.
Naivitatea de a crede că ne putem impune adevărul „nostru” celorlalţi a transformat totul într-un cîmp de luptă neverosimil. Un cîmp de luptă din care nimeni nu va ieşi învingător, fiindcă, cred mai departe, bătălia nu e a noastră. Cei care pierd sau cîştigă ceva sunt doar o mînă de potentaţi.
Eu unul scriu de ani de zile în legătură cu prim-preşedintele de partid şi de stat (nu l-am votat niciodată) iar opţiunea-mi este evidentă (mă amuză insistenţele unora în a-mi demonstra contrariul!). Nu-mi doresc decît o atmosferă mai respirabilă, nu-mi doresc decît o ţară reprezentată onest şi civilizat. Atît şi mi-ar fi suficient. Eu m-am săturat şi pînă şi o zi trăită în plus sub acest regim mi se pare insuportabilă. Nu-mi fac însă iluzii. Nu văd ca la finalul acestei săptămîni, după ce se va fi consumat „lovitura de stat”, mintea românului cea de pe urmă să se limpezească, să ne liniştim, să găsim cît de cît un echilibru. Indiferent de rezultatul referendumului mă aştept ca ura să curgă mai departe pe străzi, mă aştept ca, pînă în noiembrie cel puţin, să rămînem la fel de rupţi în două (dar şi-n fund!) din pricina unor indivizi aflaţi la butoane şi nu din cauza unor principii sau a unor cauze care să ne aducă nouă, „poporului” ceva mai multă normalitate. România n-a prea fost nicicînd o ţară… principială!
Toată atmosfera îmi aminteşte de anii ’90 cînd cei ce votau cu Raţiu, Cîmpeanu sau Iliescu (ţărăniştii, liberalii sau feseniştii) îşi împărţeau nu numai opiniile şi ţara ci chiar pumni! Nimic nu s-a schimbat în 20 de ani. Nu am reuşit să ne dobîndim demnitatea, respectul de sine, şi nici să le impunem „Statului” şi „aleşilor” pe care-i legitimăm sau delegitimăm periodic.
După noiembrie, poate, s-ar cădea ca României (nu cea in nuce ci cea populată de orgolii, interese, politicianism şi demagogie!) să i se administreze nişte calmante, poate nişte şocuri electrice şi nişte duşuri reci. Probabil ar trebui în timpul ăsta să poarte chiar o cămaşă de forţă! Va urma o convalescenţă după care, sigur, se va face bine! 😉

P.S. – O Românie superbă am regăsit zilele astea pe traseul Tranfăgărăşan-Vidraru-Curtea de Argeş-Fundata-Fundăţica-Moieciu-Bran. Pentru limpezime aş recomnda oricui cîteva zile de plimbare „printre nori”, pe traseul şi înălţimile acestea mirabile! Pe acolo, şi prin alte părţi, se mai poate găsi România. De acolo, dintre nori, dintre înălţimi şi pajişti ar trebui să ne-o aducem acasă. Sau să… emigrăm acolo! Şi da, privind cel puţin la Tranfăgărăşan şi la Vidraru, alături de nişte ruşi şi italieni la fel de entuziasmaţi ca şi mine de privelişte, mă gîndeam la ce erau în stare, cîndva, să facă românii. Iar în faţa mormintelor lui Carol I şi al Elisabetei, al lui Ferdinand şi al Mariei, de la Curtea de Argeş nu mi-am mai permis să fac analogii, să îngîn cuvinte fără rost…

P.P.S. – Evident, muzichia n-are nicio legătură cu asta! Şi pe lîngă muzichie, atîtea altele cu adevărat importante! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Iluziile de cafenea şi ciulinii de Dîmboviţa

Găsesc inspirat articolul lui Horaţiu Pepine „E posibilă şi utilă o politică înnoită radical?”, cum la fel de interesantă este şi o opinie privind a ceea ce a fost şi ce a mai rămas din Piaţa din iarnă… Eu unul, dincolo de entuziasmul romantic de moment al acelui „se poate!” am privit cu destul scepticism „mişcările revoluţionare” sau „occidentale”, mai mult sau mai puţin aşezate ideologic, apărute ca ciupercile după ploaie după momentele de emoţie dîmboviţeană publică sau politică. Dincolo de a fi nişte şezători (în covîrşitoare măsură „online”!) pe marginea unor manifeste mai mult sau mai puţin inspirate, aceste mişcări nu depăşesc nici măcar îndrăzneala ieşirii din cafenea, dar să mai ajungă la tribunal?! Avem noi românii marele, geneticul talent al încremenirii în proiect şi al „colocviului de prispă” care nu are cum să ţină de „activism” (în bună măsură voluntar). Cei care aşteaptă „un ceva nou” promiţător şi eventual sosit pe cai albi (că e partid, că e „catindat”) uită că un astfel de proiect are nevoie de cîteva ingrediente obligatorii: bani, interes şi „munca de partid”. Apoi o Românie preponderent rurală în mentalităţi şi cunoştinţe, cu o mare majoritate a românilor dependenţi de ajutoarele „de la stat” va rămîne încă multă vreme oarbă şi surdă la orice „revoluţie intelectuală” sau chiar „a bunului simţ”. Cred că, din păcate, se iluzionează toţi aceia care speră că vor intra în doi timpi şi trei mişcări pe scena „mare” a politicii mioritice… mici, inspiraţi sau însoţiţi de te miri ce chipuri imberbe „garnisite” cu doctorate pe Sena şi Tamisa şi de platforme cosmopolite de salon. Adecvarea la realităţile, paraginile şi ciulinii noştri este prima condiţie la care trebuie să răspundă cei mînaţi de dorinţa de a le face „bine” cetăţii şi cetăţenilor azi. Iar asta nu se prea poate decît în şi prin partidele „noastre” bine înfipte în teritoriu, aşa cum sunt ele: prăfuite, deformate doctrinar, pervertite de aceleaşi interese de gaşcă, populate mai mult decît pestriţ. Că acestora le vor creşte apoi „aripioare” mai… lustruite sau li se vor alipi apendice meşteşugite „independent” (de genul PPDD sau UNPR) asta e altă poveste care nu schimbă cu nimic lucrurile. Avem, pînă la urmă, nu-i aşa, politica pe care o merităm. Chestie care ţine de mult de fapt divers şi spulberă pînă şi cele mai frumoase manipulări ori iluzii de cafenea…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Muzica Pieţei. Diferenţe

Artistul Doru Stănculescu s-a ales cu nişte vînătăi şi cu o amendă, pentru „ofensă adusă autorităţii”,  după ce a fost umflat de poliţişti; jandarmii au băgat cultura-n dubă; Chilian zice că muzicienii n-ar cânta în Piaţă, de teama infiltraţilor dar şi fiindcă nu ar mai fi chemaţi să cînte în viitoarea campanie electorală. „Revoluţia” de zilele astea, dincolo de legitimitatea ei  indubitabilă, de orizonturile, declicurile, defulările ei politice şi sociale a scos din amorţeala gîndurilor şi memoriei nostalgii şi diferenţe. Şi gînduri răzleţite. Asta pentru noi, posesorii unor astfel de „bagaje” prăfuite prin poduri, pentru noi, cei cărora ni se pare ciudată acum strigarea cu „Libertate!”, preferînd-o pe cea cu „Demnitate!”. Cum surprinzătoare ni se pare şi semantica lozinicilor din Piaţă, băşcălioasă, dezinhibată, pe măsura Puterii vulgare căreia îi e adresată, faţă de cea de odinioară, gravă şi înspăimîntată. Apropo,„Vă rugăm să ne iertaţi, nu producem cât furaţi!”, este memorabilă!
Şi m-aş referi aici, acum, la „muzica Pieţei” pornind de la gîndul limpede şi amar împărtăşit de folkista Ioana Munteanu (pe care îmi permit să-l reproduc) pe marginea declaraţiei lui Florin Chilian: „Nu avem curaj să cântăm în piaţă, printre băieţaşi de cartier, aurolaci violenţi şi alte specimene la fel, am vorbit cu mai mulţi oameni care cânta şi toţi au zis la fel. M-a intrebat şi pe mine Stelian Maria, care a fost simbol al Golanilor alături de Paţurcă, de ce nu mă duc acolo. Aş vrea să o fac, dar cine îmi garantează că toata gaşca aia care acum dă foc şi distruge nu mă ia la călcat în picioare? Nu mai sunt tinerii de acum 23 de ani care ascultau folk şi rock şi purtau plete şi blugi, cu flori în piaţă, ăştia sunt manelişti şi cocalari. Ce să le cântăm, „Of viaţa mea”? Opriţi-i voi să mai dea foc şi să mai distrugă, să se ia la cafteală cu jandarmii şi să arunce cu molotoave şi noi ieşim să cântăm.”
La gîndul meu că ar fi frumos să auzim Piaţa cîntînd, „ca pe vremuri”, că realizez că asta nu se mai poate, că vremurile şi generaţiile fac diferenţa, Ioana a continuat: „Da… e o nostalgie şi mi se rupe sufletul că doar asta e, însă din păcate nu cred că se poate face nimic. Piaţa de atunci asculta Pink Floyd, citea Cioran şi se bătea la coadă la bilete să vadă „Visul unei nopţi de vară” cu Rebengiuc. Piaţa de acum ascultă Guţă, citeşte Can-Can şi se bate pe stadioane.”
În speranţa unui tăvălug care să radă mai mult de cîte ne-am aştepta, mai mult chiar decît „un om al trecutului” (sic!), după cum spune pînă şi Cărtărescu (!), a unor (alte) alternative, a unor cristalizări, ascult muzicile Pieţei de atunci şi admir viermii de acum!…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Breaking News: E ziua României!

