Camera 504b

504b e „salonul-rezervă” de la „interne”, de la ultimul etaj al spitalului, la capătul culoarului, străjuit de două scaune cu rotile și de geamul ăla mare și atît de aproape de acoperiș. Rezerva e cât un dormitor obișnuit, lung, cu trei paturi lipite de pereți și cu o fereastră care dă spre cartier. Față de saloanele învecinate, cu șase sau opt paturi, ai spune că oamenii care ajung aici sunt norocoși: pare mai liniște și aerisit, chiar dacă un miros înțepător de oțet domină olfactiv locul.
Uneori, aici poți rămîne peste noapte ca „aparținător” al celui în suferință… Și vei înțelege bunăvoința suspectă a medicilor de gardă care nu ți-au repartizat suferindul nici la ATI și nici la saloanele cu aer condiționat de la cardio, ci acolo în acel loc… liniștit, special, de la etajul cinci. Vei realiza curînd, vei afla, rostul rezervei când la un moment dat cineva îți va spune că l-ai putea duce acasă, dar știe toată lumea că cei 1% speranță care bolborosesc din borcanul de oxigen înfipt în perete și curg din perfuzia cu glucoză nu-i poți avea acasă…
Și te obișnuiești cu peisajul… insinuant. Un bec chior, o ușă care-ți pare albastră, care nu se prea închide și scîrțîie pe furiș la fiecare ieșire spre hol, pereții lucioși vopsiți în ulei, perdelele ca de vagon CFR, „cuierul” acela sovietic scorojit de care atîrnă perfuzia, patul din fier sub care ați înghesuit cîteva pungi cu lucruri, cu grijă să nu atingă furtunul subțire al sondei urinare „legate” la podea, saltelele ca niște dune spre niciunde… și într-un colț, lîngă întrerupător, pe zidul albicios murdar, o icoană mică, parcă. Nimic altceva.
Pe culoar, în ciuda nopții, se aud des șlapii tîrșîiți ai celor ce vin și ies din wc-ul „de peste drum”. Ieși și tu, din cînd în cînd, cît să te dezmorțești, să te freci la ochi, să privești spre luminile firmelor de jos, dinspre curte, sau să aduci o „cafea” de la automatul din celălalt colț al etajului. În rezervă nu prea intră nici măcar „cadrele”, așa că abia de vă tulbură cineva „liniștea”. A voastră și a celui de acolo din patul de la ușă…
Singurătatea, timpul, „valorile”, prețul zdroabei de fiecare zi încep de acum să-și caute măsurile, în ultimile respirări, atîtea cîte deja poti fi numărate… Te gîndești, privindu-le mai mult decît auzindu-le, că ar putea fi o noapte, o dimineață, o zi și poate încă o noapte… Poate. Și disperarea și furia și frica și durerile ți se scurg și ție undeva pe mozaicul rece din rezerva 504b.
Noaptea se dovedește a fi prea scurtă însă cînd constați că pentru patul din față, odată cu zorile, mai este adus cineva, cineva pe picioare, pentru niște perfuzii ce par a fi ușoare… Ți se pare ciudat și ciudate-s inclusiv nedumerirea și jena noului pacient și a celei care îl însoțește. Iar realitatea se dezmeticește brusc cînd îi vezi așezați pe colțul lor de pat, înțelegînd și asistând, ca-n familie, la unul din rosturile salonului 504b…
Probabil nici ei nu văd și nu aud plînsul real, lacrimile tale și ale alor tăi, trasul sufletului. Trasul sufletului care vine fără nicio regie, fără scenariu, rapid. Clipele alea. Clipa aia… Nu văd și nu aud, cred, nici ei, agitația dibace a celor ce știu ce au de făcut cu trupul în minutele de după și o fac impecabil. Probabil nu simt nici mirosul lumînării aprinse de ceva vreme…
Timp de încă două ore cel puțin, „vecinii noștri” de cameră vor trebui să stea, pesemne, mai departe acolo, cu perfuzia lor, alături de cel al nostru, dus. Tu va trebui să pleci însă, să-ți iei lucrurile de sub pat și să părăsești locul. „După hîrtii” și restul. Apoi, probabil, se va aerisi, se vor schimba așternuturile alea, se va spăla pe jos cu oțet, adică se va pregăti locul pentru cel ce va să vină… Mai arunci o privire cu coada ochiului spre „salon”, spre pat, spre cel din pat, în grabă, și spre lumînare și apoi vezi prin fereastra din capătul holului cartierul și jos, dincolo de curte, clare și mari, cele două firme negre scrise cu alb ale pompelor funebre cu program non-stop. Urmează să afli că de la etajul cinci și pînă la parter drumul e lung și plin de întămplări, iar de acolo, mai departe non-stop-ul ți se va arăta vivace și rentabil, cît n-au fost toate cele… cinci etaje la un loc.
După un timp, nu prea mult, cu toate astea proaspete în minte, ochi și nări te gîndești iată, că 504b ar fi putut să fie altfel, dar pesemne la o întîlnire cu moartea nu-i loc de mofturi lumești.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Capacul din carton verde

