Scriitori de primăvară

Foto: www.transport-in-comun.ro
Foto: http://www.transport-in-comun.ro

scriitori de vagoane,
scriitori de pietre,
scriitori de șervețele,
de foste ziare,
scriitori de pereți albaștri,
scriitori de alb
și de negru,
scriitori de asfalt
și de trotuare,
scriitori de cutii de chibrituri,
scriitori de cruci
panglici și bilete,
scriitori de ziduri
și de genunchi,
scriitori de rețete
și etichete,
scriitori de ferpare,
scriitori de priviri
de ochi mari,
de geamuri,
scriitori de păpădie,
de frunze,
de iarbă
și de ploi,
scriitori de primăvară,
scriitori de nisip,
scriitori de nimic…

„Ca un ied ieşit dintr-un rîu”…

„Elaborez greu, căci viaţa nu merge în fiecare moment în picioare, cade, merge şi de-a buşilea, e rea, arţăgoasă, nesuferită, mincinoasă, plină de praf, tăvălită prin gunoaie… Doamne, Dumnezeule, dar într-o zi o vezi din nou atît de fragedă şi duioasă, ca un ied ieşit dintr-un rîu. Şi-atunci te-ntrebi sau numai o parte a sufletului crede că se-ntreabă: unde sunt gunoaiele? Sau au fost ele? Cînd viaţa e frumoasă e cu mult mai năpraznică decît în clipele ei murdare. Mergi, suspini, respiri, rupi o frunză − şi eşti mai puternic decît Dumnezeu!”

Fănuş Neagu – din „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”

Cred că asta e o definiţie potivită a… senzaţiei de „ziua de azi”…  Astăzi Fănuş Neagu a făcut 78 de ani… La Mulţi Ani i-aş zice maestrului, dacă ar avea cum să ajungă la el cuvintele astea. Alţii îl înjură cu năduf, eu unul constat că sunt consecvent cu dorurile mele…  El se străduieşte mai departe să brodeze din cuvinte tapiţerii incredibile de-ale timpurilor definitiv pierdute, imagini, locuri vii, în tradiţia, pe ducă, a marilor noastre condeie ale sfîrşitului de secol trecut… Într-un interviu de zilele trecute Fănuş Neagu regretă că azi totul îmbătrîneşte mult prea rapid faţă de vremurile cînd „Timpul nu presa asupra a nimic„, cum se întâmpla într-un sat dobrogean, undeva pe CeairMai demult, spunea că poezia e o „stare de naştere de îngeri„… Echilibrul precar dintre acest regret şi definiţia poeziei de aici mă încurajează să văd, încă, iedul ăla ieşind din rîu…

P.S. – N-am mai ascultat de multişor o muzichie de la ruşi… Pentru… contrast, Alexandr Malinin…

Despre Omul Nou. Cu Augustin Buzura

Am primit, zilele astea un text, pe e-mail (prin mulţimea de… bancuri zilnice), din partea unui prieten: „Amar”, un editorial al acestor zile al lui Augustin Buzura. L-am citit şi eu curios (probabil textul e deja de notorietate), atras fiind de semnătură, dar şi cu un dublu scepticism. O dată, aşteptîndu-mă la un posibil nou manifest, scurs prin ţeava contaminatoare cu manifeste, care ar cerşi ori respectul ori ridicarea românilor la lupta cea mare cu… ticăloşii şi hoţii de ţară. Apoi, amintindu-mi de răfuelile şi acuzele ce i s-au adus pe vremea cît a fost preşedintele Fundaţiei Culturare Române şi al Institutului Cultural Român, puteam bănui un Buzura revanşard şi stimulat de gîndul că roata se întoarce după cîţiva ani. Dar nu, scepticismul meu iniţial nu a fost întemeiat citind acest text. Nu cred că Buzura are poliţe de plătit şi asta se poate vedea răsfoind inclusiv Cultura. Cred că acest text merită să fie citit aşa cum este, amar. Nu ca o sentinţă sau diagnostic, cît ca o sinceră opinie sau privire (cu nuanţele-i cioraniene cu tot) într-un ciob de oglindă. De aceea îl şi reproduc mai jos, aşa cum l-am primit, întreg. Apoi el, textul, mă îndemnă să-l caut pe scriitorul Augustin Buzura, cel ştiut şi aşteptat ca pîinea caldă, cîndva, cu refugiile şi orgoliile lui cu tot:…

Augustin Buzura

Amar

„Nu am nici o indoiala ca mesterul Manole a bantuit sub diferite pseudonime prin toti Balcanii ca, pâna la urma, sa-si ia cetatenie romaneasca si sa se stabileasca definitiv la noi, unde tragedia lui nu constituie exceptia, ci regula…
„Trebuie sa-ti alegi locul unde vrei sa-ti ratezi viata”,
spunea Cioran, iar aici e locul cel mai potrivit. În afara de începuturi, de lucruri neduse niciodata la bun sfârsit, de linsaje mediatice, ne mai reusesc, am spus-o deseori, înmormântarile. Si, mai ales,cele ale valorilor pe care le-am ignorat pe când erau în viata. La moartea lor: salve, militari, decoratii postume, cuvântari patetice urmate, în buna traditie daco-getica,de firestile petreceri. De vreo doua mii de ani încoace,  Zamolxe n-a avut încotro, se vede, a fost nevoit sa se obisnuiasca nu numai cu mirosul de vin, ci si cu cel de mici si sarmale. Si sa descopere si el, precum întristata adunare, ce mari valori i-au ajuns la sân.