Mă întreb: pentru ce e nevoie să ne dovedim, cu ocazia fiecărei zile naţionale, a fi buni români? De ce trebuie să scormonim prin timp, prin obiceiuri, prin cultură, prin mentalităţile sau iubirile noastre şi să ne mîndrim că găsim acolo tăciunii noştri de românitate sau – nu ştiu de ce a devenit urît spus – de naţionalism? Dar de ce trebuie să facem paradă cu… parada?! Şi de ce găsim aproape firesc să pîndim (sau să ne simţim frustraţi dacă nu apar!) nişte huiduieli pe care să le luăm ca pe ştirea – necesară! – a zilei, ca pe o „breaking news”? De ce stoarcem lacrimi şi ne excedăm pornirile… sentimentaloide? De ce în ziua asta, şi-n altele similare, considerăm că e normal, unii să dăm de pomană fasole cu cîrnaţi şi alţii să ne călcăm în picioare să o căpătăm? Nu spun că nu suntem „aşa” ori că nu trebuie să se întîmple „ceva” de ziua (sau de zilele) României, nu spun că nu trebuie să ne bucurăm, să sărbătorim, să ieşim pe străzi, să ne punem drapelul la geam, să ne spunem cu sens la mulţi ani… Nu ştiu, găsesc însă o mare doză de ipocrizie în toate astea. Şi un mimetism patologic cred, plus o „desăvîrşită” extirpare a simţului ridicolului… Mîine ne vom întoarce la ale noastre ca şi cum azi nu s-ar fi întîmplat nimic. Părerea mea…

P.S. – Poate că acest crochiu mi-a fost inspirat de cele spuse de un Octavian Paler: „Îmi iubesc ţara, dacă nu mă uit la televizor şi nu ies pe stradă”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

Aşchii, cicatrice. Sanatoriu

Nervoşi, angoasaţi, deprimaţi, obosiţi, bătrîni, crizaţi, cărînd drame, tragedii, ameninţări şi resentimente după noi… Era o reclamă a nu ştiu cărei bănci cu nişte indivizi înhămaţi la fel de fel de chestii pe care le trăgeau după ei… Asta e imaginea despre care vorbim – chiar muţi fiind! – şi pe care o vedem pe stradă dar şi în locuri strîmte, intime, familiare. „Băi, nu mi-e bine”, „am probleme”, „mă doare din nou chestia aia veche”, „nu mă simt bine”, „e aiurea, nu e în regulă deloc”, „lucrurile merg rău, din rău în mai rău”… Astea-s mesajele, disimulate cel mai adesea, nespuse, care se zăresc asemeni unui subtitraj aplicat imaginilor de mai sus. Unii le recunoaştem pînă la urmă, ajungem să le strigăm în gura mare, să le aruncăm în spatele lumii – ca pe nişte vini independente de noi pentru care cerem „dreapta” răzbunare! – încercînd astfel parcă să ne lepădăm de ele; alţii ni le purtăm solitari, dar se văd pe faţa noastră cicatricele de la aşchiile din suferinţa lumii. Cei mai mulţi încercăm însă să ne minţim în spatele unor măşti vesele sau indiferente – cei care nu am trecut încă de la… nimburile presimţirilor spre…  miejii resemnării. O vreme ne iese chestia asta. Parte din noi suntem născuţi aşa, trişti; restul ne-am îmbolnăvit, ne-am contaminat mai tîrziu şi mai ales în anii din urmă. Se poate vorbi chiar despre o periculoasă epidemie!
Ştiu, veţi spune, sfătoşi şi solidari, pentru asta îţi trebuie un relaş, sfatul unui psihlog, al unui prieten, un sanatoriu ceva, refugiul la pieptul familiei sau să citeşti o carte despre gîndirea pozitivă, o revista glossy măcar, să nu te mai uiţi la Badea şi la Sinteza zilei, ba chiar să descoperi şi să te abandonezi micilor voluptăţi ipocrite ale unei Românii pozitive! Dar ştim toţi, nu-i aşa? – că-i încă o frecţie la un picior de lemn! Atunci?, zic… (întreb şi eu aşa) 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

E mult? E puţin?…

Ce aş mai putea adăuga azi? Că suntem o ţară strivită de bocancii şi dispreţul batjocoritor al clanurilor? Că suntem o ţară a cărei credinţă a mai rămas doar în moaşte? Că strada şi televizorul sunt tot una, sub aceeaşi lege a şişului şi pumnului? Că „statul” nu e altceva decît anticamera primitoare a unei încăperi pe care scrie „Sala de Euthanasieri” pentru cerşetori flămînzi? Că imnul ne este o manea? Că legile ne sunt pecetluite cu arginţi? Că negrul literei cărţii ne e scuipat şi folosit ca boială de piţipoancele-porno? Că virtuţile se cumpără pe centură? Că pupincurismul e monedă forte şi obrazul hîrtie igienică? Că frica ţine loc de „bună ziua”? Că politica e cămătărie? Că sănătatea şi şcoala devin recompense de lux pentru „aleşi”? Că… „democraţia nu-i pentru căţei…” Că speranţa aia care murea ultima, a murit, iată, de mult şi noi o conducem uşurel pe ultimul drum?…

Acum trei ani nu credeam să ajung să nu mai am nimic de adăugat… Da’ nu-i nimic, ar mai fi doar vreo 50 de ani pentru tot circul ăsta… Adică vreo 50 de toamne, 50 de veri, 50 de ierni, adică o amărîtă de viaţă scurtă de om norocos… Foarte puţin, mă gîndesc privind la ţîncii din jur…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Noua solidaritate: economia de viaţă!

Sunt… dezarmante încercările din ultimele zile ale unor poliţişti de a demonstra faptul că rumânu’ n-are nicio reacţie vizavi de agresiunile asupra concetăţenilor care se petrec în imediata lui vecinătate. Nici măcar un „Hoţu’, prindeţi hoţu’!” darămite un sprint pe urmele infractorului n-au reuşit să obţină oamenii legii în scenetele lor montate în stradă la ore de maximă audienţă. Starea asta de lucruri nu mai trebuie demonstrată de mult. Ţine de domeniul realităţii noastre imunde faptul că solidaritatea, fiindcă despre asta e vorba, nu e pe Dâmboviţa altceva decît o vorbă bună, foarte bună pentru campaniile electorale sau pentru prohodurile, la una mică, între vecini. Într-o ţară în care se cultivă cu îndîrjire înrăirea, disoluţia, spiritul de junglă şi anomiile, în care „statul social” este caricaturizat prin ridicarea la rang de virtute a „pildelor” şi existenţei Ceauşeştilor, experimentul poliţiştilor de pe la Buzău sau Cluj e o probă de înduioşătoare naivitate.

Despre ce e vorba pînă la urmă? „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, spunea Dante. Mă uit la cazul care se face azi pe marginea situaţiei celor 2000 de oameni ce vor rămâne pe drumuri după plecarea Nokia de la Jucu şi nu pot să nu mă întreb cît adevăr stă în toată zdroaba asta a diriguitorilor treburilor statului nostru chiar faţă de soarta acelor oameni? Cum de nu am văzut atîta atenţie atunci cînd de pildă au fost rase de pe faţa pămîntului multe alte firme sau industrii întregi în ţara asta? Cum nu pot să nu mă întreb cînd se va îndulci toată această propagandă care-mi miroase de la o poştă a campanie electorală!  Nu văd niciunde „grija pentru om” cît un foarte fin praf în ochi… Iar de aici, din „strada largă” pînă-n „celulele de bază ale societăţii” nu cred să fie vreo distanţă.

Cum un şomer sau un lovit de soartă cu mîna-ntinsă, condamnat până la urmă la extincţie, nu va primi din partea puternicilor zilei decît o vorbă calpă vopsită-n compasiune, nu e ceva nou ca aceiaşi să simtă acelaşi tratament din partea a însăşi familiilor lor! Şi spun asta amintindu-mi de un cunoscut care ajuns într-o situaţie dificilă pe un pat de spital mi-a povestit că nimeni dintre ai lui nu au fost o dată să-l vadă. „Da nimeni, bă, nici nevastă-mea, nici fii-mea, nici frate-miu! Îţi dai tu seama, puteam să şi mor aici şi tot degeaba! Da’ de ce mă, zi-mi tu de ce?!”, aşa mi-a zis. Şi nu avea nici duşmnănii, nici uri cu familia, doar că nu prea mai… conta. Nu mai conta în ecuaţia socială (sau economia socială!) a valorilor zilei, ca să spun aşa… I se aplica, potrivit „modelelor” si noii solidarităţii, economia de… viaţă!

Şi ca să mă întorc de unde plecasem, îmi amintesc ceva, desigur, domnul Lala, eroul braşovean nu a fost rumân, a fost, cred… extraterestru!

P.S – Aparent, „Viaţa e dură”, n-are nicio legătură cu cele mai sus spuse, nu-i aşa? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

Omul nou. Se tratează cu stricnină

„Statul social a murit!”, asta încearcă, şi reuşeşte, să ne bage în cap cel care ne păstoreşte, iată de şapte ani, şi care pe atunci ne administra un convingător „Să trăiţi bine!”. Şi prim-preşedintele de partid şi de stat, aşa cum i-am zis mai de mult, alături de… capabilele-i instrumente mai are să ne păstorească încă vreo trei ani! 10 ani! Wow! O glumă proastă, aş fi zis acum ceva timp dacă aş fi intuit o asemenea perspectivă! Iată, dar, că încă o data, viaţa bate filmul! Şi poate că aş fi dat-o de la bun început pe glumă, sau aş fi privit lucrurile detaşat dacă „guvernarea” asta ar fi fost cît de cît benignă şi dacă aceşti zece ani din viaţa noastră nu ar fi fost puşi, încetul cu încetul, sub un spectru cît se poate de malign.
Suficient de malign încît, iată, în colonia numită România administrarea reformei statului în doze mici de cianuri produce efectele dorite putîndu-se vorbi aşadar despre un mare succes. Singurul! Despre ce efecte vorbesc? Păi diseminarea în rîndul mulţimii că austeritatea e bună şi firească, „austeritatea ne ţine mintea trează”, după cum spune dl. Lăzăroiu, a faptului că ar trebui să lăsăm deoparte noţiunea de speranţă sau de ajutor şi solidaritate ar fi unul la mînă. Apoi, gafa d.lui Vreme care azi a zis că trebuie „să facem ca persoanele în vîrstă să fie din ce în ce mai puţine” mi-a relevat faptul că lucrurile funcţionează potrivit „strategiei” pînă şi la nivelul subconştientului colectiv la nivelul lui de vîrf. Şi nu în ultimul rînd – vorbind doar despre „viziunile” surprinse azi! – spusa lui Igaş, potrivit căreia din MI au fost daţi afară cei ce nu au avut „sînge-n instalaţie” îmi certifică faptul că în zece ani blînda noastră ţărişoară va deveni un stat… spartan în care „omul nou” să supravieţuiască eternei „crize” şi exigenţelor regimului aspru, cu succes. Singurul lux permis ne-ar mai fi doar rugăciunea: „Suntem pregătiţi şi ne rugăm la Dumnezeu şi la Germania, Italia, Franţa, Spania”, spunea şi „atoateştiutorul şi atotputernicul”… Apoi, în scurt timp, vom accepta fără crîcnire că da, suntem bogaţi, la cei 800 de lei pe care în mărinimia-i fără margini puternicii vremelnici ai zilei ni-i alocă lună de lună. Cum vom accepta cu dragă inimă şi reală înţelegere şi ca spre ieşirea noastră naturală din exerciţiul activ de buni contribuabili la bugetul lor să ne primim în locul primului fluturaş de pensie doza binefăcătoare de stricnină. Asta, tocmai pentru a lăsa în urmă un stat sănătos, puternic, tînăr şi veşnic reformat! Desigur, ecuaţia cinică nu va fi valabilă pentru aleşi, pentru atât de necesarii supravieţuitori, bine adăpostiţi în peisaj de… cromatica vremurilor: oranj-verzuie sau în alte game… dezirate de aceştia!