Era verde. Un capac din carton, verde, ramas de la o o cutie mare în care primise acum mulţi ani nişte mere verzi. Nu mai ştia cine i le dăruise, dar parcă simţea parfumul lor şi le revedea întocmai. Mai ţinea minte cînd în capacul ăla îşi stivuise toate scrisorile, foile, „manuscrisele”, pozele vechi. Se gîndise că verdele ăla aprins va fi uşor de zărit cînd va avea ceva de căutat prin hîrtii.  Ei bine, acum îi veni să arunce o privire, să frunzărească nişte imagini de hîrtie şi nu îl zărea. „Parcă îl văd, era aici”, îşi spuse. De cîte ori nu aţi avut senzaţia asta: „Parcă îl văd”?, senzaţie însoţită de panica leşinătoare, electrocutantă, a unei certe şi iremediabile pierderi? Nu, el nu intră în panică. Privi un minut în gol înspre fundul ăla de şifonier. „Asta e. Şi pînă la urmă ce mare lucru aveam de văzut printre hîrtiile alea?!” îşi zise, gîndind că, poate, dacă le-ar fi căutat mai de mult le-ar fi găsit şi poate ce era acolo chiar ar fi avut vreo utilitate cîndva.  Negăsirea îi tăie cheful căutărilor. Instantaneu. Nu era nici resemnare, nici tristeţe, nici lene, nici măcar interogarea dispariţiei, era doar un… chef. Şi era la o vîrstă în care multe, multe începeau să nu mai conteze, să nu mai fie utile. Cu atît mai puţin un capac de carton verde cu amintiri. Se aşeză în fotoliul lui de la geam privind spre grupurile de jos care treceau care-ncotro precum cuvintele. O zi ca toate celelalte.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cîntarul de anotimpuri. De Mărţişor

Aud zvonuri de primăvară. Înşelătoare, de bună seamă! Vine, a venit, în schimb, primăvara pe pereţii albaştri care ne ţin… parşivi de urîtul zilelor. Oraşul e mohorît încă şi, pare-se, se încăpăţînează să mai rămînă aşa. Da, e devreme, primăverii astronomice îi mai trebuie ceva drum să ne ajungă… Am dat o raită „pe Republicii” ieri. Cazemate de zăpadă murdare de-a lungul Corso-ului, sloiuri ameninţătoare de-a înaltul, tranşee de gînduri vădite pe chipurile trecătorilor înfriguraţi. Căutam nişte mărţişoare… N-am găsit. Nu spun că nu am cumpărat cîteva dar… n-am găsit mărţişoarele alea pe care le ştiam eu. Trei sau patru tarabe mici, răzleţite pe ici si colo, şi mărţişoare fără chichirez, nemeşteşugite, aşa cum le ştiam. În alte primăveri pe Republicii n-aveai loc să arunci un ac în forfota muşteriilor de mărţişoare. Ce, cine i-a alungat? Da ştiu, prin pieţele periferiilor sunt destui, probabil pe acolo taxele sunt mai mici, dacă nu cumva „edilii” le-a interzis „în centru”! Sau, poate, nu mai e o „afacere” şi Arghezi e prea uitat? Să fi fost şi vreo teamă, ceva, de vreun protest al mărţişoarelor? Protestul ăla care aducea primăvara? Mai ştii?
Da, ştiu, am mai avut senzaţia asta de… „nu mi-e primăvara aia pe care o ştiu eu”. Nu ştiu exact dacă se referea chiar la o primăvară sau poate la o toamnă şi dacă, atunci, o fi prevestit altceva… Cîntarul meu de anotimpuri e defect de mult. Da, mi-e iarnă încă… Ştiu, aşa cum ziceam, trebuie să fie pe aproape pe undeva, decoltată, parfumată, nurlie, primăvara dar… încă nu e!

Nu e

În cutia de sidef şi aloi
Au venit podoabe noi,
Lăcuste, păianjeni, brotăcei.
Nu te speria de ei.
I-am încremenit în stihuri blajine,
Ca să te găsească pe tine,
Stăpână.

Şopârla-i pentru glezna de la mână,
Iar şarpele pentru grumaz,
Fetişcană de atlaz –
Şi pentru şoldul dumitale, de vioară,
Domnişoară.

Te rog a mă ierta
Dacă-ţi zic şi tu şi dumneata
Şi dacă din cuviinţă şi de frică
Mintea mi se face peltică
Şi uitucă mi se face.

Chihlimbarul ăsta-i o răgace.
Matostatul e un cărăbuş
Prins acuş.

E adevărat? Nu-i adevărat!
Gângăniile au cam întârziat,
Şi cutia de lemn de aloi
S-a întors din drum înapoi,
Pe spinarea furnicilor
În hamul şi hăţul panglicilor,

Bună dimineaţa duduie!
Uite-l mărţişorul: nu e!

