Nervozităţi

Trîntesc, bufnesc, dau spasmodic cu tocul în parchet, le scapără negură, par a reproşa dimineţii că a venit şi soarelui că nu are umbrelă. Cînd au ceva de spus silabisesc greaţa, cînd au ceva de explicat ridică monumente durerii de cap. Tot universul pare să le atîrne pe umeri şi vor să arate din mersul pieziş şi preocupat că-l duc precum eroii neînţeleşi şi necompătimiţi. Nu ştiu cum se suportă-n pielea lor sau poate-mi pasă atît cît le pasă şi lor de pielea mea, dar cu ce sunt eu dator să le înghit, să le respir smogul greu, zbierat, mormăit, şoptit, rînjit? Indivizii ăştia ar trebui internaţi într-o colonie solară şi să li se administreze la fiece oră injecţii cu clorofilă. Desigur, vei spune că trebuie îngrijiţi şi trataţi cu îngăduinţă, cu o blîndeţe prevăzătoare. Cum mai e însă cînd constaţi, pînă la refuz, că pietonalele, pieţele, autobuzele, halele sunt pline de umbrele lor afectate, de paşii lor tîrşîind suferinţele pămîntului? Sau atunci cînd stresul le este dublat şi de doze consistente de nesimţire sfidătoare, atemporală, ce mai spui? Probabil vei gândi că tu eşti ăla defect, că percepţiile-ţi sunt prea „sensibiloase”, dacă nu de-a dreptul paranoice, că ţi se pare, că poate-n oglindă eşti aidoma sau, şi mai şi, foarte maliţios, neînţelegîndu-le durerea! Una peste alta, nu ştiu cum e prin alte părţi, dar străzile Mioriţei ar trebui scoase la soare, aerisite, prea le plouă şi le tună-n cap şi-n fiecare piatră, cam nitam-nisam, cam dubios şi suspect, suficient însă cît să molipsească toată lumea cu deşertăciune. Hai, fraţilor, mai daţi-o naibii de treabă, mai trageţi nişte cer curat în piept, îmbrăţişaţi-vă sinele, liniştiţi-vă timpul, răsfoindu-vă secundele, deschideţi-vă porii şi pupilele, nu-i ăla negru chiar atât de negru! Zic şi eu, acum, ca și altă dată, o stare altfel, de aici, din iarbă!…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – După cum se vede, pe aici au răsărit nişte poezii, mai toate vechi. Le-am importat din al doilea genunchi al lumii şi s-au răspîndit alandala, care pe unde-au găsit timpi şi locuri libere. Adică, în loc să las apele despărţite le-am adunat.

Poza alb-neagră. Mută

Cum ai putea să nu fi revoltat după tragedia din Apuseni? Drama, durerea nu au grade de comparaţie chiar dacă impactul unor nenorociri este mai mic sau mai mare, chiar dacă unele nenorociri sunt mai vizibile şi dor azi mai tare faţă de cele neştiute şi aproape „cotidiene”. Prăbuşirea acelui avion sau trupul sfîşiat de cîini al unui copil într-un parc din Bucureşti (şi iată astfel de exemple se adună) sunt cele care curg ca un revelator tot mai tare peste filmul şi fotografia „societăţii” româneşti. Ăştia suntem, aşa arătăm, fără fard, în poza alb-negru. Şi revelatorul lucrează mai departe, brutal. Şi-a pierdut răbdarea şi timpul şi nervii şi uitarea pentru a ne mai menaja. „Băi ticăloşilor, ăştia sunteţi!”, pare a fi diagnosticul care nu mai ţine cont şi nu mai iartă nici măcar petele de lumină, oamenii frumoşi,”România profundă”. Am protestat, ne-am bătut, „#UniţiSalvăm” (dezinteresat…), pentru un munte de aur şi pentru nişte gaze de-ale pămîntului. Nu văd pe nimeni să protesteze pentru respect, împotriva sfidării şi coruperii demnităţii, împotriva îngenunchierii şi batjocurii sufletului şi a inteligenţei, împotriva bunului-plac şi confortului dispreţuitor al dictaturii mojiciei, împotriva propriei indiferenţe, ipocrizii şi neputinţe.
Şi nici măcar nu e nevoie de un protest vizibil în stradă, de interesecţii blocate şi baricade. Ar fi suficient protestul din noi (pornind cu marşul mut împotriva noastră înşine!) şi educarea, pentru mîine, a protestului din copiii noştri, fiindcă ştim împotriva cui şi în ce fel ar trebui el îndreptat, nu-i aşa?
Cît, cine şi cum va mai vorbi de azi într-o săptămînă, în două săptămîni, de azi într-o lună despre nenorocirea din Apuseni? Şi cîte altele, între timp, vor fi fost îngropate de demonii din adn-ul nostru? Poate salva ceva o ninsoare proaspătă, întîrziată?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

azi

cît de buni suntem azi. cît de mîndri! ne punem tricolorul în geam şi ne îmbrăcăm cu hainele de duminică. azi întindem masa şi ne adunăm şi zîmbim şi ne cinstim. cît de frumoşi suntem în costumele bunicii. azi ascultăm doine la radio şi ni se închină ode la televizor. azi dăm mînă cu mînă, ne îmbrăţişăm şi ne pupăm. azi suntem harnici şi isteţi şi azi avem succes. azi citim poezii, deschidem manualul de istorie şi ştergem de praf tablourile din pod. azi suntem necondiţionaţi, dezinteresaţi şi liberi. azi suntem fraţi şi surori. suntem puternici şi demni, suntem stăpîni peste ţărîna noastră. azi suntem extraordinari şi minunaţi şi calzi şi sănătoşi. cît de altruişti şi de cinstiţi suntem azi, cît de atenţi cu cei mai sărmani. cît de îngăduitori şi de iertători şi de corecţi suntem! azi gîndim patriotic şi în limba română şi ne bucurăm de asta. azi e soare şi e belşug de fierturi parfumate în aer. azi batem pas de defilare cu pieptul înainte. zîmbim azi şi privim lumea de la înălţime. azi suntem buni şi ne iubim. ce bine e azi! azi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Încă un an degeaba. Nufărul