P.S. – În naivitatea-mi ce ţine de genetica altor timpuri şi cu o… nejustificată teamă de fiola finală cu cianură (asta poate fi citită şi ca „ultima ţigară”!) eram tentat să scriu despre un concept interesant şi foarte altruist: downshifting-ul. Mi-a plăcut o definiţie a acestui „fenomen”: „refuzul de a intra intr-o anume inregimentare (prin dresaj), refuzul pozitiei, refuzul salariilor mari etc. Ideea de baza este ca de fapt calitatea vietii individului, care este data nu de felul in care se pozitioneaza el din punct de vedere material – nu iti trebuie atit de multi bani ca sa poti sa fii fericit, multumit în viata -, ci de faptul ca poti profita, sa zicem inteligent, de timpul pe care il ai de trait, astfel încât sa nu devii un sclav al muncii.” Mi-am dat însă şi eu seama că… nu ţine la noi… Cum spuneam mai sus, noi trebuie mai întîi să învăţăm beneficiile… sclaviei. Şi cum avem dresori foarte buni, dup-aia om mai vorbi! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Asta ne e Naţionala! Stejarii!

Nu sunt deloc un cunoscător, nu ştiu limbajul şi nu-mi sunt foarte familiare regulile şi clasamentele rugby-ului. Însă voi recupera aceste lacune în cel mai scurt timp. Şi spun asta nu doar din o altă nostalgie, aceea provocată de amintirea unor meciuri din vremea în care naţionala României de rugby, a „Stejarilor”, stătea fără nicio jenă chiar şi în capul mesei „Celor cinci naţiuni” ci mai ales impresionat de meciul de azi dimineaţă, România-Scoţia, de la Cupa Mondială din Noua Zeelandă. Cine a văzut acest meci de debut al stejarilor la acest eveniment sportiv planetar ştie despre ce vorbesc.
E impresionant cum nişte români aparent fără şanse au putut să se bată cu una dintre cele mai valoroase echipe din lume. Încrîncenarea, determinarea, forţa echipei conduse în teren de Marius Tincu mi s-au părut superbe, o adevărată terapie la metehnele noastre mioritice. Nu voi mai glosa acum despre virtuţile unui sport atît de nobil precum rugby-ul, despre ce înseamnă să fii gentleman, onoare, despre lecţiile fair-play-ului, despre modestia acestor sportivi în dicţionarul cărora nu încap nici vedetismele şi nici goana după arginţi. Însă aş îndrăzni să spun că asta ne este Naţionala! Aş îndrăzni să pledez pentru o revalorificare reală a rugby-ului ca sport de însemnătate, de prioritate naţională. Lor ar fi trebuit să le fie pregătită Arena Naţională, spre ei ar trebui să meargă mult mai multe resurse, atît materiale cît şi de simpatie! Iar dacă nu s-a făcut încă asta, sper să se facă în scurt timp.
Nu sunt dezamăgit că românii au pierdut cu 34 la 24 în faţa scoţienilor. Sunt mîndru de modul cum au pus România pe prima pagină, moralmente ei sunt nişte mari învingători. Nu aş putea spune, desigur, acelaşi lucru despre ziarele şi emisiunile noastre de sport care şi acum tot despre gazonul neputinţei, Mutu, Piţi, Becali şi alţi Mitici din fotbal vorbesc, uitând ştirea despre stejari undeva la un fund de rubrică!…
Respect, Stejari! Privindu-vă mai departe, indiferent de rezultate, am ce învăţa din altruismul vostru.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Creaturi toxice

Veţi zice, probabil, că vin cu nişte şabloane, că o „minima moralia” a fost scrisă şi a fost scrisă bine, că fiecare din noi ne avem frustrările mai mult sau mai puţin marcate, că trăim pînă la urmă cum ne aşternem în cea mai imperfectă, găunoasă şi păcătoasă lume din toate cele posibile. Aşa este, fără îndoială, aş vrea doar să spun că am iluzia că am putea să ne facem existenţa un pic mai uşoară, fiind noi aşa cum avem pretenţia să fie cei care ne formează lumea, universul sau „societatea”. O definiţie uzitată a societăţii este de altfel şi cea care vorbeşte despre o „totalitate a oamenilor care trăiesc împreună și între care există anumite relații bazate pe legi comune; colectivitate.” Care legi comune, care colectivitate, aş întreba?!
Aş fi putut da alt titlu postului ăstuia: „Fiinţe toxice”, dar mi s-a părut prea blînd gîndind că prea puţini dintre noi (am?)au ajuns să mai vadă (sau să vedem?) în jur… fiinţe, fie ele şi toxice!… Despre alienare şi alienaţi, despre toxici şi intoxicaţi se pot găsi, de bună seamă, lucrări interesante însă cred că teoria, chiar asimilată, nu prea duce şi la o practică pe măsură.
Aşa că aş zice aşa: suntem exigenţi, pretenţioşi, ne dăm docţi şi atoatecunoscători, ne închipuim a fi altruişti şi atenţi şi mereu înconjuraţi de dreptate (sau nedreptăţiţi!), dar mereu raportîndu-ne la noi înşine, nu şi la ceilalţi. Cîţi dintre noi, dimineaţa, cînd plecăm pe unde ne leagă drumurile ne privim în oglindă şi recunoaştem că noi suntem cei toxici şi că le vom face altora încă o zi de coşmar?

Avem pretenţia ca timpul nostru să fie, musai, şi timpul lor, ca ei să se supună şi să zîmbească cînd le cerem să rezolve… ieri „sarcina” năzărită astăzi! Vrem să ghicească şi să execute ceea ce nouă nici măcar încă nu ne-a trecut prin cap şi vrem să-şi amintească ceea ce noi am uitat de mult fiind mult prea… ocupaţi! Daa, suntem extrem de ocupaţi! La noi totul este urgent chit că peste cîteva ore vom uita cu totul acele „urgenţe”. Noi putem fi nervoşi, putem ţipa, putem sufoca şi putem dispune orice scrîşnind din dinţi fiindcă ei, nu-i aşa?, n-au dreptul să fie nervoşi, nemulţumiţi sau abătuţi. Ei trebuie să înţeleagă, să se conformeze şi să stea exact acolo şi atît cum le ordonăm. Ei nu au treabă, ei n-au obligaţii, n-au priorităţi, n-au viaţă pînă la urmă! Avem pretenţia să fim pupaţi în fund, să ni se deschidă uşile, să ne fie servită cafeaua, să nu ni se ceară, să fim mereu înţeleşi şi aprobaţi iar ei să radieze de fericire cînd îi facem preş. Trebuie să ni se accepte „calităţile” suverane, să nu fim traşi la răspundere, să avem dreptul de a ne deşerta eşecurile (falimentul?) în cîrca lor. Dacă nu avem habar pe ce lume trăim, dacă nu avem un proiect, o strategie şi nişte termene asta e mereu numai şi numai din vina… „lor”, pentru că sunt nişte incompetenţi şi nişte putori şi nişte nerecunoscători care nu realizează sacrificiul nostru suprem întru bunăstarea lor şi a… comunităţii!
Noi avem dreptul să nu comunicăm, să nu răspundem la telefon, să nu ne citim mailurile fiindcă, da, avem mereu alte treburi foarte importante de făcut, treburi secrete şi de… nedelagat! Care treburi? Ştim noi mai bine! Noi trăim între două dări de seamă şi trei linguşeli, între trădări şi lovituri sub centură şi cu grija maximă de a şterge după fiecare… întîlnire de taină, cu… tandreţe, praful de pe reverele trădaţilor de ieri şi de mîine. Noi avem drept de proprietate asupra lucrărilor celorlalţi mărunţi şi le putem dosi sub cheie dacă ni se par cumva… primejdioase acum pentru autoritatea noastră. Le vom scoate însă la lumină ca fiind creaţiile noastre, peste un timp, la momentul potrivit şi cînd autorii lor vor fi uitat sau vor fi fost pe deplin dresaţi încît să nu şi le mai recunoască. Sau şi mai simplu, putem arunca la coş sau putem da „delete” oricînd e vorba despre ceva care ne-ar îndatora în faţa rîmelor aliniate în poziţie de drepţi. Ba chiar putem călca pe cadavre, avem şi dreptul ăsta, dacă ne deranjează suspiciunile cuiva, cum avem dreptul şi… obligaţia de a dormi liniştiţi după asta! Noi am fost aleşi, suntem de neclintit, suntem odihniţi, liniştiţi, suntem competenţi şi arhisuficienţi! Competenţa şi liniştea de a nu face nimic e atît de… stresantă şi pentru asta ne merităm trofeele! Şi mai ales, noi suntem, desigur… indispensabili! Ăsta ne e codul… secret!
Nu avem slăbiciuni, nu suportăm creaturile din jur, ne enervează prezenţa, mirosul, hainele lor ieftine şi atingerea lor, şi mergem… elegant şi parfumaţi mai departe. Iar dacă vreo creatură nefolositoare azi (prieten sau slugă, chiar nu contează!) care ieri ne-a pus o cărămidă la statuie, are îndrăzneala de a ne întinde mîna cumva sau are tupeul să ne ceară ceva, avem grijă să i-o retezăm scurt: „Te cunosc de undeva?!”
Scriam ceva despre o „ţară a lor”. De data asta cred că asta e ţara… noastră! O ţară toxică de care ne plîngem, cu creaturi toxice, nici măcar fiinţe, şi căreia îi pregătim soluţii şi… un management Eco, cu vidanjele verzi ale salvării! Dar, repet, cîţi dintre noi, dimineaţa, cînd plecăm pe unde ne leagă drumurile ne privim în oglindă şi recunoaştem că noi suntem de fapt cei toxici?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

E ţara lor!