(Tudor Arghezi – „Mărţişoare”, 1936)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

O scrisoare pentru Swann

Mă surprind hoinărind cu pasiune printre paginile „virtuale” cu vechituri. Privirea-mi şi memoria caută ba un ceas vechi rusesc, Poljot,  ba un almanah Flacăra, o revista Cutezătorii, ba o broscuţă de tablă cu cheie, ba un Smena, un magnetofon Tesla sau o maşinuţă de poliţie cu baterii Wartburg, ba fie şi doar nişte „vederi” vechi sau clasoare franjurate cu timbre. Şi fiecare astfel de flecuşteţ în parte mi se conectează la sertarul aferent din memorie. Fiecare îmi produce acolo „undeva” un declic. Am impresia că devin, încet-încet o… consignaţie ambulantă sau, mai bine zis, o consignaţie de amintiri şi senzaţii (dacă nu o fi un pleonasm în asta!). Veţi spune că am, probabil, o anume aplecare spre hobby-uri şi că mă încearcă prea tare nostalgiile sau poate că un psiholog m-ar putea dumiri.  Ba chiar că ăsta e, de la un moment dat, un fenomen firesc, dacă nu chiar o formă de reprezentare culturală, un trend, resimţit acut de la generaţia cu cheia de gît încolo. Tot ce se poate. Dar aş fi mai tentat însă să cred că timpul prezent nu-mi mai e încăpător, îmi e ca o cămaşă prea strîmtă şi din pricina asta mă refugiez prin consignaţii şi anticariate reale, virtuale sau sentimentale. E o senzaţie destul de comună, ştiu. Cum ştiu că abia aştept să ajung în „colţul” meu după goana bezmetică a încă unei „zile rapide”: în marele frigider Fram mă aşteaptă o madlenă şi e musai să termin scrisoarea pentru Swann! 😉

P.S.: Apropos, de cînd nu aţi mai scris sau primit o scrisoare? Scrisoare de-aia adevărată, din hîrtie, scrisă cu stiloul, cu plic şi timbru şi expediată cu poşta? 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Gogoaşa de… cerneală

Nişte postări de-ale lui Răzvan, cărora le-am răspuns acolo aşa cum am considerat că se cuvine, şi cărora le-a răspuns şi Iulian aducînd o lămurire corectă şi necesară îmi amintesc de nişte vremuri… Vremurile cînd presa nu-mi era numai pasiune curgîndu-mi prin sînge (îmi mai e!), nu numai colegialitate, amicţie şi solidaritate întru o pîine amară şi neagră, ci şi unealtă definită prin vocaţia împotriva puterii. Ţin minte că pe atunci era o jale, o umilinţă, o jenă să scrii de partea puternicilor zilei, ba chiar dacă, prin forţa împrejurărilor,  trebuia să lucrezi chiar la o gazetă guvernamentală sau de partid şi nu-ţi funcţiona o minima autocenzură şi nu publicai inclusiv materiale împotriva acestora puteai să-ţi iei adio de la cititori.
Se vede treaba că timpurile, oamenii s-au schimbat. S-a schimbat şi faţa presei, modul ei de a fi, de a fi exercitată şi puterea acesteia. Vorbeam cîndva cu orgoliu despre o „a patra putere” – tare aş vrea să mai fim îndreptăţiţi să spunem asta cu tărie şi azi! Dar cum ar mai putea fi aşa cînd pînă şi şcoala şi cultura şi sănătatea şi armata şi biserica şi politica sunt unde sunt? Esenţiala libertate a cuvîntului există, slavă Domnului!, dar s-a fărîmiţat şi nu presa aşa cum era ea definită îi mai este purtătorul de steag. Migraţia spre on-line a făcut ca în fiecare zi să apară cîte un „ziar” electronic, ca ziariştii din redacţiile de altădată să-şi fi făcut singuri o puzderie de ziare care se vînd cred mai bine chiar decît cele, puţine,  rămase la tarabe. Şi nu zic că ar fi ceva rău în asta, dar!… Dominaţia audiovizualului a dus şi ea la împărţirea – de prea multe ori pe un teren în care dictează şantajul şi banii „de moment” – fără drept de apel a taberelor. Ca să nu mai vorbim despre cultivarea, cu scop cred!, a senzaţionalului ieftin, despre tabloidizare şi triumful fiţelor. În fine, senzaţia generală e aceea de… „neînsemnat”, de ridicol. Şi e, pentru mine cel puţin, care credeam cîndva că o ştire, o anchetă, un reportaj, un titlu, puteau să zgîlţîie un rău, o senzaţie amară.
Poate sunt subiectiv, poate rostul presei şi meseria de… gazetar au azi sensuri care mie îmi scapă. Nostalgiile şi iluziile mele legate de jurnalism, de un colţ de pagină tipărită sau de parfumul hîrtiei, cernelii şi plumbului mai sunt şi pe… aici, aici, aici, aici, aici sau aici… Şi nu sunt doar… gogoşi de… cerneală! Or de… ristic! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

UPDATE!: Citind articolul Viitorul ziarelor: sau inovează, sau dispar!” în Dilema aş răsufla uşurat: nu traiesc totusi o iluzie, nu sunt atît de naiv! De bună seamă… „emisfera” în care vieţuiesc e de… vină! 🙂

Citat: „În unele privinţe, acum e mai uşor ca oricînd să vindem marfă de calitate, nu în ultimul rînd datorită faptului că cititorii sînt mai sofisticaţi şi mai bine educaţi şi vor articole care să-i facă mai buni, ca cetăţeni şi ca oameni. Jurnalismul de calitate înseamnă: forţă de pătrundere, cunoaştere şi înţelegere a unei realităţi complexe; analize şi opinii calificate; poveşti bine scrise şi jurnalism personal de la cei mai buni autori ai momentului; surprize. Înseamnă, de asemenea, a fi selectiv într-o lume în care cantitatea de informaţii este uriaşă.” (Knut Olav Åmås, editor la Aftenposten, principalul cotidian norvegian.)

