Un Centenar ratat

„Vom avea de sărbătorit în acest an câteva date de aur. În sunetul festivităților, cel mai semnificativ semnal sonor pe care îl putem da ar fi un minut de tăcere (…) pentru ca România mea să devină România noastră”, spune într-un document strategic, de Stat…
Și tăcere a rămas… Și o sumă de inițiative și momente particulare izolate – unele doar de marketing. Și sunetul festivităților! Steaguri, cîteva, artificii, fanfară!  Atît.
Un Centenar ratat… Dar, în definitiv, de ce să fi avut noi, România, un Centenar real, asumat cu un adevărat sens al cuvîntului,  ca semn că am mai avea o identitate?…
Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

N-avem ce face… Ionesco!

Lumea celebrează azi centenarul lui Eugène Ionesco… UNESCO a decretat anul ăsta ca fiind „Anul Eugène Ionesco”. Şi noi îl celebrăm, prin simpozioane şi articole de ziar iar piesele-i sunt jucate atît şi cum ne este… permis din cauza incredibilei – pentru noi – opoziţii a fiicei sale, Marie-France Ionesco, care ar vrea să şteargă cu buretele originea românească a lui Eugen Ionescu. De fapt, pentru ce îl celebrăm pe Ionescu? Pentru orgoliul nostru ca el să fi purtat un nume cu rezonanţe româneşti sau pentru opera sa pe care o preţuim ca pe oricare altă operă a oricărui alt mare gînditor? Dacă Eugène Ionesco a scris în jurnalele sale:„ […] O jale fără margini mă prinde la gândul că va trebui să stau tot timpul, o viaţă întreagă, în ţara asta. Am sentimentul că sunt condamnat la un exil perpetuu, la puşcărie, la ocnă. De ce am venit, când eram mic, în ţară, de ce n’am rămas la Paris ? Ce caut eu aici ? Ce caut eu aici ?“ (toate „spusele” de genul ăsta, aici), atunci de ce ne mai ambiţionăm să îl considerăm „de-al nostru”, să defilăm cu el suit pe culmile românismului? Cred că e suficient să-l citim, să-i jucăm piesele în franceză, dacă altfel nu avem voie, sau să nu le jucăm deloc dacă drepturile de autor ne sunt refuzate, aşa cum am face-o de pildă şi cu un Samuel Beckett. „Eugène Ionesco, scriitor francez de origine română”? Cred că prea multora propoziţia asta nu le sună deloc bine. Ce-ar fi atunci să le dăm satisfacţie şi să ne vedem mai departe de… teatrul vieţii noastre suficient de absurdă?

Tot din Jurnalul („în fărîme”, 1967) al lui Ionesco mi-au căzut bine astea:
„Sînt la vîrsta cînd îmbătrîneşti cu zece ani într-unul, cînd o oră nu face decît cîteva minute, cînd nici nu mai poţi înregistra sferturile de oră. Şi totuşi, tot mai alerg după viaţă în nădejdea de-a o prinde în ultima clipă, cum te arunci pe scara vagonului unui tren care pleacă. Îmi aduc aminte de sfertul de oră de recreaţie de la şcoala comunală. Un sfert de oră! Era lung, era plin; aveam timp să găsim o idee de joc, să-l jucăm, să-l terminăm, să începem altul… (…) Soarele, stelele se învîrteau în jurul meu, iar eu rămîneam neclintit în mijlocul lor. (…) Nu ştiu începînd din ce moment, am făcut pesemne ceva ca un pas. Cum s-a petrecut asta? Începînd din acel moment însă s-a instalat un trecut. N-ar fi trebuit să mă clintesc din loc, m-am trezit tîrît în horă, luat pe sus de mişcare, de vîrtej. A alerga după prezent asta înseamnă a fi în timp. Alergi după lucruri, alergi cu lucrurile, curgi, te scufunzi…”

„Mă întreb cum de mai e posibil să mă pasioneze sau măcar să mă preocupe problemele economice, sociale, politice din moment ce ştiu 1) că o să murim; 2) că revoluţia nu ne salvează nici de la viaţă, nici de la moarte; 3) că nu-mi pot închipui un univers finit, nici un univers infinit, nici un univers, nici finit nici infinit. (…) Mă aflu acum într-unul din acele momente cînd mi se pare că pentru prima oară îmi spun că descopăr cum că existenţa n-are drept scop nimic altceva decît moartea. N-avem ce face. N-avem ce face. N-avem ce face. N-avem ce face. Pe deasupra mai e şi condiţia asta de marionetă trasă de sfori, cu ce drept sînt o bătaie de joc?
Mi se întîmplă încă să fiu uimit că nu mai am doisprezece ani.”

P.S.: Freddie Mercury şi Queen… fiindcă am uitat acum două zile… Zile şi uitare care oricum nu contează… pe scara vagonului unui tren 😉