„E ţara lor. Asta e ţara lor”, am auzit-o spunînd pe jurnalista Mirela Voicu, într-o discuţie la tv. mai zilele trecute. Vorbea despre niste beizadele (ah, un nou termen in vogă!), despre nişte manelişti care tulburaseră liniştea unei străzi, despre nişte „oneşti oameni de afaceri” care umpluseră cu Bentley-uri strada din faţa unui restaurant unde se petrecea o nuntă, despre fiţe siliconate şi play-boi tolăniţi pe plaje, ecrane şi coperţi colorate… Am simţit cumva în plex constatarea ziaristei. Poate că a spus-o într-un anume fel, pe un ton tare şi amar, pentru a mă convinge mai tare de acestă realitate. Da, e limpede, chiar aşa e! Pînă la urmă, de fapt, ce căutăm noi în „ţara lor” şi-n realitatea lor? Pe bune, de ce am simţi noi un sentiment de excluziune cînd de fapt ar trebui să ne punem în pielea lor şi să judecăm că de fapt… ei ar trebui să se simtă ameninţaţi? Ameninţaţi că le călcăm trotuarele, că le vedem casele, că le vorbim limba (chiar dacă ei au un dialect al lor!), că le deranjăm tihna şi afacerile cu bolnăvicioasa noastră curiozitate. Şi nu, nu-şi împart numai ei „ţara”, mai e o mînă de birocraţi şi „politicieni” cu care-şi pun în ordine în deplină frăţietate teritoriul. Chiar nu vedem, oare, că suntem în plus? Crimele sunt ale lor, afacerile la fel, jocurile electorale pe sub masă îi privesc, meciurile, ştirile… Atunci? Putem să ne căţărăm prin toţi copacii şi stîlpii care adăpostesc zonele de maximă audienţă şi vizibilitate, putem să dăm din aripi, să umbrim locul şi să croncănim în megafoane: un stol uşor de speriat şi de… zburat la primul „Huşşş!”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. – E toamnă, iar, p-aci prin ţara… lor?!

August. Şi oile noastre

„Da’ al treilea unde-i?!”. „Ce dom’le?” „Genunchiu’! Al treilea, unde-i?!. Hă, hă, hă!”. Ce naiba să fi răspuns? Am înţeles că utilizatorii de Internet Explorer ar fi mai tîmpiţei decît cei de Chrome, Mozilla sau Safari. Bun, aşa că mă consolez… iluzoriu cu chestia asta, chit că nu mă aşteptam ca IQ-ul să ajungă să ne fie măsurat deja în… browsere sau page-rank!
Dar aşa, evident, „iezista o explicatie” la orice! 🙂 O explicatzie există şi la mântuirea neamului, reală şi virtuală, şi implicit, curând, a electoratului şi la tărăşenia cu cei cinci lei puşi la loc în lefurile bugetarilor, şi la buricul pămîntului – Deta, şi la Bercea Mondialu’ şi la tristeţile provinciale şi la ipocrizia ştabilor pe spatele sclavilor şi la nunţile beizadelelor şi la Breivik şi la crizele de… imagine şi la faptul că un vremelnic se crede tătucul rumânilor şi, în sfîrşit, iezistă o explicaţie pînă şi la schimbătorul de viteze neuronal!
În hăhăiala generală mă declar… fatalmente depăşit de evenimente şi renunţ la gîndul lecţiilor de… canto şi bune maniere! 😉 Ar fi fost bani aruncaţi pe fereastră! „Piaţa” şi „viaţa” cer altceva! E august, mai e o lună din… „lunga” noastră (cât o autostradă neterminată!) vară fierbinte şi ne-om apuca şi de lucruri serioase, dacă nu cumva ne-om întoarce la… oile noastre! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia n-are, comme d’habitude, nicio legătură cu toate astea! 😉

Cînd poştaşul o să sune o singură dată

Guvernul le-ar pune pe masă pensionarilor un „coş de solidaritate„: ceva făină, zahăr, ulei, mălai şi orez la preţ minim. Nu ştiu ce va fi însemnînd acest preţ minim şi dacă această solidaritate nu ar trebui să fie mai curînd un ajutor de înmormîntare. Ştiu, sună cinic, cu puţin mai cinic însă decît cumpărarea binevoinţei electorale a românilor care a început deja. Cu puţin mai cinic şi decît „reformarea” statului ale cărei beneficii se simt din greu azi şi în urma căruia promotorii ei (Băsescu & Co.) sunt convinşi că vor intra în istorie. Cinic va fi şi capitolul ăla de manual de istorie: „Reforma lui Băsescu. România: 2004-2014” care va măsura, statistic, împuţinările românilor cauzate de boli, de pierderea minţilor, de disperare, de analfabetism, de foame, de crimă, de hoţie, de noua (dez)ordine (nu, nu amoroasă!), de muţenie, de dor de ducă! Sau poate nu va mai măsura nimic fiindcă, nu-i aşa, reforma va fi fost pe deplin desăvîrşită iar împuţinarea totală, conform strategiilor locale şi globale anti… criză!  Poate că în locul unei istorii corecte capitolul cu pricina va fi înlocuit cu best-seller-ul „Romania under Basescu. Aspirations, Achievements, and Frustrations during His First Presidential Term” (completat între timp cu volumul 2!). Măcar pînă atunci cei rămaşi vor şti să citească fiindcă, da, e un lucru bun ca ora de lectură să devină, iată, obligatorie din şcoala primară! (Nu ştiu cum naiba pînă acum „citirea” devenise facultativă!). „Cinic” e efortul celor ce strigă la tv în fiecare zi despre nu mai ştiu ce grozăvii, cinic efortul celor ce ascultă şi riscant gîndul celor ce mai speră. Adevărul e că nu aş fi crezut acum cîţiva ani că România chiar va deveni rapid, lin, fără convulsii „România cinică”, ţara cîtorva împotriva celorlalţi, buimaci, depresivi, căzuţi în noroi aşteptîndu-şi recunoscători şi umili nu pensionarea (idealul generaţiilor mai vechi) ci ajutorul de înmormîntare, în avans, adică biletul roz al sfîrşitului pentru care au contribuit „la buget”, conştiincioşi, atîta amar de vreme. Va fi suficient şi economicos astfel ca poştaşul să sune o singură dată. În viaţă!

Nu văd multe din „rosturile” şi „dezbaterile” care „frămîntă” azi „scena” publică sau politică. Nu văd rostul paginilor risipite pentru asta atîta timp cît practic nu se întîmplă nimic! Poate îmi e lene sau nu mai am răbdare să pricep ce şi cum, poate mi s-a atrofiat instinctul revoltei în beneficiul celui de supravieţuire. Habar n-am! Poate îmi explică cineva cum stau lucrurile azi. Poate că timpul e deja prea scurt pentru luxul acesta şi tocmai de aceea o să dau o fugă, ştiu eu, undeva, sus la… Fundata(foto) Şi v-aş sugera acelaşi exerciţiu. Sunt acolo nişte locuri, o „palmă” de loc între pămînt şi cer, unde nu ajunge nici semnalul gsm, nici „lumina” televizorului, nici praful de pe malul Dâmboviţei! 😉 Ba cred că acolo nici poştaşul nu ajunge. Niciodată!

Servus, Blogolume! Ce mai faci?
Toate cele bune!

Ion de România şi România lui Vasile

România lui Grigore Leşe, România lui Dan Puric, România lui Tudor Gheorghe, România lui Damian Drăghici, România lui Johnny Răducanu, România Anei Blandiana… Cred că doar în ultima săptămână am auzit de cîteva ori pe diferite „canale” de presă aceste formulări… posesiv genitivale. Şi nu mă irită atît uzura acestui articol şi lipsa de imaginaţie a unei prese care a ajuns să ducă în pragul imbecilizării o limbă de plastic ce depăşeşte în „performanţe” odioasa şi… repausata limbă de lemn, cît fondul care încurajează aceste formule.
Nu de puţine ori unii din cei subtitraţi acceptă şi încurajează cu o superioară îngăduinţă apartenenţa, raportarea la o Românie a lor, doar a lor, ca un turn de fildeş. Şi o fac cu superioritate, de cele mai multe ori înnobilîndu-şi detaşarea de România celorlalţi, a amărăştenilor, a celor fără… identitate. Probabil, următorul pas al formulării… psiho-jurnalistice va fi, să zicem: Grigore de România, Dan de România, Tudor de România, Damian de România, Johnny de România, Ana de România… Nu zic că toţi aceştia daţi de mine ca exemplu ar şi consimţi aserţiunii mele şi departe de mine gîndul de a nu le preţui fiecăruia în parte operele care contribuie la identitatea noastră culturală sau de altă natură şi nici nu pledez pentru o omogenizare nesănătoasă, comunistă, a valorilor cu plebea, dar…
Nu prea mai văd pe niciunde o Românie a tuturor românilor, o Românie solidară ci doar o groază de Românii solitare în care cu cît singurătatea fiecaruia în parte e mai egoist argumentată şi potenţată cu atît admiraţia de care se bucură va fi mai deplină.
Şi am pornit aceste rînduri privind şi la mulţimile de oameni adunaţi la beatificarea de la Vatican sau la nunta de la Londra. Senzaţia mea e că toţi aceia au ieşit acolo pentru a fi împreună, calmi, liniştiţi şi nu devălmăşiţi, nervoşi şi unii împotriva celorlalţi, cum am văzut chiar azi la canonizarea de la noi, de la Lainici. Ei da, poate greşesc dar m-aş fi simţit mai confortabil nu într-o asemenea Românie „a mea” cît într-una căreia să-i zic „a noastră” şi la care Ion, Gheorghe, Maria, Vasile, Popescu şi Ionescu să i se alăture fără un articol excesiv de… posesiv. 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Prezentul definitiv. Şi…

Se întîmplă… Se întîmplă despărţiri şi (re)întîlniri în acolade de timp ce-ţi păreau definitiv închise. Şi cele dintîi, despărţirile, sunt anulate definitiv de (re)întîlniri, chiar dacă e posibil ca acestea sau aceasta din urmă să se petreacă o singură dată, pentru doar cîteva minute. Deloc paradoxal! Unii avem şansa asta, a acestei împăcări, alţii nu. Unii avem astfel norocul de a nu părăsi relativitatea acoladei sau a acoladelor noastre de timp. Iar odată conştientizate, acestea, cu un nod în stomac sau cu o lacrimă în colţul ochiului, ne rămîn, definitiv, în… definitivul prezent, în clipa definitivă, cu tot cu cei cîţiva oameni din ele, oricît de departe ar fi ei, fără de care nu ar fi fost cu putinţă…
Mi s-a întîmplat azi, lânga „Ceasul Rau”, la o negîndită şi (cum altfel?) frumoasă şi prea-scurtă întîmplare cu cărţi, aproape de… locul unde număram aricii noaptea când mă dureau maselele… Şi parcă a fost… ieri, cu multele întîmplate şi scrise „ieri”, şi de ieri pînă astăzi. Şi pe care ni le amintim atît de bine numai noi, atît de… tandru. Atît de bine le ştim şi le vom şti şi de azi încolo, încît nu mai e nevoie să le spunem. Şi parcă a fost azi… Şi pentru care îţi mulţumesc că se întîmplă din… definitivul nostru prezent.