Nu mai vreau să fiu optimist!

Plouă mărunt, rece. Ziua asta arată ca ţara şi ca minţile populaţiei ei… Da, veţi spune, o să te dai iar meteodependent! Aşa e, nu ştiu cum m-am procopsit cu ticul ăsta. Dar, zic, mai bine meteodependent decît… „independent” precum se dau „elitele” dinspre care ar trebui să mă aştept că ştiu unde e robinetul de oprit… ploaia. Da’ asta nu-i nimic pînă la urmă, nu-i aşa?, în faţa iluziilor moţiunii şi a anticipatelor, în faţa revoltei „esenţialelor” stimulente, în faţa programelor de guvernare colorate, în faţa bugetului, în faţa actorilor aruncaţi fără ruşine în stradă, în faţa grevelor, în faţa solidarităţii întru un bine incert dar viitor, în faţa reformei statului care, iată, se clădeşte magistral sub chiar ochii noştrii injectaţi cu substanţe ciudate. (Ochi de pisică, de o căutătură suspect portocalie sau poate… hepatică!?)

Da, mai bine aşa, pînă la urmă, în voia ploii adică, decît în voia Vîntului şi a conspiraţiilor securistoide, decît în voia şuierului iernii care, presimt, ne va amorţi pînă şi ultimile resurse de luciditate, ultimile picături de instinct de conservare şi interes naţional. Ba, mai mult, zice-se că ploile asta bacoviene ar conspira şi cu dozele noastre de pesimism. Şi îmi convine şi asta, dacă stau bine şi mă gîndesc că las în felul ăsta optimismul fondatorului lui şi numeroşilor săi adepţi, Băsescu, după cum grăieşte TRU 😉 O da, prefer atunci să rămîn de partea astalaltă, a pesimiştilor, a celor care nu-şi mai administrează, zilnic. antidepresivele!

Plouă mărunt, rece… Ghicesc abia Tâmpa superb colorată, la momentul ei extatic de frumuseţe, tocmai acum, încotoşmănată în nori… Îmi pregătesc aparatul de fotografiat, dar îmi trebuie niţel soare iar frunzele să rămână aşa, la locul lor, preţ de vreo săptămînă.
Iar muzichia… Eh… cred că Keith Jarrett merge ca uns acum! 🙂

Servus, Blogolumii!
Pe voi… o să vă „adun” ceva mai tîrziu. (Meticuloasă, anevoioasă intreprindere!) 😉

Mi-e vară încă…

Încă nu mi-e… toamnă. Deşi dimineţile astea au fost altfel, aburul cafelei a avut o culoare suspectă şi m-au bîntuit nişte frunze, o lumină mierie, iar boabele de rouă mi-au părut mai mari… Ţin minte că gîndul toamnei m-a ispitit mereu repede şi de multe ori, în anii trecuţi, porneam prin tîrg să o pîndesc, să-i caut umbra, să o adulmec… Azi am căutat ceva… pda-uri de vară, ca să constat, suspect, că mai toate sunt de… toamnă. Da ştiu, cred că vreau să înşel gîndul… 😉 Încă mi-e… vară… Mai sunt ceva pepeni de cules, ceva struguri de lăsat în pace, ceva fluturi de stăpînit, ceva seri de ascultat printre greieri, ceva praf de desenat pe glezne… De data asta voi alunga, voi cenzura, o să-mi refuz cît voi putea de mult bucuria gălbuie, amăruie a gîndului ăluia colorat: „Mi-e toamnă!” 🙂

Sfîrşit de anotimp

Eram atît de atent,
încît se stingea-n cupole amiaza,
iar sunetele îngheţau în jurul meu,
prefăcîndu-se-n stîlpi răsuciţi.

Eram atît de atent,
încît plutirea ondulată-a mirosurilor
se prăbuşea-n întuneric
şi parcă niciodată n-aş fi-ncercat
frigul.

Deodată
m-am trezit atît de departe
şi de străin
rătăcind înapoia chipului meu,
ca şi cum mi-aş fi-nvelit simţurile
cu relieful fără de noimă al lunii.

Eram atît de atent,
încît
nu te-am recunoscut, şi poate
că vii mereu,
în fiecare oră, în fiece secundă,
şi treci prin aşteptarea mea de-atunci
ca prin fantoma unui arc de triumf.

Nichita Stănescu

Plimbare-n zi de vară

Brazii pitici vărsau ozon în alba dimineaţă
Şi ierburi-nalte, mai-mai te-acopereau,
Păşeai pierdută-n rouă şi-n verdeaţă,
Vorbind cu munţii cari recunoşteau.

Pasul tău mic şi iute închis într-o sandală,
Cuvântul tău fierbinte şi gestul tău ştiut.
Şedeam pe-un trunchi de carpen în liniştea totală
Ce urcă în amiază – altar necunoscut.