Revoltă, mîhnire, decepţie, resemnare, perplexitate, confuzie… Asta văd că a mai rămas din ceea ce se întîmpla acum un an, pe 29 iulie. Acum un an se producea o mişcare entuziastă (unii i-ar spune mică revoltă) avînd ca actor principal vreo 7,4 milioane de români care spuneau clar, răspicat, justificat, argumentat, ba chiar şi matematic şi legal că vor şi trebuie schimbat un curs vechi, de vreo opt ani, şi nefast al lucrurilor. Locomotiva, instrumentul acelei (r)evoluţii era o construcţie politică numită USL. O locomotivă instalată însă prost la şirul de vagoane şi condusă de nişte ageamii – fapt pe care l-am punctat încă de la momentele cu pricina, lesne de găsit pe aici… Dar cronologia e cronologie şi poate fi lesne cercetată.
Revoltă, mîhnire, dezamăgire, resemnare, perplexitate, spun. Astea le surprind azi mocnind, pe ici pe colo, în rîndul unora din cei cărora le-au fost confiscate voinţa, drepturile, cuvîntul. Bineînţeles remarc şi satisfacţia celorlalţi care găsesc că e cinstit cum s-au petrecut lucrurile sau care pun ironic situaţia într-o paradigmă de genul „las’ c-am mai văzut şi lupi mîncaţi de oaie!”.
S-a dus un an, cum se duc toţi, mai tîrîș-grăpiș sau mai iute şi poate că stările mai sus povestite ar rămîne doar nişte… stări cu semnificaţiile lor dacă n-ar fi şi o mare amăreală la mijloc. „Locomotiva” despre care vorbeam stă liniştită în depou şi definitiv desprinsă de… vagoane. Actorii acţiunii de atunci văd asta, ba chiar se arată liniştiţi, înţelegători şi, culmea, îşi clamează ca pe o virtute neputinţa, frica. Pe ici pe colo, cu ajutorul forcepsului unor medii, aşa de ochii lumii, unii-şi cer chiar iertare sau se scuză pentru un diktat extern care, nerespectat fiind în colonie ne-ar fi aruncat în hău! Niciun gest, niciun comunicat către ţară (pardon, fie, către cei 7,4 milioane!, măcar) niciun… simpozion, niciun marş al tăcerii, nicio comemorare a nedreptăţii, nimic oficial! Doar cîteva steaguri fluturate un pic şi puse frumos în cui. Adică e aproape ca şi cum n-ar fi fost, aproape o confinţire a faptului că dacă s-a întîmplat ceva a fost un… „ceva” oarecare, poate chiar o eroare de… parcurs!
Bun… Să zicem că înţeleg sau că mă aşteptam tocmai fiindcă nu îmi făcusem iluzii. Se petrec de jur-împrejurul nostru revoluţii cu sute de mii de oameni în stradă şi lucrurile „revin la normal”. Nu e nici prima şi nici ultima oară cînd ne merităm soarta şi cînd ne avem „conducătorii” pe măsură. Dar nu înţeleg altceva. Nu înţeleg pierderea definitivă a unei lupte prin neparticipare sau din prostie. Este ştiut că managementul (de orice fel) este şi capacitatea de a împinge lucrurile, de a schimba situaţii, de a te adapta, de a impune soluţii, de a veni cu idei pînă la urmă. Ei bine, „managerii” noştri (ăştia cu o putere de decizie şi o voinţă de 70% dobîndită în Parlament) nu numai că sunt în vacanţă atunci cînd ar trebui să fie la treabă dar sunt şi neputincioşi pînă în pragul previzibilului lor faliment politic (era să zic al „demnităţii” lor politice) pe spatele aşteptărilor unei ţări (să-i zicem aşa… ţară!). O coabitare, de dragul ţării, da, de binele ei – am înţeles şi asta…
În schimb, nu pot să nu-l remarc pe managerul de la masa verde, pe Traian Băsescu (cel din toată povestea asta, evident). Ei bine, suspendatul, făcut una cu pămîntul aproape, guvernatorul, le dă lecţii… mecanicilor de locomotivă. Lecţii de management, dacă tot am folosit sintagma. Băsescu ştie şi e în stare să se reinventeze, să se ridice întărit, şi să facă agenda publică sub buimăceala majorităţii! Şi nu e nimeni capabil acum să-i ţină piept, să se adapteze, să vină cu nişte contra-măsuri, să ia hăţurile. Ăsta e managementul (politic): reinventarea mai ales pe o memorie scurtă a boborului! Ce dacă e o reinventare mefistofelică şi în interes personal şi de gaşcă! A trecut un an şi singura soluţie la care suntem îndemnaţi de către ocupanţii locomotivei e să mai aşteptăm încă vreun an jumate! Completa impotenţă şi umilinţă! Pînă atunci, în acest chip, cred că „Nufărul” îşi va fi făcut pe deplin datoria faţă de cel căruia îi spuneam „ppdps” şi faţă de regimul şi uneltele lui.
Pînă la urmă ce spuneam? Îşi făcea cineva iluzii? O nu! Nu e nimic nou, e doar încă o lecţie de… maturitate. Mai mult, tind să cred că nu e doar o conjunctură politică nefastă şi să mă alătur celor ce spun pe de-a dreptul că lucrurile au fost consfinţite cu bună ştiinţă „la masa verde”: ei, cu ei şi cu ţara LOR, mimînd interesul naţional, şi noi cu noi şi cu uitarea noastră amară (pentru unii, poate, una ce va fi fost definitivă peste vreun an jumate, prin natura lucrurilor şi a timpului).