P.S. – Anaïs Anaïs?… Nu era cumva într-o sticluţă „borcănată” pictată cu un trandafir roz? Nu cred că mi-ai povestit atunci despre acea întîmplare de pe Rue du Temple… Era, cred, după un Rolland Garos, nu-i aşa?… Sau… altcînd? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

România asta… România aia

„Gîndeşte pozitiv!” ne spun unii şi alţii. Şi mulţi dintre ei şi mulţi dintre noi vedem în asta îndemnul la un soi de abandonare sau de protest epic faţă de aproape tot şi toate. „Downshifting”, avansează alţii, mai savant, coborînd mai mult dinspre „cetate” spre individual… Reţele electronice de refugii, de tot felul, de aşa-zisă socializare, ne-au împînzit realitatea, ca parte a aceluiaş răspuns, mai mult anulîndu-ne revoltele şi potenţîndu-ne anomia decît viceversa. Autoizolaţi în iluzia binefacerilor schimbului nostru liber de frustrări şi de… fluide comunicaţionale, am devenit, iată, pozitivi. O „societate civilă” pozitivă (fiindcă nu mă refer aici la comunicările şi „like-urile” „intime” ale fiecăruia). Nu deranjăm pe nimeni (atîta timp cît ne respectăm limitele de limbaj, atitudine, morală, convenite tacit), cu atît mai puţin pe noi înşine, iar reacţiile ne sunt „în regulă”. Ne iubim ţărişoara, urîm, facem revoluţii, desfidem, argumentăm, alegem, suntem partizani roşii, galbeni sau portocalii într-o „oală” cu presiunea controlată căreia îi zicem încă, iată, România şi pe care o locuim, zicîndu-ne, iată, popor… Şi, de multe ori apoi, la un moment dat, tot mai mulţi ajungem, nu ştiu cum, să înjurăm acest loc şi această viaţă care, iată, ne… oferă prea puţin! Unii din noi alegem lesne surghiunul…
Senzaţia asta, gîndul ăsta l-am avut citind textul sociologului Vasile Dâncu: „Iubind cu disperare România”. Unul dintre puţinele texte simple şi remarcabile pe care l-am citit în ultima vreme, despre starea noastră de fapt, scris de unul dintre tot mai puţinii intelectuali lucizi şi implicaţi, zic eu, pe care-i mai avem. Intelectuali care, mai sper, adunaţi cumva în al treisprezecelea ceas, ar putea pune pe roate, cu curaj, un proiect pentru o Românie… România aia normală, reală, departe de asta schilodită de reforme, din minţile bolnave ale unora…

Vasile Dâncu: „Iubind România cu disperare, fără motive palpabile, putem să ne reiventăm pe noi înşine şi să refuzăm a face parte din nepăsarea generală.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Şi atunci, mon cher?!…

Povestea şi întrebarea sunt vechi. De 10, 20 sau 50 de ani. „Unde ne sunt oamenii?”, „Care ne sunt modelele?”, „La vorba cui să ne aplecăm urechea, să ne îndreptăm?”, „Pe cine să urmăm?”… Nu este zi în care să nu aud vorbindu-se despre „Criza morală”, despre lipsa valorilor pe teritoriul ăsta în care respirăm. Se scriu tratate pe tema asta, ziarele sunt pline de interviuri abundînd de „învăţăminte”. Întrebarea e perenă în ciuda răspunsurilor care se găsesc, iată, din belşug. Iar în spatele răspunsurilor sunt şi oamenii fiindcă, nu-i aşa, din moment ce au răspunsurile ar trebui ca la ei să fie şi „cheile”. Şi totuşi, nu-i văd, nu-i vedem. Unde ne sunt oamenii? Nu-i văd nici în Parlament, nici în Guvern, nici la Cotroceni. Nu văd decît fiţele, mondialii, columbenii, boţii… Nu văd decît ciutacii, tatulicii, gâzii, hurezenii, ciuvicii, cartienii, liicenii, cărtăreştii, nistoreştii, cristoii, stăneştii, porele… Nu văd decît bocii, băseştii, antoneştii, ponţii, diaconeştii, fluturii, videnii, vosganienii, mazării, olguţele, laviniile, vişanii, udrele, sulfinele… Un Babel uniformizat, un bâlci pe sticlă numai bun de ecranizat în faţa sălii de maţe goale. Şi nu doar că îi văd, dar ăştia sunt! Asta ne e crema! Din vîrful neuronului lor şi al pixului lor ne vin toate relele şi… bunele!
Buun… Şi atunci, mon cher? Zău, la ce atunci atâtea mirări, atîtea lamentări, atîtea dezbateri şi opinii deversate prin toate orificiile mediatice posibile în fiecare secundă? La ce bun „soluţiile”, „strategiile”, „legile”, „moţiunile”? Pentru ce? Pentru cine? De unde şi până unde? Esenţa e că toate astea nu au cum să se lege, să funcţioneze în pîrloaga asta. Efortul social, atât cât e, comunicarea publică, politica, media, îmi par astăzi fundamental inutile. Nu-mi va schimba nimic părerea că supravieţuim numai, fiecare în parte, doar prin soluţiile noastre individuale alegînd (sau nu) să asistăm or să „participăm” (sau să „socializăm”, cum e la modă acum!) la spectacolul care ni se oferă. Participare iluzorie, însă, şi asta. Ca toate iluziile noastre. Prezente, trecute, viitoare.
„Înainte să avem nevoie de lideri, avem nevoie de cetăţeni”, spunea fostul şef al statului, Emil Constantinescu într-un interviu. Da, cred că aici e buba pînă la urmă. O… şi cîte interviuri superbe găsesc şi citesc în fiecare zi! Toate cu oameni, toate cu soluţii, toate chiar cu… potenţiali „oameni de stat”! (Pe aici, aici, aici, aici, pe aici sau pe aici!)
Şi ciudat, în timp ce scriu rîndurile astea, aflu, culmea!, că pe lângă guvern „se pune” de-un „Consiliului National de Competitivitate” (sic!), adică un fel de Sfat al Înţelepţilor naţiei care să ne arate care-i cursul, care ne e „drumul”, care să ne traseze „proiectul naţional” şi eterna şi fascinanta „reformă a statului”!… Mi-e doar că chestia asta ne va cam scumpi însă până şi biletele la… matineu! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! Cu soare în toate! 🙂

Firescul zilei. Masaje patriotice

Românii trăiesc. Românii trăiesc din plin. Amar, dar trăiesc, cenuşiu, disperat, cu pasiune, cu furie, cu ură, săraci, trădaţi, tremurînd de frig, cu dragoste nebună trăiesc! Ar fi aberant să creadă cineva altceva. Am văzut o înmormîntare zilele astea, o înmormîntare liniştită, fără bocete, sobră, civilizată, de oameni senini. Apoi am văzut un alai de botez, şi ăsta calm şi fără strigături, de oameni curaţi. În piaţa oraşului, lîngă bradul convenţional al sărbătorilor grăbite,  tîrg de bunătăţuri eco, lume multă, în ciuda frigului, aproape la fel de multă ca la hypermarket. Muşterii cu zîmbet pe faţă, semn că merge treaba. Am călcat apoi prin cele trei sau patru librării din centrul oraşului, fără să caut ceva anume… Îmi place ca uneori să mă pierd citind alandala titluri iar parfumul şi culorile de cerneala ale coperţilor îmi funcţionează ca un soi de dezinfectant pentru ochi, respiraţie şi gînduri. Toate aceste librării erau pline de oameni mai mult sau mai puţin bezmetici decît mine, mai mult sau mai puţin… crizaţi. „Românii trăiesc…” mi-am zis, ieşind în aerul tare de sfîrşit de noiembrie, de sfîrşit de alt an, de început de iarnă, de duminică. Aer de trezire, de viaţă, aer rece de indiferenţă acolo unde trebuie (pe unde-şi împart unii bugetele pentru huzur) şi de strîns din dinţi de mers mai departe, acolo unde trebuie (pe unde rumânii trebuie să-şi poarte singuri de grijă). Şi ce e superb e că toate astea se întîmplă departe şi absolut paralel cu aceia care, din globurile lor de sticlă, vor cu tot dinadinsul să ne aplice abstracte tratamente de viaţă sau penibile masaje… patriotice doar la, cum altfel?, ore de maximă audienţă fix de 1 Decembrie. Fără să mă simt peste noapte mai român în România, fără să storc semnele de viaţă ale României văd că viaţa merge mai departe, şi cît de simplu… În fiecare zi.

Servus, Blogolume!
Cody desenează o lume nebună, da’ dragă lui şi… nouă 😉 Lilick îmi arată o pagină neştiută cu un cărturar: Ion Căianu. De la Sibilla aflu despre un apostol al neamului:  Sfîntul Arsenie Boca.  Alin îmi traduce managementul în… româneşte ;)…  Ela mă poartă în căutarea unui tom greu prin… bibliotecă. O iluzie găsesc la Tavi;)… De la Andi aflu că Romeo şi Julieta sunt de găsit la Mizil! 😉 Pe Gala o regăsesc cu bucurie premiată între coperţile unei cărţi. Un bun început. Despre o coborîre şi despre o… urcare aflu de la Gabriela, căutînd, găsind veşti optimiste.  Cum poţi strînge totul într-un buzunar învăţ acum de la Paul… Accesorii, enervări, condimente descopăr la Ilana… Un Minulescu mă aştepta la Răzvan… Un cîntec blînd, de la DeeaLia îmi dă semne din cărţi… Să ne citim, aşadar… Rose a găsit urmele lui… Freddy la Montreaux… „Verbalizarea unui adio”, o descopăr la Evergreen… O fiinţă de transparent cleştar? Camelia tocmai ce o desenează… Sorina îmi zice că litera poate fi drog sau poate mult mai mult… Cum se merge înainte aflu de aici, de la Ioana

Semne de iarbă. Despărţirea

Soare superb… Primăvară, parcă alungînd acea iarnă care rînjeşte după colţ… Toamna e încăpăţînată de cîteva zile să ne vindece nişte răni, atît cît ştie şi cum poate. Şi totuşi am senzaţia că noi nu o vrem. Nu vrem nici măcar atît. Nu mai suntem în stare să suportăm culorile, căldura. Spunea cineva, frumos, că România e ţara care şi-a pierdut zîmbetul. Privind pe stradă şi spre stradă, tind să îi dau dreptate…
Rîndurile astea au venit cu gîndul la plecarea Poetului. Soarele ăsta o fi vreun semn de blîndă despărţire, anunţînd iarba bogată ce va să răsară pe mormîntu-i. Da, e un răspuns acesta, la una dintre ultimele-i întrebări… În loc de la revedere.
A fost, cred eu, ultimul mare poet român, fiindcă nu văd pe altcineva să vină din urmă. Ultimul poet de talie, de cuprindere, de respiraţie patriotică (mai avea un sens cuvîntul ăsta…)
Scriam la fel, oarecum, simţind la fel, despre Grigore Vieru, acum doi ani… şi îl adăugam unor… Labiş, Nichita, Sorescu, Ioan Alexandru… Adrian Păunescu li se alătură, firesc. Spuneam atunci că cuvintele au murit odată cu el… Cu Păunescu, pe lîngă, cuvinte, pe lîngă nişte vîrste, ni s-au dus şi tăria şi instinctele de ţară, atîtea cîte mai erau… Şi, da, mai ales este încă o despărţire de poezie, de noi înşine…

P.S.Cuvintele chiar sunt tot mai puţine, resuscitarea lor e tot mai anevoioasă şi mijloacele terapeutice tot mai ineficiente. Răzbesc tot mai greu prin jeg şi rating…

Antiprimăvara

Ce dacă vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi
În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.