Acum ne aflam înaintea altui început. Nu ma gândesc la noul guvern – nou, partial, dar foarte vechi prin maniere –, ci la faptul ca lumea a trebuit sa înteleaga, în sfârsit, ca situatia este mult mai grava decât pare, ca bogati si saraci, specialisti sau ignoranti sunt obligati sa-si puna, cu neliniste, câteva întrebari despre soarta noastra, despre ce se va întâmpla mâine. Sau, cum aud tot mai frecvent: ce se va alege de noi? În ultimele zile, si nu chiar din întâmplare, mi-am
amintit o întrebare rostita cu toata duritatea de Emil Cioran într-o carte de tinerete, Schimbarea la fata a României: „Doamne! Ce vom fi facut o mie de ani?! Toata viata noastra, de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns sa ne dam seama ca n-am facut nimic…“ Sigur, despre cele ce ni s-au întâmplat în cele doua milenii, nu este locul si momentul sa discutam. Trecutul a fost cum a fost, cu înaltari si caderi, dar cele ce se petrec în aceste zile ne fac sa ne întrebam cu spaima: „Doamne, ce am facut în ultimii douazeci de ani?“ Si, iarasi, fiindca nu avem de ales, trebuie sa ne amintim raspunsul filosofului, si anume, ca „nu avem nimic înapoi pentru a avea regrete“. Din nefericire, totul trebuie început iarasi, dar din alt punct. Fireste, daca vrem sa existam. De la mizeria comunista la cea capitalista, drumul a fost neasteptat de scurt, mai ales ca nu s-a facut absolut nimic pentru a ne determina sa o uitam pe cea dintâi. Cât despre cauze… sunt convins ca, oricât ar parea de ciudat, analfabetismul ne-a ajutat sa ramânem o insula latina într-o mare slava, dar a-l întretine în continuare, mi se pare înspaimântator.

De doua decenii, nu facem decât sa ne cultivam cu îndaratnicie defectele. Învatamîntul, ignorat, supus unor neîncetate reforme, terorizat de politica si de subfinantare, este într-o situatie disperatã. Cartea nu mai intereseaza nici macar în vorbe. Demagogii au omis-o demult din promisiunile lor. Foamea si saracia nu au nici o legatura cu instructia si cu libertatea. De aceea, mai grava decât brutala criza economica, mi se pare criza morala.
Nimeni nu mai raspunde de nimic, toti striga, ameninta si se urmaresc unii pe altii zi si noapte. De doua decenii, mahalaua s-a întins peste tot ca o pedeapsa. Politicienii de azi nu au fost capabili sa faca ceva pentru tara sau sa respecte legile pe care ei însisi le-au facut, ci se lupta pentru ocuparea micilor ecrane pe care nu-si mai au loc actorii si valorile adevarate.

De „pe sticla” tv s-a condus si se conduce tara, de acolo s-a pronuntat justitia, acolo s-au frânt destine, s-au conturat biografii false, valori false, tara ajungând un rai al neispravitilor si haitasilor. Un trist fight club. Sau, pentru a ne mentine în limitele spatiului nostru spiritual, mi se pare mult mai convingatoare explicatia data de compozitorului german Flechtenmaher regelui Carol I, care a dorit sa afle de ce autorul Imnului intentiona sa paraseasca definitiv România: „Prea mult p…mo-tii, Majestate!“

Astazi, cred ca doar înjuratura ne mai apartine, caci în rest, s-a vândut tot si nu s-a pus nimic în loc. A disparut, cum încerca sa glumeasca cineva, chiar si praful de pe toba! E adevarat, am trait atâtia ani în minciuna si fals încât nu e de mirare ca adevarul nu mai este luat în serios si nu are asupra oamenilor efectul pe care ar trebui sa-l aiba. Criza începe sa ne deschida ochii, facându-ne sa întelegem ca eterna întrebare „Doamne ce se întâmpla cu noi?“ îsi asteapta raspunsul.