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O ţară (ne)terminată. Feeling

Ştiu, o tînguire, un bocet în plus sunt, cel puţin, obositoare. Corul din care fac parte este magistral şi uriaş. Subiectul este deprimant şi, vai, inutil! De lehamitea asta sufăr de mult, încă nu mi-e de ajuns şi, de bună seamă, am o doză consistentă de masochism continuînd să arunc cuvinte peste noţiunea asta, peste cuvîntul ăsta: ţara (în chip de teritoriu locuit aici)! A arunca cuvinte peste alt cuvînt. Seamănă asta cu o înmormîntare. Seamănă cu o scenă de Kusturica.
Nu aş putea fi acuzat că aş fi avut iluzia a altceva. Nu… Ne poate fi iertat, cred, însă dacă posedăm mici oaze de optimism, dacă acesta face parte din media năzuinţelor noastre, aproape de linia realistă a acelui „nimic de cîştigat, nimic de pierdut”. Dar echilibrul dintre linia de plutire intimă şi linia de plutire „comunitară” este tot mai greu de ţinut, barca a luat deja mult prea multă apă.

Privesc „în jur”, mă „informez” (în condiţiile în care, iată, cel mai „citit” ziar din ţară a ajuns să fie foaia de publicitate a unui super-market!), „ascult la ţară” tot mai puţin şi parcă tot mai de departe. Anii s-au aşezat, straturi-straturi, unii peste alţii fără ca, mie cel puţin, să-mi aducă vreo infirmare a faptului că am fost şi am rămas (ce „va fi” oricum nu va mai fi pentru mine, egoistul!) o ţară minoră.
Raportîndu-mă strict la prezent nu pot să nu constat că au trecut patru luni, ba chiar aproape un an, de cînd ultimii răspînditori de planuri, de reforme, de încredere, de onoare, de justiţie, de dat în fapt hoţii, de optimism la o adică, au ajuns şi ei la putere. Şi, după cîte se vede, nimic, da’ nimic, nu lasă să se întrevadă că aş asista la altceva decît la nişte ţipurituri şi hore aproape de caraghios, de băşcălie, ale aproape aceleiaşi Mării cu altă pălărie. După cum au început lucrurile cu revizuirea Constituţiei, cu regionalizarea, cu reformele „noi” ale învăţămîntului şi sănătăţii, cu restructurarea companiilor de stat, a celor energetice sau a birocraţiei, cu bîjbîielile din Justiţie, cu „chestiunea secuiască”  şi „cestiunea Schengen” eu unul nu văd acel „ceva” de care aveam nevoie. Cum nu pot să nu remarc cum toate aceste capitole trec încet şi sigur în derizoriu printr-o constantă şi neobosită breaking-news-izare şi facebook-izare.

Se zice că aşa cum începi un lucru cam aşa îţi e dat să-l şi termini iar din zona asta a stilului nostru autohton caracteristic de neterminare se vede treaba că nu avem cum ieşi, indiferent chiar şi de culoarea celor aflaţi în capul mesei. Nu-i bag în aceeaşi oală, nu e cazul! Culpele şi uneltele (dintre care se detaşeaza de departe cele ale regimului oranj încă dominante!) nu se pot compara şi le-aş lăsa loc unor prezumţii de nevinovăţie şi de timp (răbdare) celor veniţi pe ultimii cai albi, dar am feeling-ul (certitudinea!?) că drumurile-s cam prea bătute!
Ar fi simplu ca, într-un registru în vogă, sa concluzionez „boiaizant” sau pe reţeta fatalismului nostru genetic că „Asta e, n-ai ce-i face!”, dar nu-i de îngăduit cînd vorbim despre acele linii rupte care nu-s altceva decît vieţi reduse la nişte aiuritoare statistici! Şi nu voi spune nimic, iar, nici despre generaţiile sacrificate însă văd cum „reţeta bulgărească” urmează să treacă Dunărea şi cum vîndută pe o ceapă degerată, ţara asta e la un pas de inaniţie. Şi să mă mai întreb încă o dată, retoric: „Încotro cu noi şi cu cei de după noi?” şi de ce trebuie să rămînem neterminaţi şi în genunchi?… Care să ne fie (de)săvîrşirea micimii şi impotenţei?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Avem un an. Nou. Cum îl folosim?