Şi vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuiburi şi-au făcut la streşini
Şi lânga mine nu eşti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi.

Şi ninge pâna la prăsele
Ninsoarea-mi intră-n trupul tot
Un dans de oameni de zăpadă
Ce îmbrăţişarea n-o mai pot
La noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea, primăvară
Şi toţi cocorii emigranţi.

Primăvara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poţi să pleci suntem reci
Iarnă ni-i pe veci.

Adrian Păunescu

Despre ce vorbim?!…

Am asistat siderat în seara asta la prezentarea furtului – chiar dacă încă sub rezerva unui verdict autorizat! – cu voturi a legii pensiilor publice, petrecut miercurea trecută, în 15 septembrie, în Camera Deputaţilor, produsă în emisiunea „Punctul de întîlnire„, a lui Radu Tudor, de pe Antena 3. Dincolo de faptul că vorbim de o lege care vrea să ne bage pe gât un original „să trăiţi bine!” este vorba aici pur şi simplu de o hoţie care trebuie cercetată. Orice altă demonstraţie, orice alte consideraţii de natură politică, economică sau morală pe marginea subiectului mi se par acum inutile. Ceea ce s-a întâmplat, în opinia mea, în Camera Deputaţilor populată la momentul de seară respectiv doar de puterea portocalie pune, din nou, la îndoială existenţa democraţiei în ţara asta. Felul în care s-a dictat un cvorum, la cheremul unei mîini de „aleşi”, beneficiari adică ai votului popular şi uninominal (80 faţă de cei 160 necesari, după toate calculele) dă seama asupra vremurilor şi ţării în care trăim. Cam aşa ar arăta pe viitor, probabil, şi parlamentul nostru unicameral, mic, vioi şi responsabil şi ferit – Doamne fereşte! – de orbul găinii! La acest tablou voi folosi şi eu un şablon, un tic retoric împotriva logicii care a ajuns să mă exaspereze: „Despre ce vorbim aici domnilor?!”
Aştept cu interes argumentele aritmetice pe marginea acestei ecuaţii ale prietenilor mei pedelişti, aştept reacţia atât de umilului şi grijuliului prim-preşedinte de partid şi de stat, cum aştept şi reacţia… vigilentei opoziţii care, culmea!, nu pricep de ce a lipsit pînă la urmă de la locul faptei rămînînd complice la această coproducţie! Aştept… urmările… Dar nu ştiu de ce am vaga senzaţie că „trece şi asta”…
Cum vor trece, în altă ordine de… idei, şi demonstraţiile anunţate de… potenţii sindicalişti pentru zilele care vin, manifestaţii care beneficiază apriori de… prezumţia de seriozitate dată de dansul împerecherii pinguinilor! Dar, desigur, ar trebui să fim mîndri, noi avem pinguinii noştri în vreme ce francezii, de exemplu, au avut cele vreo două milioane de oameni ieşiţi în stradă să arate pisica guvernanţilor!

P.S. – Cineva încerca să-mi demonstreze că oricine s-ar afla la putere acum în această ţară lovită de neputinţă nu ar putea face mai mult, nu ar avea mijloacele, aşa că e bine să rămînă… „linişte”. Nu-mi fac iluzii că ar fi altfel, nu mă aştept că vom fi blagosloviţi peste noapte cu soluţiile geniale ale unor minţi luminate! O nu, nu-mi mai fac de mult iluzii privind o soartă mai bună în Mioriţa! Dar să conteşti astăzi că minciuna, neîncrederea, umilinţa, sfidarea evidenţelor şi a bunului-simţ necesită salubrizarea totală a scenei mi se pare ori o nerozie ori ceva… dubios!

Servus, Blogolumii mele, dar las ping-urile pe data viitoare! Astăzi m-am mulţumit cu… pinguinii! 😉

Mersul lucrurilor. Şefi şi… şefuţi

Acum ceva vreme am stat la un pahar de de vorbă cu un manager dintr-o „multinaţională”, vechi amic de altfel. Am întârziat un timp la întâlnire, drept pentru care cînd am dat ochii cu el i-am remarcat privirea mustrătoare. „Păi acu’ se vine, mon cher?!”, m-a apostrofat arătîndu-mi semnificativ ceasul… M-am scuzat spunîndu-i că m-au reţinut la birou, peste program, unele lucruri de ultimă oră. Atît mi-a trebuit fiindcă omul s-a lansat într-unul din subiectele care-i plac la nebunie: managementul. Managementul de toate felurile. Gestionarea relaţiilor cu oamenii, a crizelor dintr-o organizaţie, a comunicării interne sunt teme care-i vin mănuşă şi la care mă supune, aproape în chip de cobai, la mai toate rarele noastre revederi. „Păi cum, voi faceţi ore suplimentare? Adică nu vă ajunge timpul să vă rezolvaţi problemele? Hmm, păi nu ştiţi că ăsta e semnul clar de amatorism într-o afacere? Nu vă respectaţi timpul, asta înseamnă că nu vă respectaţi pe voi şi că nu sunteţi în stare să faceţi nimic de la cap la coadă”. „Hai măi, că doar nu trăieşti pe Lună! Asta-i România, să nu-mi spui că tu nu-ţi ţii oamenii la ore suplimentare!”, i-am zis. „Niciodată! Şi lucrurile merg ca unse. Fiecare ştie exact ce are de făcut şi pentru asta nu le trebuie timp mai mult. De altfel ar fi şi păgubos să-i plătesc în plus iar asta m-ar penaliza pe mine „, mi-a răspuns.  Atunci am încercat să schimb subiectul, să aduc vorba despre mai vechile noastre amintiri, ştiind că altfel mă va copleşi cu demonstraţiile lui de management occidental. Asta însă l-a întărîtat şi mai tare, vrînd parcă să-mi arate neapărat de ce nu merg lucrurile în ţara asta. „Vezi tu, de-aia nu merge nimic în ţara asta! Asta ar trebui făcut, aş lua un sfert din români şi i-aş băga într-un stagiu, la şaibă, la mine şi să vezi cum s-ar mişca treburile! Şi aş începe cu directorii, cu primarii, cu parlamentarii!”, a continuat amicul meu şi mai îndîrjit, convins fiind de victoria fără drept de apel pe care avea să o repurteze asupra mea în urma întîlnirii noastre…
Nu aveam cum să nu-i dau dreptate. Îmi amintesc acum discuţia asta şi o reproduc aici sumar exasperat fiind de obsedanta retorică privind cauzele care ne-au adus pe noi toţi în haosul pe care-l trăim. Aşa e cum zicea vechiul meu amic: nu avem respectul timpului nostru şi responsabilitatea lucrurilor duse, cu cap, la bun sfîrşit. Nu avem un proiect şi nu comunicăm ce avem de făcut. Mai totul, în încrengătura noastră de relaţii, stă sub umbra suspiciunii, a secretului, a omniscienţei unui şefuţ sau a altuia, a delegării „responsabilităţilor” însă fără a delega şi scopurile şi mijloacele pentru îndeplinirea acelor responsabilităţi. Apoi, spunea el, uităm prea uşor de unde am plecat şi ce avem de făcut şi, mai ales, nu ascultăm şi nu stăm de vorbă asupra scopurilor noastre cu „coechipierii” noştri, ascundem detalii esenţiale, dar avem pretenţia să fim respectaţi şi intenţiile noastre să fie ghicite în chip… telepatic! Ca să nu mai spun observaţia că „managerul român” mai are o mare „calitate”: bolnav de suficienţa de sine şi conştient că-i lipsesc mijloacele, imaginaţia şi… vocabularul pentru a realiza un proiect, acesta are grijă să-şi trateze subordonaţii ca pe nişte sclavi punîndu-i să execute în termene limită lucrări aberante – despre care ştie că nu pot fi rezolvate şi pe care la va uita imediat după ordin pentru zile întregi! – pentru a se împopoţona în final drept ăla care poate să zică „v-am spus eu!” sau care are mereu dreptul suveran de a-şi umili „uneltele” bătînd furios cu piciorul în podea.
Da, (şi) din motivele astea nu merge nimic în ţara asta – îmi zic şi eu, superior! 🙂  Dar cum vă zic, mi le-a spus un amic, manager multinaţional (între timp) peste Europa Centrală şi de Est al unei vestite companii din Vest…

Servus, Blogolume!
Aş fi curios să aflu cum văd mersul lucrurilor, referindu-se la şefii mai mici sau mai mari ai ţării ăsteia şi Teo, Gina, Deea, Anti Băsescu, Dispecerul, Vania, Melami, Cristi, Geo, Daurel, Karla, Onu, Camelia, Dan, Cati, Saturnianul, Gabriela, Mircea, Adi, Petrov, Manole, Ola, Ticke, Athe, Andrei, Rodica, Cella
Nu, nu e o leapşă ci doar un… sondaj de opinie, ale cărui rezultate le voi face, probabil ;), publice!

Toate cele bune!