*

Acuma, când zilele trec iute şi toamna întârzie
Aş vrea să stau cu tine în tren sau într-o vie
Şi să privim cum norii, de ploaie, se sfâşie.

Avea-vom doar o carte cu strofe dragi, de Jammes
Şi vom ceti şi astăzi, aşa cum ieri ceteam,
Bunica n-o trimite merinde prin Avram.

*

Terţinele cântate sunt albe vise numa,
Eu însăpentru toamna ce ne îneacă via
Şi pentru tine, bună prietenă de-acuma,
Îmi scot, ca în biserică, spre ceruri pălăria.

Ştefan Baciu

Salutare, Blogolume! 😉

Vara pe uliţă. Tîrguiala

M-au exasperat zilele astea ştirile cu suta de mii de turişti veniţi la plaja de weekend de la Mamaia, cu aglomeraţia de pe autostrada Bucureşti-Constanţa, cu marea de trupuri întinse la soare, cu înghesuielile nocturne din cluburile încinse. Nu am suspectat niciodata mass-media româneşti de prea multă imaginaţie iar asta mi se confirmă iată azi. Chit că e vorba despre aceleaşi bătătorite ştiri de sezon sau despre episodicele sinucideri sau înmormîntări de artişti cheia în care sunt tratate este aceeaşi: gros-planuri şi comentarii imbecile întinse pe zeci de minute.
Una peste alta este ok acum ca şi anul trecut, acum trei ani sau şapte ani. Gîndesc că atîta vreme cît cotidianul nostru, realitatea noastră, aşa-zisul mental colectiv plutesc nezdruncinat pe aceleaşi ape, în aceleaşi coordonate, totul este, nu-i aşa?, în regulă! S-ar putea zice însă că una vezi la televizor şi alta este viaţa, că la ştiri ni se serveşte un simulacru de realitate uşor digerabilă. Posibil, dar cred că atîte vreme cît digerăm asta lucrurile sunt neschimbate. Digerăm fiindcă ne convine, ne place, consimţim că aceea e realitatea de care aparţinem. Şi nu vreau să spun că aş fi preferat ca lumea să nu se ducă, să nu trăiască, să nu evadeze, să nu sfideze criza. Nici vorbă! Ceea ce vreau să spun este că această realitate mie îmi confirmă din nou subţirimea argumentelor existenţei noastre. Aş putea vorbi despre scala de valori pe care navigăm sau despre… o „axiologie” a mass-media însă ar fi o chestie preţioasă – o altă latură în care cădem atît de uşor din cealaltă, facilă. „Sîntem deocamdată ceea ce ne îndeamnă lumea noastră să fim, iar trăsăturile fundamentale ale sufletului nostru ne sînt imprimate de conturul lumii exterioare ca de un tipar. Fireşte, a trăi nu este în fond decît o tîrguială cu lumea. Aspectul general pe care ea ni-l prezintă va fi aspectul general al vieţii noastre…”, spunea Ortega y Gasset… Mda… însă el mai lăsa locul unei tîrguieli, tîrguială pe care eu unul nu o găsesc. Eu aş fi pus pe tarabă azi o zi de vară… pe uliţă! N-am să o mai şi descriu însă, vă asigur doar că-şi merita preţul! 😉

Servus, Blogolume!
Zamo îmi aminteşte de… ţigăncile copilăriei, într-un melanj interesant 😉 Şerban găseşte kilogramele de timp din clepsidră! Teo îmi arată urma apăsării piciorului dîn iarba cu rouă. A lui, a ta, a mea… dintr-o dimineaţă, trecută, de week-end. Georgiana şi nebuniile ei de la… mare… 😉 Dana trece printr-o situaţie pe care o cunosc prea-bine, dintre cele care orînduiesc pînă la urmă lucrurile şi ne arată ce contează de fapt şi cît de facil este… restul. Îţi ţin pumnii, Dana! La Deea Dulce, Dulcea Deea găsesc mereu… visuri… Dumitru mă încredinţează că… undeva mai sunt de găsit…  energii corect răscolite! Departe… O mie de suspensii… ştiute, probate. La Evergreen.  O viaţă în procente? Poezie în statistici? La Cristian. Cîntecul… acela şi îmbrăţiarea tăcută, aici, la RodicaVania ne îndrumă spre nişte… dependenţe: cele fotografice ale lui Alex.