Avem, iată, la-ndemînă un an nou şi o inflaţie de „instrucţiuni de folosire” ale acestuia, venite pe toate canalele posibile şi imposibile, de la numerologi, astrologi, analişti, stilişti, editorialişti, prezentatori de ştiri, comentatori de ocazie, politicieni sau gospodine înzestrate cu datu-n bobi. Media ni le dă, ni le pune şi-n desagă, breaking-news-uri să ne-ajungă, aşa că avem de unde alege. Înţelegători, ne facem c-am băgat la cap, că ne luăm notiţie şi toată lumea e împăcată. Ne-am făcut, iată, datoria, toţi „pupat Piaţa Endependenţi”! Vorbim, nu-i aşa, pînă aici despre un atît de inflamat (in)conştient colectiv cam rupt de realitate.
Fiindcă realitatea-i buba! Aici, fiecare dintre noi ştim ce ne dorim şi „la cumpăna dintre ani„, cum se zice, cu altruismul din dotare, echipat în frac sau rochie de seară, le dorim şi celor din jur pe măsură, la fel cum ne dorim şi nouă: binele din micile noastre banalităţi casnice.
Avem, aşadar, şi-i firesc, două, sau trei, planuri separate în care ne proiectăm „noul an” garnisit însă mereu, cu metehnele celor vechi. Cel al realităţilor „de la televizor” şi, mai nou, din „comunicarea virtuală”, cel intim, personal şi cel colectiv care, se zbate să răzbată printre primele două.

Ei bine, întrebarea ce… se pune e cum rezolvăm „cestiunea” asta, a „anului nou mai bun” al neamului, ocolind ridicolul pompos şi iluziile penibile, asezonîndu-ne la realitate? Adică, ce avem de n-avem şi ce putem (ce putinţă şi voinţă avem?!) ca să rezolvăm problema? Un posibil şi lesnicios răspuns ar putea veni, hăt de departe, de la Feuerbach care zicea că „Epoca prezentă preferă semnul faţă de lucrul semnificat, copia faţă de original, imaginaţia faţă de realitate, aparenţa faţă de esenţă fiindcă acum numai iluzia este sacră, iar adevărul este laic.”  Fiindcă, dacă vrem un an mai bun, bine-ar fi ca la… „cumpăna dintre ani”, spre 2014, să dovedim că ne-am făcut, în sfîrşit, minime iluzii pentru minime deziluzii.
Ei bine, n-avem o ordine constituţională bine legată la şireturi, n-avem un stat care să-şi fi definit limpede statutul şi drepturile şi obligaţiile faţă de cetăţeni, avem un preşedinte căzut în ilegitimitate şi-un rege sacrificat, n-avem o economie, n-avem o putere şi o opoziţie sănătoase, n-avem imagine, avem sărăcie şi nevoi şi neputinţă şi hoţie şi mai ales n-avem un scop, n-avem o ţintă, o definiţie a noastră, un plan, un proiect de ţară. Avem, în schimb, orice… altceva şi mai ales o republică într-o infinită tranziţie spre niciunde, o criză nesfîrşită şi o lungă şi grea reformă care e gata-gata să se împlinească-n firescul sfîrşit al lungii şi grelei suferinţe…
Aşadar, ni se dă un an, instrucţiunile de utilizare şi ştim, iată, de acum ce avem de făcut! Şi-l mai avem şi pe Caragiale cu anul lui trecut. Şi… Doamne-ajută sau, după caz, Doamne Fereşte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune şi La mulţi ani! 🙂

„Ciocu’ mic, că acu’ suntem noi la putere!”

O madamă, doamna „Ciocu’ mic”, al cărei nume chiar că nu contează, a fost, după chipul şi asemănarea-i, chipul şi asemănarea fostei puteri portocalii. E drept, cucoana şi-a pierdut mandatu’ prin 2008, da’ monumentala-i strigătură s-a lipit de PDL mai cu… succesuri decît brandu’ ţaţei Nuţi de Ţara Românească. De atunci, nu ştiu cum s-a făcut, dar la nivelul percepţiilor mele, ori de cîte ori se produceau aroganţele şi sfidările unora ca de-alde Macovei, Anastase, Boc, Igaş, Pogea, Videanu, Udrea, Blejnar, Berceanu, Ritzi, Baconschi, Ghe. Ştefan, Flutur, Olteanu, TRU, Ungureanu şi cu Neamţu etc. precum şi ale puiuţilor lor locali, vedeam şi auzeam isteria umflată în sine a acelui: „Ciocu mic!”
Sunt încredinţat că unora stridenţele astea, aerul puturos, stătut, de cameră de bolnav, neaerisită de mai bine de opt ani, le plăceau şi ar fi vrut să le mai adulmece măcar încă vreo cîţiva ani. Văd chiar că hăhăitele păcănele marinăreşti ale prim-preşedintelui de partid şi de stat li se păreau unora dovezi de înaltă înţelepciune şi competenţă tinzând spre genialitate! De bună seamă, eu şi respectivii facem parte din nişte Românii diferite, ţări pe care, eu unul, din această parte le-am privit şi le-am descris de cînd mă ştiu cu pixul în mînă. Ce vreau să spun e că, pînă la urmă, după atîta amar de vreme, mi se pare firesc ca alternanţa la putere şi ciclurile electorale să-şi arate efectele. Adică, mi se pare sănătos ca, din cînd în cînd, să deschizi fereastra şi să aeriseşti camera.