P.S.: Danezii ăştia de la Volbeat chiar mi-au lăsat o impresie faină, după ce i-am văzut prin iunie la Bucureşti…

Sictirul teilor în floare. Solstiţiu

Într-o vreme în care un prim-preşedinte de partid şi de stat vine cu Loganu’ la Palat, cu ante şi pre-mergători cu glonţ pe ţeavă în BMW-uri blindate, deşi foarte bine ar putea veni şi cu o Mobră pentru uzul neţărmuritelor sentimente portocalii… Într-o vreme în care un preacinstit ministru zice că orice rumân harnic şi-ar putea trage un mausoleu din marmură cu heliport dacă, şi numai dacă, nu ar avea „alte vicii” precum tutunul sau vodca şi dacă şi numai dacă s-ar dovedi că îşi creşte şi copiii cu simţ de răspundere pe la şcoli de prin Elveţia… Într-o vreme în care nişte sclavi (privaţi) fac infarct sau mor de cancer pentru o pîine neagră pentru ca nişte manageri neciopliţi şi isterici făcuţi la apelul de seară să delege liniştiţi (i)responsabilităţi şi (in)competenţe pentru sute de milioane… Într-o vreme în care aleşii rotofei se joacă de-a moţiunile şi-şi pun palma-n fund fugind liniştiţi trei luni în vacanţă pentru a confirma din nou că incapacitatea de plată şi falimentul ţării se tratează cu umbreluţe de plajă-n Cuba… Într-o vreme în care vistieria goală a ţării mai poate fi o noţiune nesimţit de abstractă care poate fi redusă la absurd cu încă 60 de zile de încredere, dintre care jumătate din ele de concediu relaxant pe Coasta de Azur… Într-o vreme în care ţara îşi vindecă crizele cu un relache şi-un şpriţ de vară, departe de huiduielile şi pietrele aruncate în porţile închise ale reşedinţelor unde mai trudesc pentru un minus de douăjcinci la sută doar grădinarii, femeile de servici şi motostivuitoriştii… Într-o vreme în care doctorii dau faliment şi popii bagă ore suplimentare de prohod… Într-o vreme în care începe o nouă serie din serialul „Denea” cu un prim episod otevizat, livrat cu Rolls-ul, ca să ne ţină ocupată grila de vară… Într-o vreme în care vara nu-i ca iarna, adică este declarată prin lege (moţiunea pe vară!) drept neproductivă, şi prin urmare ţara poate intra… liniştită în vacanţă… Într-o vreme în care miniştrilor le cresc veniturile exponenţial cu prăbuşirea românilor în cea mai gravă criză de după foametea din ’47… Într-o vreme în care nişte bugetari… privaţi primesc salarii compensatorii de 100.000 de euro de căciulă ca să se tot ducă… Într-o vreme în care am ieşit definitiv de sub mirajul blogolumii cu… pinguri altruiste… Într-o vreme în care asta-i realitatea iar eu m-am pricopsit cu o alta, numai bună de luat la mişto de Mirciulică Badea… În asemenea vremuri, în deh, cea mai lungă zi din an, mă duc să-mi iau porţia de masaj cu başi metalici, îmi trag nişte ochelari şi-un tub şi-o să fac scuba-diving printre crapi, roşioare şi alte răpitoare pe timp de noapte şi-o să cînt din frunza aia de tăiat la cîini audienţei de greieri, orăcăitoare şi alte vuvuzele mute de uimire din amfiteatrul special amenajat în zăvoiul cu sictiriţii tei în floare!… 😉

Servus, Blogolume!
Cristi, despre nişte goange şi… vremuri studenţeşti… Daurel, despre nişte curţi şi nişte… curţi… 😉 Adi, despre o chestie cît se poate de… abstractă la care, cică, ar trebui să ne închinăm ca unui zeu! 🙂 Despre o Vuvuzelă Polo-istică povesteşte cu haz teribil, Manole 🙂 Despre o poziţie de centru, cu VaniaRodica, despre rosturi, înţelesuri şi lumea de la picioare… Ticke, despre Beatles-i, într-o altă pagină din enciclopedia-i de muzică…  Lilick ţine agenda blogosferei liberale şi dă semn şi Braşovului să se activeze. Transmit semnalul mai departe. Sper să se întîmple… Cristian, despre cum poţi scăpa de griji pe seama… geamantanului! 😉 Teo, despre un fel de… emigrare. Nici nu ştie ce pierde! 😉 Gabi, despre viziuni şi idei… Andi, despre cît de uşor poate deveni viaţa o joacă frumoasă…
Toate cele bune, dragilor şi dragelor!

Definiţia cui şi pentru ce?…

Borges a spus undeva: „Cred că Republica Argentina este la fel de misterioasă ca şi Universul. Nu o pot înţelege”. Nu ştiu dacă o spunea cu respect, cu admiraţie sau cu o politicoasă distanţare faţă de ţară el fiind un trăitor al cărţilor, dar a spus-o frumos. Şi uite-aşa, mă întreb însă dacă cineva – şi mă refer la nişte scriitori, la nişte gînditori, la nişte conştiinţe cu aură adică! – acum ar mai putea gîndi România în acest mod, să o definească printr-o metaforă, printr-o definiţie memorabilă, admirativă sau, dimpotrivă, demolatoare, dar făcută cu respect faţă de subiect. Nu ţin minte să fi auzit în ultimii ani (20 poate) o „definiţie” a României – în afară poate de încercările unui Brucan cu memorabila „Pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani” sau ale lui Dan Puric privind o „Românie profundă, a lui Moş Ion Roată” şi în afară de cele poetice, gen Adrian Păunescu sau Grigore Vieru care, probabil, zac pe undeva… Dar nu, astea nu sunt definitii. Cum nu sunt nici „România este Zu” sau „România este o ţară de pesimişti”, după cum a spus un fotbalist, sau „România este ţara cu cele mai cunoscute curve”, după cum zicea o actriţă, sau butada mai veche a lui Mircea Badea… Ori astea sunt cel mult nişte constatări.
Dilemei ăsteia existenţiale (sic!), inutilă pînă la urmă, cu vocaţii de leapşă de sîmbătă, eu unul i-aş căuta o variantă de răspuns pe aici pe undeva: fie nu are cine azi să mai gîndească România în nişte termeni definitorii, fie nu mai există… chiar „subiectul” unei asemenea gîndiri, fie… nu mai există nici una nici alta!

P.S: Caragiale, la vremea lui, a răspuns superb cu o întrebare: „Ţară-i e asta, mă?!” 😉

Servus, Blogolume!
Simona spune despre nişte panseluţe care s-au dovedit a fi… petunii! Aparenţele… 😉 Gabriela caută răspunsul unor uşi închise, întredeschise, deschise… La Dan găsesc şi înţeleg şi consimt – ceea ce contează. Onu scormoneşte printre nişte întîmplări vechi şi îmi aratăcum totul e un fir de aţă… Printre povestile întîmplărilor Irennei, nişte fiori alungaţi cu… responsabilitate 😉 Mihaela defineşte simplu totul cu nişte flori de bună dimineaţă… Gigi are o… iscusită fabulă cu o broască portocalie! ;)…  La Geo am dat de un cîntec… Sper sa ajute ;)!

Din ţarc. “Dragi români…”

Credeaţi cumva înaintea zilei de ieri că se va schimba ceva? Aveaţi iluzia asta? Vi s-a părut cumva că toate cele petrecute acolo în parlament puteau întoarce mersul lucrurilor? Mai nădăjduiţi cumva că, de acum înainte, după acest 15 iunie 2010, se vor petrece ceva transformări venind dinspre „clasa” politică, ba chiar dinspre prim-preşedintele de partid şi de stat? Vă iluzionaţi la gîndul că vor urma remanieri şi că tăierile vor fi suficiente pînă în decembrie? „Habar n-aveţi pe ce lume trăiţi!” a spus Boc şi îl parafrazez. „Cred că sînteţi căzuţi în cap, cred că bateţi cîmpii” a spus Ponta şi îl parafrazez. O, nu, nu de acolo vor veni – dacă! – schimbările şi nu sunt sigur că noi ăştia care acum ne uităm la televizor vom mai prinde alte vremuri, vremuri altfel decît cele crunte de acum, chiar dacă aceia mai optimişti (naivi?) dintre noi privesc deja, strîngînd din dinţi, undeva spre un… orizont al anului 2014… Credeţi că mizeria în care vom cădea milioane de români peste cîteva zile, cuţitul la os, revoltele, reale sau virtuale, vor veni ca un tăvălug să schimbe cursul? Credeţi că foamea copiilor care nu-şi mai primesc alocaţiile, moartea bolnavilor care nu mai au nici măcar piramidonul ăla aruncat în sictir în vaza aia de vot sau protestele şomerilor şi pensionarilor uscaţi pe picioare vor arunca, printr-un gest de o solidaritate stranie pentru noi, ciuma, hoţiile, privilegiile, nesimţirea, minciuna peste bord? Credeţi că mîine-poimîine, la toamnă, va veni un prinţ pe cal alb să dea de pămînt cu ei şi să ne scoată din ţarcul pe care ni l-au rezervat? Credeţi că prinţul ăla frumos, deştept, iscusit, vrăjitor, va avea după el o gardă de nădejde – de uninominali geniali şi îndureraţi, desigur – care să-şi dea cămaşa, să ne spună duios „Dragi români!…” şi să verse lacrimi de sînge pentru noi amărăştenii, cauză aproape pierdută ?
Nu ştiu, eu unul aş cam începe să mă… dezinfectez de toate gîndurile sau întrebările astea, de telecomandă, de statul ăsta, de legenda mămăligii explozive şi de încă o listă a ruşinii lor… Nu prea mai am timp să fiu nici măcar sceptic sau pesimist… de serviciu…

P.S: Barroso se teme că Europa ar putea reveni la nivelul anilor ’30”, potrivit EUObserver… Interesant.
Iar nişte… englezi spun că va fi nevoie, în România, de mult mai mult decât o plata pentru preţul pentru ineficienţa notorie şi corupţia din cadrul Guvernului pentru a schimba o cultură de nepotism, clientelism şi scandaluri privind licitaţii publice… 😉

Servus, Blogolume!
N-aş vrea să vă contaminez. Pingul meu de azi poate fi contagios… Mă-nclin şi vă trimit o muzichie! Toate cele bune!