Post-scriptum la ocazii banale

Nu este zi în care să nu întîlnesc, aici în apropierea locului în care îmi îndeplinesc cotidienele îndatoriri, două, trei autocare ticsite cu turişti. De cîteva ori le-am răspuns respectivilor străini feluritelor curiozităţi, am intrat în vorbă… Ceea ce m-a frapat, aş putea zice, e că marea lor majoritate sunt oameni în vîrstă, pensionari cum le zicem noi, veniţi din ţări  care mai de care mai… crizate precum Grecia, Spania… Israel sau de te miri de unde. Cei cîţiva cu care am povestit zilele trecute erau oameni absolut obişnuiţi. Ţin minte că unul fusese la viaţa lui brutar, altul cismar, altul zugrav, altul fermier… Toţi aveau agăţate de gît camere de filmat şi aparate foto şi dincolo de preocuparea imortalizării unghiurilor inedite ale tîrgului exprimau detaşare, destindere. Mi-au spus că în fiecare an au cîte una sau două astfel de „ieşiri” şi că „la ei” acest mod de a-şi petrece timpul este absolut firesc ba chiar că asemenea recompense după anii de muncă li se cuvin fără doar şi poate. L-am întrebat pe unul dintre ei cum de îşi permite două astfel de ieşiri pe an după ce îmi spusese că după România se va îmbarca pe un vas de croazieră şi va ieşi din Mediterana pînă în Canare… Mi-a explicat că nu i se pare scump deloc şi că în caz că nu i-ar ajunge banii ar putea apela la copii sau chiar la un împrumut pentru a-şi satisface dorinţa de a se odihni colindînd lumea… Aproape banal…
Cum la fel de banală este imaginea bătrînilor noştri, mult mai îmbătrîniţi, atît de cenuşii, stinşi, confuzi, speriaţi, disperaţi că nu-şi pot plăti reţetele, fără camere digitale atîrnate la gît…

P.S. Găsesc că este pe zi ce trece fatalmente inutil să mai încerc să scriu ceva „la zi” pe marginea celor pe care suntem nevoiţi să le trăim… Am senzaţia că am spus totul de mult şi de prea multe ori… Ne împărtăşim unii altora aceleaşi impresii, ne revoltăm, găsim figuri de stil, ne înţelegem şi ne acceptăm frustrările în unanimitate… Mi se pare acesta un joc tot mai inutil în cercul nostru nebănuit de strîmt, nebănuit de nebăgat în seamă…
Rămîn doar anumite stări, senzaţiile, instantaneele blogolumii care nu ar prea trăi nefiind împărtăşite… Acestea însă sunt tot mai puţine, eu unul le găsesc tot mai greu…

Servus, Blogolume!

Andi mă încredinţează că visele pot fi regenerate… Asta mă duce cu gîndul să caut un hap sau un ceai sau un cuvînt sau o privire pentru o regenerare totală…
Mirela îmi aduce catrene de fată frumoasă. De Blaga. Şi mult prea multe blogolumi de citit deodată… De unde atîta răbdare?
Gigi îmi povesteşte despre un instalator, pensionar de… dreapta şi despre amărăciunea votului lui 😉
Dispecerul
… blogosferei lansează un colocviu despre „vinovăţiile” momentului şi despre tratamentele la un picior de lemn cu… bocamicină şi băselol 🙂
Emoţie… rînduri pe care le-am simţit citindu-le… nefiind în stare să le scriu la rîndu-mi cu doar o zi în urmă, în opt mai… Poate cu altă ocazie… Ar fi fost despre… „victoria” tatălui. Nu, nu aş fi putut scrie aşa, nu a fost o victorie… era mult prea curînd pentru o victorie… Mulţumesc, Onu...

Înţelesuri tîrzii… În oglindă

Nu mai ţinea minte de ce, atunci cînd venise să-şi recupereze de la criticul cu barbă, fumător de pipă, dosarul cu poezii lăsate spre publicare, acesta-i spusese doar atît: „Hmm… Mallarmé... Pune mîna şi citeşte Mallarmé. Şi după aceea Apollinaire!” El începuse cu acesta din urmă lăsîndu-se probabil furat în mirajul său aparent uşurel şi, fără îndoială, erotic… Mallarmé i se părea mai colţuros, mai „abscons” şi pe vremea aceea nu se dădea în vînt după descifrări, după esenţe, ci după toate cele… fruste. Toate gîndurile astea acum se mai leagă doar de o fişă, de un bileţel agăţat cu o agrafă de coperta acelui dosar care nu-i mai spune nimic. Chiar nimic.
Şi totuşi, într-o zi ca asta, amorţit şi doritor de primăvară, cu nostalgii franţujite, se apucă să citească în oglindă: Mallarmé – Apollinaire. O „Citire” în gîndul că-i va aduce ceva din senzaţiile de atunci şi, eventual, un tîrziu înţeles al celor spuse de criticul cu barbă, învăluit în fum de pipă:

Stéphane Mallarmé
Desprimăvărare

Morbida primăvară, din nou, a încălcat
Seninul regn al artei, o, iernile lucide,
Şi-n trupul meu de care un sînge trist decide,
Se-ntinde neputinţa într-un prelung căscat.

Crepuscule zac, albe, în craniul ce mi-l strînge
Un cerc de fier ca între pereţi de sarcofac,
Pe cînd eu dibui după un vis frumos şi vag
Pe cîmpul unde seve se lăfăie, nătînge,

Şi cad, răpus de-atîtea arome mult prea tari,
Iar visului săpîndu-i cu propria-mi faţă groapa,
Muşcînd din brazda caldă sub lilieci amari,

Mă-ntreb dacă plictisul o să-şi retragă apa…
– Azurul, însă, rîde pe gardurile vii
Şi ciripitu,-n soare, al păsărilor mii.