De bună seamă că fac parte din acei vreo 40% din românii care şi-au spus cuvîntul prin vot (procent al celor care contează, nu al celor ce au preferat să-şi anuleze identitatea politică prin ne(re)prezentare) şi al celor care azi se declară satisfăcuţi că au făcut-o. Era cazul să se schimbe cursul întru legitimitate şi un pic de încredere. Recunosc, nu mă aşteptam la un asemenea scor. Oricît aş fi vrut, instinctiv, subiectiv desigur, să-i văd pe coji de nucă pe toţi aceşti ipochimeni nu aş fi bănuit că voi asista la o umilinţă de asemenea dimensiuni, bună de trecut în cărţile de istorie. Ştiu că se voiau intraţi în istorie, dar nu la acest capitol! Ba chiar e o grozăvie cînd mă gîndesc că fosta putere oranj a cîştigat un singur colegiu şi, dacă redistribuirile nu ar mai fi fost posibile, USL-ul ar fi populat într-un nevereosimil 95% Parlamentul! Azi PDL-ul, cu PPPS-ul în frunte, are de cules ce a semănat (să mai amintesc oare de cei 7,4 milioane de români şi de referendumul lor?!) sub prelata acestui defunct ARD (Alianţa Redistribuiţilor, vorba unui post tv) amintindu-mi de sărmanul repausat PNŢcd!

În rest, nu-mi fac iluzii şi nu mă dezic de scepticism. Îmi place aerul curat însă şi aştept să văd cum se vor trata vanităţile unora dintre cei de mai sus şi ale slugilor lor – poate inclusiv cu procuratura aşa cum a fost mersul unor… lucruri. Cât despre ieşirile vremelnicului prim-preşedintele de partid şi de stat, îi doresc (dar!…) mintea rumânului cea de pe urmă şi cît mai… fructuoase vizite de lucru (sau de plăcere, după caz!) departe de surprinzătoarele plaiuri ale Mioriţei! Apoi, sper şi chiar mă tem, să nu aud pe nimeni din chiriaşii noii puteri spunînd: „Ciocu’ mic, la ei, nu la noi, că suntem la putere acuma!”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cu România la psihiatru

E limpede, oameni buni, că nu mai suntem citovi la minte.  Nu că am fi fost foarte normali, foarte întregi înainte de această caniculară şi… fatală lună de graţie a lui iulie 2012, dar totuşi!… Cunosc, ştiu, simt pe propria piele, rude care au ajuns să se duşmănească, fraţi care nu-şi mai vorbesc, soţi în prag de divorţ, iubiţi şi iubite care în loc de miere-şi toarnă acum venin în urechi, prieteni care şi-au şters numerele de telefon! Desigur febra politică a ultimelor zile poate fi şi pretext pentru… repausarea unor relaţii oricum de faţadă, dar asta e altă poveste… Despre coabitările noastre virtuale nici nu mai vorbesc! Nu mai departe de azi, postînd o melodie am primit un răspuns de genul: „În ciuda opiniilor noastre politice diferite, îmi place!” Am rămas interzis. Victimizări, ură, răzbunări, ipocrizie, „fracturi” de logică, sfidarea raţiunii, declaraţii şi simţiri monstruoase, într-o horă frenetică şi enormă.
Naivitatea de a crede că ne putem impune adevărul „nostru” celorlalţi a transformat totul într-un cîmp de luptă neverosimil. Un cîmp de luptă din care nimeni nu va ieşi învingător, fiindcă, cred mai departe, bătălia nu e a noastră. Cei care pierd sau cîştigă ceva sunt doar o mînă de potentaţi.
Eu unul scriu de ani de zile în legătură cu prim-preşedintele de partid şi de stat (nu l-am votat niciodată) iar opţiunea-mi este evidentă (mă amuză insistenţele unora în a-mi demonstra contrariul!). Nu-mi doresc decît o atmosferă mai respirabilă, nu-mi doresc decît o ţară reprezentată onest şi civilizat. Atît şi mi-ar fi suficient. Eu m-am săturat şi pînă şi o zi trăită în plus sub acest regim mi se pare insuportabilă. Nu-mi fac însă iluzii. Nu văd ca la finalul acestei săptămîni, după ce se va fi consumat „lovitura de stat”, mintea românului cea de pe urmă să se limpezească, să ne liniştim, să găsim cît de cît un echilibru. Indiferent de rezultatul referendumului mă aştept ca ura să curgă mai departe pe străzi, mă aştept ca, pînă în noiembrie cel puţin, să rămînem la fel de rupţi în două (dar şi-n fund!) din pricina unor indivizi aflaţi la butoane şi nu din cauza unor principii sau a unor cauze care să ne aducă nouă, „poporului” ceva mai multă normalitate. România n-a prea fost nicicînd o ţară… principială!
Toată atmosfera îmi aminteşte de anii ’90 cînd cei ce votau cu Raţiu, Cîmpeanu sau Iliescu (ţărăniştii, liberalii sau feseniştii) îşi împărţeau nu numai opiniile şi ţara ci chiar pumni! Nimic nu s-a schimbat în 20 de ani. Nu am reuşit să ne dobîndim demnitatea, respectul de sine, şi nici să le impunem „Statului” şi „aleşilor” pe care-i legitimăm sau delegitimăm periodic.
După noiembrie, poate, s-ar cădea ca României (nu cea in nuce ci cea populată de orgolii, interese, politicianism şi demagogie!) să i se administreze nişte calmante, poate nişte şocuri electrice şi nişte duşuri reci. Probabil ar trebui în timpul ăsta să poarte chiar o cămaşă de forţă! Va urma o convalescenţă după care, sigur, se va face bine! 😉