Dor de maci. Împreunări

Vremuri nebune şi nemiloase cu fiecare zi care trece. Mînate cu ură de oameni. Nu sînt prea multe lucruri pe care să le mai înţeleagă. Cu atît mai puţin oamenii şi lumea lor sălbatică. Şi-a acoperit pervazul cu teancuri de cărţi să nu vadă furtuna pornită afară, să nu-i mai intre ploaia în casă… În spatele uşii a ridicat un zid de cărţi, să nu mai audă. Şi-a zidit patul în cărţi… Le îmbrăţişează şi se lasă îmbrăţişat de ele, la un îndemn… Şi îşi aduce aminte de petecul de cîmp de maci şi de „acele” împreunări…
Citeşte acum memoriile lui Pablo Neruda, „Mărturisesc că am trăit. Memorii”... Ce lume, ce vremuri, ce oameni… „Acele” nebunii, uri, vremuri de foame fără milă, lucruri, oameni pe care reuşeşte să-i înţeleagă…

„M-a surprins faptul că, ajutaţi de mîna omului sau printr-un simplu capriciu al naturii, în acel loc sălbatic creşteau numai maci. Celelalte plante se retrăseseră din acest loc întunecos. Erau maci mari şi albi ca porumbeii, roşii ca picăturile de sînge, vineţii şi negri ca văduvele uitate. Niciodată pînă atunci şi nici de atunci încoace nu am mai văzut atîţia maci la un loc. Îi priveam cu respect, cu reculegerea pe care, dintre toate florile, numai macii ţi-o inspiră. Totuşi, din cînd în cînd rupeam cîte unul, a cărui tulpină frîntă lăsa să se scurgă pe mîinile mele o sevă aspră, ce răspîndea o mireasmă sălbatică. Îi mîngîiam apoi vaporoasele lui petale de mătase şi-l puneam într-o carte. Macii erau pentru mine nişte fluturi mari, care nu învăţaseră încă să zboare…”

(Pablo Neruda – din „Arta ploii”, din „Mărturisesc că am trăit. Memorii”, Editura politică, 1982)

Apoi, găseşte o poezie… Asta, care… strigă aşa:

Pablo Neruda

degete arse

românie străveche bucureşti aurit
aşa apăreai
infernalelor şi cereştilor noastre republici
ale americii
pastorală erai şi întunecată
spini şi torturi îţi străjuiau
mizeria groaznică
în timp ce madame charmante
divaga prin saloane pe franţuzeşte
biciul cădea
pe rănile poporului tău
în timp ce literaţi eleganţi
-în revistele lor-
îl studiau pe lawrence spionul
pe heidegger sau pe „notre petit dieu”
„tout allait bien a bucarest”
petrolul
lăsa pe degete arsuri
şi-nnegrea chipul
multor români
ca să se schimbe-n mormane
de lire sterline
la new york şi londra
de aceea
era atât de elegant bucureştiul
atât de suave cucuonele
„ah quel charme monsieur!”
în timp ce foamea
dădea târcoale înălţând
furculiţa ei goală
prin mahalalele negre
şi prin trista câmpie
ah da domnilor era
întocmai ca buenos aires
ca santiago sau lima
bogota şi sao paolo
unii puţini dansau în salon
schimbând suspine între ei
clubul şi revistele literare
erau foarte europene
foamea era românească
frigul era românesc
jalea săracilor
în teascul comun era românească
şi asa mergea viaţa
din floare în floare ca şi-n continentul meu
cu închisorile pline
şi valsu-n grădini
oui madame ce lume
a fost ce ireparabilă
pierdere pentru întreaga
suflare distinsă!
cu bucureştiul s-a isprăvit
acel gust aceea linie
acel delicios amestec
de putregai şi „patiserie”!
groaznic îmi pare
eu spun
că până şi culoarea locală
pitoreştile zdrenţuitele straie
cerşetorii încolăciţi ca rădăcinile
fetele care tremurând
aşteptau noaptea
la porţile balului
toate acestea vai ce oroare au dispărut
ce ne vom face chere madame
vom scoate pe alte meleaguri
vreo revistă a negustorilor de vite
profund preocupaţi de „metaphisique”

Servus, Blogolume!

Cella îmi spune despre însingurările peştilor… De nu le-aş şti…
Dumitru vorbeşte despre momentele golirii de cuvinte… La mine nu mai sînt de mult… momente
Onu caută să explice emoţiile din… austeritate
Omul de la munte povesteşte cum a împuşcat un italian un… cal 😉
Gigi găseşte nimerit să desluşeacă cum vine treaba cu regele gol. Şi cu florile de salcîm…
Dan adună cîteva explicaţii… despre… şi cîteva măsuri anti-criză… La ce bun?, mai întreb…
Vania a recuperat ziua de joi. A renunţat la ZeList! Urmează recuperarea… pingurilor. O măsură cu… urmări 😉
Karla mă duce acasă la Monet… Ce culori, ce muzici!…
Andi mă plimbă printre întîmplări… Le pescuiesc şi eu. Din cînd în cînd… 😉
Cristi dezvăluie încă nişte… răspunsuri existenţiale… De-ale lu’ Gore! 😉
Ionuţ zice că pleacă… Cîţi mai rămînem?

Toate cele bune! Viaţa merge mai departe.

Sinceritatea bulgarului. Vămi

România nu mai este de mult pitorească, ba de ceva vreme nu o mai găsesc nici măcar interesantă. Poate că acum ceva vreme consideram altfel vremurile şi scenetele la care eram martor. Astăzi am început să-i „invidiez” pe comentatorii sau gazetarii care mai găsesc pe „scena publică” subiecte „interesante”…
Băsescu şi-a chemat guvernul „la ordine” şi şi-a manifestat „îngrijorarea” faţă de mersul treburilor ţării şi toată „floarea” presei freamătă căutînd dedesubturi dacă nu rezolvări. Poate că asta e treaba presei acum şi o înţeleg cum înţeleg şi rolu-i docil de copil de mingi fără imaginaţie în faţa „autorităţilor” care sfidează şi umilesc realităţile şi pe trăitorii lor. Nu mă aştept la nimic, nici la remanieri, nici la legi care să aducă soluţii. (Cred că sunt încă pînă peste poate de obosit…) Aşa că gîndesc că, probabil, acum singurul lucru bun ce ni se mai poate întîmpla este falimentul care, ar mai putea da cu fundul de pămînt un stat evident eşuat (şi nu mă refer la noţiunea de Stat cît la conţinutul acestuia la noi).
Am găsit azi o declaraţie a primului ministru bulgar, Boiko Borisov, care mi-a plăcut, spunînd că statul bulgar s-a transformat într-un aparat uriaş de furat de la proprii săi cetăţeniBăsescu şi Boc au mimat şi ei ceva din chestia asta pentru o zi, ca de atîtea alte dăţi, satisfăcuţi de „ecourile” produse. Sunt curios care-au fost mai sinceri, bulgarul sau ai noştrii? Dacă sinceritatea bulgarului este cea a unuia care nu mai are nimic de pierdut sau a unuia gata să ia taurul de coarne atunci înţeleg şi (încă) jumătăţile de vorbe ale… „alor noştri”. 😉

Servus, Blogolume!

Andrei mă sfredeleşte, din nou, cu nefăcutele… mele!
Paul meştereşte… vămile Liei şi găsesc în asta un „ceva” admirabil cu deschidere spre… altceva: de-ale… Zazuzei...
La Orry văd cum Donna poate fi… bărbată!
Teo mă… loveşte la suflet, cum numai el ştie, cu muzici franţuzite. Aleg Aznavour…
Cella îmi povesteşte despre o întîlnire. Ca despre o vindecare de lumină…
La Ioan rămâne, persistă, Întrebarea… Ca o bineţe!

P.S. – Mi-e dor de-o… vamă… veche. De-aici şi muzichia… veche… Fără vămi.

Rezerva de cadre. Ca păstrăvii…

Îi ştiţi, sigur aţi auzit de ei: Bogdan Ionescu, Oana Bălan, Marcel Hoară, Iulian Urban, Ana Maria Topoliceanu, Ioan Alexandru Pogea, Cristian Neagoe, Cristina Zevedei, Mihaela Boc… Sau… cu voia mai marilor de partid şi de stat: Elena Băsescu, Monica Iacob Ridzi, Cătălin Macovei, Dorina Tiron… Lumea vorbeşte despre ei, ziarele scriu, şi cele „quality” (!) şi cele de scandal ca despre nişte persoane foarte importante ale României acestor ani. Poate aveţi în minte chiar ştiri foarte proaspete despre dînşii, chiar din această seară. Memorabile?!… Şi, bineînţeles veţi fi observat că toţi aceştia nu sunt totuşi din „prima linie”, poate nici din a doua a protipendadei actuale. Nu… ei sunt „doar” din zona eşalonului trei sau din zona „pepinierei”, de la „rezerva de cadre” adică. Şi ca ei sunt mulţi alţii, nu numai la centru, ci prin toate guberniile şi se pregătesc, şi reuşesc din cînd în cînd, să ţîşnească spre centru ca păstrăvii… Apoi, numitorul comun al acestor nume este, indubitabil, legat de competenţă, de performanţă, de eficienţă, de şcoli înalte iar la asemenea merite, desigur, beneficiile importante de la buget, în ciuda crizei.
Ei sînt! Şi sînt sute! Se pregătesc asiduu pentru rolurile principale, cu largul concurs al votului popular care le-a aşternut în ziua de graţie 6 decembrie 2009, divanul portocaliu, moale şi călduros. Şi, nu am vorbit deloc aici nici despre clientelă, nici despre degenerare, nici despre clanuri, nici despre nepotism sau beizadele, nici despre moravuri, nici despre comisioane şi sponsorizări, nici despre sifonările de miliarde de euro din buzunarele noastre de contribuabili creduli… Doamne fereşte, departe de mine gîndul!
Mă mai bîntuie, obosit, doar un alt gînd, cel al lui… Dante: „Lasciate ogni speranza voi ch’entrate…”

Nu pricep. Descendenţe…

Am răsfoit în seara asta cîteva dintre însemnările lui Nicolae Iorga. Asta în urma unei căutări pricinuite de un motiv… subiectiv, de o întîmplare oarecare. Căutam nişte versuri, cele din „Brad bătrîn”: „Au fost tăind un brad bătrîn/ Fiindcă făcea prea multă umbră…” Le-am găsit, le-am citit şi gîndurile cu pricina mi s-au mai liniştit… Şi în cartea asta „N. Iorga – Ultimele” (Editura „Scrisul Românesc”, 1978), cum spuneam, am găsit însemnările, notele, editorialele, poeziile lui Iorga din 1940. Ani de restrişte. Ultimele însemnări ale lui Iorga înainte să fie asasinat…
După cîteva astfel de pagini nu poţi să nu te gîndeşti unde sîntem, ce fel de oameni sîntem, care ne sînt elitele, cine scrie „la gazete”, cine ne conduce, cine ţine astăzi discursuri în Parlament! Ce ani, ce cumpeni, ce tragedii… ce oameni, ce fibră şi ce Românie atunci!
Nu pricep care este, unde este filiaţia dintre acea Românie şi asta de astăzi…

Nicolae Iorga

Cu multă pază

Aşa sînt vremile acum, încît orice facem, să fie cu multă pază.
Nu mai e răgazul de a înfăţişa teorii şi nici de a încerca ambiţii. De jur împrejurul nostru, tot echilibrul lumii s-a prăbuşit, şi silinţi desperate vor trebui să se facă pentru ca să se ajungă din nou la o parte măcar din ceia ce a fost.
De aceia nu pot fi în de ajuns criticate trei categorii de oameni: conducătorii grăbiţi spre mărturisiri, care nu-şi au locul acuma, oamenii politici cari se îmbulzesc spre conducere şi frămîntătorii de teorii care nu se pot încerca pe pielea noastră.
Grozava noastră suferinţă să ni fie de învăţătură…

(din „Neamul românesc”, 9 august 1940)

P.S. – Cîntecul ăsta l-am mai postat cîndva pe aici, ştiu… Da’ zău dac-am găsit altceva mai potrivit…