(Traducere de Şerban Foarţă)

Guillaume Apollinaire
Aud o pasăre-undeva

Aud o pasãre-undeva
Cred cã-i sufletul tãu de veghe
Printre soldaţii de-o para
Şi vraja-mi picurã-n ureche

Ascult-o cît de tandru cîntã
Pe care creangã nu pot spune
În zi de lucru si-n zi sfîntã
Cîntarea-i rostul meu pe lume
Ce mai pot spune, zice despre ea
Când totul e metamorfozã
Sufletu-i tril pe o zmicea
Inima-i cer si ceru-i rozã

Pentru soldati ea e iubire
Iubirea mea e doar o fatã
Iar roza-i mai putin uimire
Ca pasãrea-n azur zburatã

Inimã-albastrã de copil
Iubire-a inimii celeste
Repetã-le prea blîndul tril
Mitralierelor funeste

Ce latrã-n zare ca si cum
Însãmînteazã frig în astre
Zile si nopti îsi vãd de drum
Iubire-a inimii albastre

(Traducere de Ion Roşioru)

Déjà vu. Cu păpuşi

Ieri am fost la Teatrul de păpuşi. La „Arlechino”, aici în Braşov. Păpuşile şi actorii de pe scena aia mică, obişnuita înghesuială din sală, febrila căutare a unui loc liber, atmosfera „ruptă de lume” şi poveştile, multe dintre ele aproape pentru oameni mari, fac parte din tabieturile noastre duminicale. Pentru Ina asta face parte din firesc, pentru mine este aproape o terapie. Cei ce trec pe acolo ştiu asta. Teatrul de păpuşi este unul dintre puţine locuri (toate, cred eu, din cultură) unde mai este posibil, pentru o oră, jocul şi fruntea… dezgîndurată. Desigur, copiii adunaţi acolo fac totul posibil, fiindcă spectacolul nu este doar pe scîndură ci şi în sală. Eu unul privesc cînd spre scenă cînd spre chipurile copiilor cufundaţi în fotoliile galbene şi pufoase ale teatrului… Spectacolul e mirabil şi l-aş recomanda oricui. Duminică am văzut „Motanul încălţat”, o premieră, poate cea mai reuşită piesă a acestui an. Nu am de gînd să-i fac vreo cronichetă, însă vă voi povesti doar o scenă. Motanul bate la intrarea în sala tronului: „cioc, cioc, cioc!”. La care pajul încoronatului strigă: „La rege ajungi numai dacă baţi Boc, Boc, Boc, nu cioc, cioc, cioc!” Evident, audienţa matură a izbucnit în aplauze! Probabil cei mici nu au înţeles de ce… În momentul ăla mi-am amintit de rezistenţa şi şopîrlele care acum vreo douăzeci de ani făceau deliciul publicului prin sălile de teatru ale unei Românii paralizate de dictatură… Un mic şi nevinovat déjà vu, la Teatrul de păpuşi „Arlechino”. 😉

Întîmplare neîntîmplătoare. Blogolumea. Prieteni

N-am considerat niciodată ziua-mi de naştere ca pe vreun mare eveniment. Ca pe vreun prag cu tentă psihologică. Am sărbătorit mereu discret această zi, cu ai mei, şi cu cîţiva prieteni. Nu ţin minte să mă fi dus cu această ocazie la job,  încărcat cu platouri de prăjituri sau cu sticle de vin sub braţ… M-am bucurat mereu de cele cîteva telefoane, mereu aceleaşi, primite în aceste zile, de cele cîteva e-mailuri sau chiar de scrisori adevărate, de hîrtie. Şi cam atît.  Pur şi simplu. Asta mi-e firea şi, probabil, ţine şi de o anume educaţie… Asta nu înseamnă că de fiecare dată nu mi-am făcut cele cîteva evaluări pe care oricine, cred, şi le face după un an sau înaintea unui an nou. Nimic senzaţional în ele.
Astăzi a fost însă o zi altfel şi nu fiindcă am mai împlinit o vîrstă. Anul trecut ziceam că preferam să rămîn egoist cu această zi a mea. Aproape mi-a reuşit asta atunci 😉 Astăzi nu am mai putut încerca asta măcar. Din cauza blogolumii. Şi din cauza Facebook-ului. Cum n-am fost destul de atent încît să-mi ţin „la secret” ziua de naştere prin „reţele” m-am văzut asaltat de felicitări şi gînduri şi cuvinte pe care nu le pot suspecta deloc drept complezente. Zeci de mesaje de drag din partea a zeci de (aproape) necunoscuţi. Senzaţia e copleşitoare. Lumea aceasta e mai vie şi mai prezentă şi mai adevărată şi mai statornică decît aş fi crezut.
E adevărat, am provocat-o puţin, prin „metatextul” meu de ieri, dar am făcut-o ca semn al preţuirii mele pentru locurile şi oamenii (şi nu au fost toţi cei subliniaţi în text!) printre ale căror gînduri zăbovesc aproape zilnic. Şi am făcut-o şi pentru a suplini un pic din lipsa-mi de activitate susţinută (feedback, comentarii, lepşe, etc.) în acele locuri, împreună cu acei oameni… Nu, nu cred că provocarea respectivă a fost cauza „potopului” de gînduri şi cuvinte pe care le-am primit fără să le mai pot răspunde-n parte… E altceva. Şi sper ca asta să mi se confirme definitiv la un moment dat.
Singurul meu „comment” la cele primite a fost, este, acesta: „Servus, dragelor şi dragilor… Vă mulţumesc cu puţinele-mi cuvinte (şi) pentru această întîmplare… neîntîmplătoare…
Sunteţi extraordinari! P.S – uite de ce blogolumea e… altceva…”

Mă-nclin, prieteni!