Exista, fireste, un scepticism al lasilor, o imbecila lene intelectuala, dar si o teama a celor mai multi de a înfrunta realitatea. Ma urmareste înca imensa iresponsabilitate a celor peste 73% dintre inconstientii sau disperatii, mai degraba, care-si doresc un conducator puternic. Si asta, dupa numai doua decenii de la împuscarea celuilalt. Sigur, toate sunt bipolare: plus si minus. Poate ca de dragul echilibrului în lume, noua, celor din Est, ni s-au dat mai ales raul, suferinta, orbirea. Si pentru ca l-am citat pe Cioran, nu pot sa trec cu vederea unul din avertismentele sale: „Tiranii sunt mari cunoscatori ai oamenilor. Nu sunt cretini. Ei stiu cum poti manipula oamenii, pâna unde poti merge. Un tiran imbecil, asa ceva nu exista. Tiranii sunt oameni care vor sa faca experiente, care înainteaza tot timpul, merg pâna la capat, pâna la momentul când totul se duce de râpa. Istoria e pe trei sferturi istoria tiraniilor, a sclavajului omenesc.“

În loc sa învete din experienta altora, politicienii nostri izolati de lume repeta idei si momente asupra carora istoria si-a dat verdictul. Dupa dorinta de sânge proaspat, dupa lupta cu batrânii si cu bautorii de cafea, ar mai ramâne în arsenalul politic expirat înca un vis al Raposatului, care s-a îndeplinit abia dupa moartea lui:  Omul nou.
Pentru cunoscatorii realitatii românesti, nu este un secret ca acesta a aparut abia dupa Revolutie. Si, mai mult, el ne conduce spre cele mai înalte culmi ale… capitalismului!
Este la îndemâna oricui sa-l recunoasca: incult, agresiv, nesatul, mitocan, demagog, versatil.”

P.S. – Muzica, probabil, nu se potriveşte, însă prea „mă bîntuie” piesa asta şi La Roux 🙂

Limba română… fără permis de şedere!

alvakulovski
Alexandru Vakulovski

Aflu, în seara asta, de la Gala că scriitorul  Alexandru Vakulovski a fost obligat să părăsească ţara, acum două zile, fiindcă i-a expirat „şederea temporară”. Alexandru Vakulovski este un român născut în 1978, undeva în Basarabia părinţii săi pierzîndu-şi cetăţenia, abuziv ridicată de autorităţile comuniste… Alexandru a studiat şi scris în România, la Cluj, iar fratele său Mihail este om de litere şi el, profesor în Braşov. Vakulovski este unul dintre scriitorii în vogă ai tinerei generaţii, poet, dramaturg, prozator, editorialist, traducător şi co-fondator al revistei “Tiuk!” iar cărţile sale au fost primite extrem de favorabil în lumea literelor, semne ale unei cariere de viitor: “Pizdeţ„, “Oedip regele mamei lui Freud”, “Ruperea”, “Letopizdeţ. Cactuşi albi pentru iubita mea”, “ecstasy”, “TU” şi “BONG”.

Se pare însă că Alexandru, un rebel în felul lui, cu toate că a depus de câţiva ani cererea pentru cetăţenia română, a întîrziat să-şi prelungească viza şi astfel a fost poftit afară din ţară şi pus să plătească 12 milioane amendă! Posibil că, din punct de vedere funcţionăresc, tînărul scriitor a greşit, nu o fi respectat legea, nu zic nu… mai ales fiind născut… extracomunitar! Absolut, legea este egală pentru oricine şi noi, românii, ştim asta foarte bine! 😉 Legea e lege, inclusiv pentru un „scriitoraş teribilist” ar zice unii mai… scrobiţi… Însă ce lege este aceea care, face posibil azi ca un român să fie alungat din ţara limbii române, limba în care-şi scrie cărţile?! Şi ce lege este aceea care l-a făcut cetăţean român, în cîteva zile, pe un fotbalist neamţ născut e adevărat din părinţi foşti cetăţeni români? Funcţionarii aceia de la vamă sau de la paşapoarte, care or fi fost ei, care i-au dictat „expulzarea” habar nu aveau, probabil, că acest Alexandru Vakulovski este scriitor şi că pun în mişcare, simbolic vorbind, o condamnare împotriva limbii şi literaturii române, interzicîndu-i acestuia revenirea în ţară pentru doi ani jumătate. Asta, desigur, nu era în sarcina lor de serviciu! Asta este o problemă de… cultură.

Tot de cultură, cel puţin, ar fi ţinut să aud un oficial de-al nostru (de la Cultură, M.I. sau Externe…) care, să spună ceva măcar, din oficiu, privitor la acest caz strigător la cer. Dar, probabil, Vakulovski este un „caz minor” faţă de alte subiecte „la ordinea zilei”. Cum nu am văzut nici vreo emisiune tv dedicată subiectului, aşa cum s-au făcut cele pentru românii ce riscă expulzarea de prin Italia! Dincolo de orice, problema este că sunt necesare unele „ajustări” fundamentale ce ţin de istoria noastră vizavi de românii de dincolo de Prut, încă prizonieri ai unor vremuri cu rădăcini sovietice, pentru ca astfel de întîmplări să nu se mai producă (de aceea, simbolic, ilustrez acest text cu un cîntec venit de acolo, de-al marelui trubadur şi poet Vladimir Vîsoţski, tradus de altfel de fraţii Vakulovski)…
Cam ăştia suntem, cam asta e ţara în care trăim, ţara în care, uneori, a fi născut român poate fi, iată, o infracţiune, ca şi şederea în limba română fără permis!

UPDATE: Citiţi aici o scrisoare despre această ruşine naţională şi puteţi subscrie, sau nu…