P.S. – O Românie superbă am regăsit zilele astea pe traseul Tranfăgărăşan-Vidraru-Curtea de Argeş-Fundata-Fundăţica-Moieciu-Bran. Pentru limpezime aş recomnda oricui cîteva zile de plimbare „printre nori”, pe traseul şi înălţimile acestea mirabile! Pe acolo, şi prin alte părţi, se mai poate găsi România. De acolo, dintre nori, dintre înălţimi şi pajişti ar trebui să ne-o aducem acasă. Sau să… emigrăm acolo! Şi da, privind cel puţin la Tranfăgărăşan şi la Vidraru, alături de nişte ruşi şi italieni la fel de entuziasmaţi ca şi mine de privelişte, mă gîndeam la ce erau în stare, cîndva, să facă românii. Iar în faţa mormintelor lui Carol I şi al Elisabetei, al lui Ferdinand şi al Mariei, de la Curtea de Argeş nu mi-am mai permis să fac analogii, să îngîn cuvinte fără rost…

P.P.S. – Evident, muzichia n-are nicio legătură cu asta! Şi pe lîngă muzichie, atîtea altele cu adevărat importante! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Iluziile de cafenea şi ciulinii de Dîmboviţa

Găsesc inspirat articolul lui Horaţiu Pepine „E posibilă şi utilă o politică înnoită radical?”, cum la fel de interesantă este şi o opinie privind a ceea ce a fost şi ce a mai rămas din Piaţa din iarnă… Eu unul, dincolo de entuziasmul romantic de moment al acelui „se poate!” am privit cu destul scepticism „mişcările revoluţionare” sau „occidentale”, mai mult sau mai puţin aşezate ideologic, apărute ca ciupercile după ploaie după momentele de emoţie dîmboviţeană publică sau politică. Dincolo de a fi nişte şezători (în covîrşitoare măsură „online”!) pe marginea unor manifeste mai mult sau mai puţin inspirate, aceste mişcări nu depăşesc nici măcar îndrăzneala ieşirii din cafenea, dar să mai ajungă la tribunal?! Avem noi românii marele, geneticul talent al încremenirii în proiect şi al „colocviului de prispă” care nu are cum să ţină de „activism” (în bună măsură voluntar). Cei care aşteaptă „un ceva nou” promiţător şi eventual sosit pe cai albi (că e partid, că e „catindat”) uită că un astfel de proiect are nevoie de cîteva ingrediente obligatorii: bani, interes şi „munca de partid”. Apoi o Românie preponderent rurală în mentalităţi şi cunoştinţe, cu o mare majoritate a românilor dependenţi de ajutoarele „de la stat” va rămîne încă multă vreme oarbă şi surdă la orice „revoluţie intelectuală” sau chiar „a bunului simţ”. Cred că, din păcate, se iluzionează toţi aceia care speră că vor intra în doi timpi şi trei mişcări pe scena „mare” a politicii mioritice… mici, inspiraţi sau însoţiţi de te miri ce chipuri imberbe „garnisite” cu doctorate pe Sena şi Tamisa şi de platforme cosmopolite de salon. Adecvarea la realităţile, paraginile şi ciulinii noştri este prima condiţie la care trebuie să răspundă cei mînaţi de dorinţa de a le face „bine” cetăţii şi cetăţenilor azi. Iar asta nu se prea poate decît în şi prin partidele „noastre” bine înfipte în teritoriu, aşa cum sunt ele: prăfuite, deformate doctrinar, pervertite de aceleaşi interese de gaşcă, populate mai mult decît pestriţ. Că acestora le vor creşte apoi „aripioare” mai… lustruite sau li se vor alipi apendice meşteşugite „independent” (de genul PPDD sau UNPR) asta e altă poveste care nu schimbă cu nimic lucrurile. Avem, pînă la urmă, nu-i aşa, politica pe care o merităm. Chestie care ţine de mult de fapt divers şi spulberă pînă şi cele mai frumoase manipulări ori iluzii de cafenea…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Muzica Pieţei. Diferenţe

Artistul Doru Stănculescu s-a ales cu nişte vînătăi şi cu o amendă, pentru „ofensă adusă autorităţii”,  după ce a fost umflat de poliţişti; jandarmii au băgat cultura-n dubă; Chilian zice că muzicienii n-ar cânta în Piaţă, de teama infiltraţilor dar şi fiindcă nu ar mai fi chemaţi să cînte în viitoarea campanie electorală. „Revoluţia” de zilele astea, dincolo de legitimitatea ei  indubitabilă, de orizonturile, declicurile, defulările ei politice şi sociale a scos din amorţeala gîndurilor şi memoriei nostalgii şi diferenţe. Şi gînduri răzleţite. Asta pentru noi, posesorii unor astfel de „bagaje” prăfuite prin poduri, pentru noi, cei cărora ni se pare ciudată acum strigarea cu „Libertate!”, preferînd-o pe cea cu „Demnitate!”. Cum surprinzătoare ni se pare şi semantica lozinicilor din Piaţă, băşcălioasă, dezinhibată, pe măsura Puterii vulgare căreia îi e adresată, faţă de cea de odinioară, gravă şi înspăimîntată. Apropo,„Vă rugăm să ne iertaţi, nu producem cât furaţi!”, este memorabilă!
Şi m-aş referi aici, acum, la „muzica Pieţei” pornind de la gîndul limpede şi amar împărtăşit de folkista Ioana Munteanu (pe care îmi permit să-l reproduc) pe marginea declaraţiei lui Florin Chilian: „Nu avem curaj să cântăm în piaţă, printre băieţaşi de cartier, aurolaci violenţi şi alte specimene la fel, am vorbit cu mai mulţi oameni care cânta şi toţi au zis la fel. M-a intrebat şi pe mine Stelian Maria, care a fost simbol al Golanilor alături de Paţurcă, de ce nu mă duc acolo. Aş vrea să o fac, dar cine îmi garantează că toata gaşca aia care acum dă foc şi distruge nu mă ia la călcat în picioare? Nu mai sunt tinerii de acum 23 de ani care ascultau folk şi rock şi purtau plete şi blugi, cu flori în piaţă, ăştia sunt manelişti şi cocalari. Ce să le cântăm, „Of viaţa mea”? Opriţi-i voi să mai dea foc şi să mai distrugă, să se ia la cafteală cu jandarmii şi să arunce cu molotoave şi noi ieşim să cântăm.”
La gîndul meu că ar fi frumos să auzim Piaţa cîntînd, „ca pe vremuri”, că realizez că asta nu se mai poate, că vremurile şi generaţiile fac diferenţa, Ioana a continuat: „Da… e o nostalgie şi mi se rupe sufletul că doar asta e, însă din păcate nu cred că se poate face nimic. Piaţa de atunci asculta Pink Floyd, citea Cioran şi se bătea la coadă la bilete să vadă „Visul unei nopţi de vară” cu Rebengiuc. Piaţa de acum ascultă Guţă, citeşte Can-Can şi se bate pe stadioane.”
În speranţa unui tăvălug care să radă mai mult de cîte ne-am aştepta, mai mult chiar decît „un om al trecutului” (sic!), după cum spune pînă şi Cărtărescu (!), a unor (alte) alternative, a unor cristalizări, ascult muzicile Pieţei de atunci şi admir viermii de acum!…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Breaking News: E ziua României!

Mă întreb: pentru ce e nevoie să ne dovedim, cu ocazia fiecărei zile naţionale, a fi buni români? De ce trebuie să scormonim prin timp, prin obiceiuri, prin cultură, prin mentalităţile sau iubirile noastre şi să ne mîndrim că găsim acolo tăciunii noştri de românitate sau – nu ştiu de ce a devenit urît spus – de naţionalism? Dar de ce trebuie să facem paradă cu… parada?! Şi de ce găsim aproape firesc să pîndim (sau să ne simţim frustraţi dacă nu apar!) nişte huiduieli pe care să le luăm ca pe ştirea – necesară! – a zilei, ca pe o „breaking news”? De ce stoarcem lacrimi şi ne excedăm pornirile… sentimentaloide? De ce în ziua asta, şi-n altele similare, considerăm că e normal, unii să dăm de pomană fasole cu cîrnaţi şi alţii să ne călcăm în picioare să o căpătăm? Nu spun că nu suntem „aşa” ori că nu trebuie să se întîmple „ceva” de ziua (sau de zilele) României, nu spun că nu trebuie să ne bucurăm, să sărbătorim, să ieşim pe străzi, să ne punem drapelul la geam, să ne spunem cu sens la mulţi ani… Nu ştiu, găsesc însă o mare doză de ipocrizie în toate astea. Şi un mimetism patologic cred, plus o „desăvîrşită” extirpare a simţului ridicolului… Mîine ne vom întoarce la ale noastre ca şi cum azi nu s-ar fi întîmplat nimic. Părerea mea…

P.S. – Poate că acest crochiu mi-a fost inspirat de cele spuse de un Octavian Paler: „Îmi iubesc ţara, dacă nu mă uit la televizor şi nu ies pe stradă”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

Aşchii, cicatrice. Sanatoriu

Nervoşi, angoasaţi, deprimaţi, obosiţi, bătrîni, crizaţi, cărînd drame, tragedii, ameninţări şi resentimente după noi… Era o reclamă a nu ştiu cărei bănci cu nişte indivizi înhămaţi la fel de fel de chestii pe care le trăgeau după ei… Asta e imaginea despre care vorbim – chiar muţi fiind! – şi pe care o vedem pe stradă dar şi în locuri strîmte, intime, familiare. „Băi, nu mi-e bine”, „am probleme”, „mă doare din nou chestia aia veche”, „nu mă simt bine”, „e aiurea, nu e în regulă deloc”, „lucrurile merg rău, din rău în mai rău”… Astea-s mesajele, disimulate cel mai adesea, nespuse, care se zăresc asemeni unui subtitraj aplicat imaginilor de mai sus. Unii le recunoaştem pînă la urmă, ajungem să le strigăm în gura mare, să le aruncăm în spatele lumii – ca pe nişte vini independente de noi pentru care cerem „dreapta” răzbunare! – încercînd astfel parcă să ne lepădăm de ele; alţii ni le purtăm solitari, dar se văd pe faţa noastră cicatricele de la aşchiile din suferinţa lumii. Cei mai mulţi încercăm însă să ne minţim în spatele unor măşti vesele sau indiferente – cei care nu am trecut încă de la… nimburile presimţirilor spre…  miejii resemnării. O vreme ne iese chestia asta. Parte din noi suntem născuţi aşa, trişti; restul ne-am îmbolnăvit, ne-am contaminat mai tîrziu şi mai ales în anii din urmă. Se poate vorbi chiar despre o periculoasă epidemie!
Ştiu, veţi spune, sfătoşi şi solidari, pentru asta îţi trebuie un relaş, sfatul unui psihlog, al unui prieten, un sanatoriu ceva, refugiul la pieptul familiei sau să citeşti o carte despre gîndirea pozitivă, o revista glossy măcar, să nu te mai uiţi la Badea şi la Sinteza zilei, ba chiar să descoperi şi să te abandonezi micilor voluptăţi ipocrite ale unei Românii pozitive! Dar ştim toţi, nu-i aşa? – că-i încă o frecţie la un picior de lemn! Atunci?, zic… (întreb şi eu aşa) 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

E mult? E puţin?…

Ce aş mai putea adăuga azi? Că suntem o ţară strivită de bocancii şi dispreţul batjocoritor al clanurilor? Că suntem o ţară a cărei credinţă a mai rămas doar în moaşte? Că strada şi televizorul sunt tot una, sub aceeaşi lege a şişului şi pumnului? Că „statul” nu e altceva decît anticamera primitoare a unei încăperi pe care scrie „Sala de Euthanasieri” pentru cerşetori flămînzi? Că imnul ne este o manea? Că legile ne sunt pecetluite cu arginţi? Că negrul literei cărţii ne e scuipat şi folosit ca boială de piţipoancele-porno? Că virtuţile se cumpără pe centură? Că pupincurismul e monedă forte şi obrazul hîrtie igienică? Că frica ţine loc de „bună ziua”? Că politica e cămătărie? Că sănătatea şi şcoala devin recompense de lux pentru „aleşi”? Că… „democraţia nu-i pentru căţei…” Că speranţa aia care murea ultima, a murit, iată, de mult şi noi o conducem uşurel pe ultimul drum?…

Acum trei ani nu credeam să ajung să nu mai am nimic de adăugat… Da’ nu-i nimic, ar mai fi doar vreo 50 de ani pentru tot circul ăsta… Adică vreo 50 de toamne, 50 de veri, 50 de ierni, adică o amărîtă de viaţă scurtă de om norocos… Foarte puţin, mă gîndesc privind la ţîncii din jur…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Noua solidaritate: economia de viaţă!

Sunt… dezarmante încercările din ultimele zile ale unor poliţişti de a demonstra faptul că rumânu’ n-are nicio reacţie vizavi de agresiunile asupra concetăţenilor care se petrec în imediata lui vecinătate. Nici măcar un „Hoţu’, prindeţi hoţu’!” darămite un sprint pe urmele infractorului n-au reuşit să obţină oamenii legii în scenetele lor montate în stradă la ore de maximă audienţă. Starea asta de lucruri nu mai trebuie demonstrată de mult. Ţine de domeniul realităţii noastre imunde faptul că solidaritatea, fiindcă despre asta e vorba, nu e pe Dâmboviţa altceva decît o vorbă bună, foarte bună pentru campaniile electorale sau pentru prohodurile, la una mică, între vecini. Într-o ţară în care se cultivă cu îndîrjire înrăirea, disoluţia, spiritul de junglă şi anomiile, în care „statul social” este caricaturizat prin ridicarea la rang de virtute a „pildelor” şi existenţei Ceauşeştilor, experimentul poliţiştilor de pe la Buzău sau Cluj e o probă de înduioşătoare naivitate.

Despre ce e vorba pînă la urmă? „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, spunea Dante. Mă uit la cazul care se face azi pe marginea situaţiei celor 2000 de oameni ce vor rămâne pe drumuri după plecarea Nokia de la Jucu şi nu pot să nu mă întreb cît adevăr stă în toată zdroaba asta a diriguitorilor treburilor statului nostru chiar faţă de soarta acelor oameni? Cum de nu am văzut atîta atenţie atunci cînd de pildă au fost rase de pe faţa pămîntului multe alte firme sau industrii întregi în ţara asta? Cum nu pot să nu mă întreb cînd se va îndulci toată această propagandă care-mi miroase de la o poştă a campanie electorală!  Nu văd niciunde „grija pentru om” cît un foarte fin praf în ochi… Iar de aici, din „strada largă” pînă-n „celulele de bază ale societăţii” nu cred să fie vreo distanţă.

Cum un şomer sau un lovit de soartă cu mîna-ntinsă, condamnat până la urmă la extincţie, nu va primi din partea puternicilor zilei decît o vorbă calpă vopsită-n compasiune, nu e ceva nou ca aceiaşi să simtă acelaşi tratament din partea a însăşi familiilor lor! Şi spun asta amintindu-mi de un cunoscut care ajuns într-o situaţie dificilă pe un pat de spital mi-a povestit că nimeni dintre ai lui nu au fost o dată să-l vadă. „Da nimeni, bă, nici nevastă-mea, nici fii-mea, nici frate-miu! Îţi dai tu seama, puteam să şi mor aici şi tot degeaba! Da’ de ce mă, zi-mi tu de ce?!”, aşa mi-a zis. Şi nu avea nici duşmnănii, nici uri cu familia, doar că nu prea mai… conta. Nu mai conta în ecuaţia socială (sau economia socială!) a valorilor zilei, ca să spun aşa… I se aplica, potrivit „modelelor” si noii solidarităţii, economia de… viaţă!

Şi ca să mă întorc de unde plecasem, îmi amintesc ceva, desigur, domnul Lala, eroul braşovean nu a fost rumân, a fost, cred… extraterestru!

P.S – Aparent, „Viaţa e dură”, n-are nicio legătură cu cele mai sus spuse, nu-i aşa? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…