De(z)virtualizarea… Gînd de noapte

Astăzi (mi)-am regăsit trubadurii pe Republicii. Ştiu că au mai cîntat zgribuliţi peste iarnă chiar dacă eu îi credeam de tot plecaţi încă de sfîrşitul toamnei, o dată cu umbrelele şi mesele ridicate de pe Corso… Da, nu i-am văzut eu. Astăzi am stat un pic sa-i ascult. De „vină” a fost, cu siguranţă, puţinul soare căzut pe colţul ăla de stradă, topirea vizibilă şi prematură a troienelor… Ascultîndu-i mi-am dat seama că de fapt dacă mi-aş fi dat silinţa aş fi putut să îi văd şi să-i ascult, oricît de îngheţat aş fi fost şi că eu i-am alungat de mine, i-am aruncat pentru o iarnă în… virtualităţile mele.
Trăim, pe nesimţite, tot mai mult în „Second Life”, ne cioplim altă viaţă şi alt chip, punem pe picioare ferme pe Facebook, dăm cu sapa şi întoarcem bălegarul, ne aruncam vorbe pe Twitter, ne plătim facturile, vedem dacă ninge sau dacă plouă, citim ziarul, povestim cu un amic vechi, regăsit, ne aventurăm în blogolume, fascinaţi şi cu garda jos, ne îndrăgostim nepermis, ne înarmăm şi ucidem, minţim, trădăm, ne trimitem flori şi prăjiturele de ziua noastră, urmărim, voyeurişti, paşii celorlalţi, ne mulţumim cu concertele de pe YouTube, înşelăm şi suntem înşelaţi, participăm la şedinţe, zise şi teleconferinţe, ne antrenăm, ne dăm restanţele online, ne „publicăm” poeziile, dizertaţiile, ne reparăm singuri calculatorul prin 3G, ba ne şi desfundăm conductele la îndrumarea meşterului instalator prin webcam, chatuim în toate limbile pămîntului fără să ştim vreo limbă străină, învăţăm să şofăm cu instructorul pe mess, ne comandăm prînzul şi cina, ne lăsăm „ghicit” viitorul, citim fraze pe Google cu senzaţia că am citit cartea întreagă, ba ne şi tratăm în clinici virtuale, ne deplasăm fără să facem un pas, dăm sentinţe, condamnăm, iertăm… Un amestec atît de straniu, încă, de realitate şi virtual…
Mă gîndesc, nu ar putea fi acest puzzle confuz de realitate si virtual pragul din care polii s-ar putea inversa? Virtualitatea să devină realitate şi invers? Dacă noi suntem „pionierii” unui experiment ciudat, al unei întorsături istorice care, peste cîţiva zeci de ani, va fi considerată drept „momentul 0” sau „momentul x” or „y”? 😉 Nu ar fi cazul să facem acum un pas înapoi evitînd astfel capcana, mirajul? Nu ar fi cazul să ridicăm piciorul de pe acceleraţie, să o lăsăm mai moale (unii dinte noi, desigur)?…
E doar un gînd aiurea de noapte… Oricum cred că Trubadurii din Transilvania, acolo în stradă, sunt un exerciţiu valabil de… de(z)virtualizare… O să trec mai des pe acolo, pe Republicii colţ cu Michael Weiss… 😉
Toate cele bune!

Descoperirea Americii. Déjà vu

Zi de februarie. Derdeluş. Viscol. Furtună de zăpadă. Şi atunci cînd vreau să o îmbrăţişez iarna mă alungă, mă trimite acasă. Seară. Caut printre poeţi, caut prin nişte notiţe vechi. Îndeletnicire plăcută de sîmbătă seara. Găsesc – mereu întîmplător – nişte date. Mă duc spre Geo Bogza. Rezonanţe stranii: parcă nu l-am citit niciodată, parcă habar n-aveam de existenţa lui. Numele său îmi spune ceva, îmi sună cunoscut…  Să fi trecut aşa de mult timp?…  Déjà vu? Privesc spre bucata de raft: un braţ de Geo Bogza. „Cartea Oltului”?… Nu, mai bine nişte… invective.  Pînă şi obscenitatea era altfel. Nu era xxx, era poezie… Poeta Ana Blandiana a spus undeva: „Tânăra generaţie a descoperit dragostea fizică, dar nu face legătura cu Geo Bogza; nu din răutate, ci din ignoranţă nu ştie că America a fost deja descoperită“. Mda… America a fost descoperită de mult şi toată lumea are senzaţia că o descoperă astăzi. Şi nu mai e vorba doar despre… minora pornografie sau… poezie. Nici măcar despre… blogopoezie. Nici măcar despre… Bob Marley. 😉

Geo Bogza

Poemul marinarilor venerici şi al femeii depravate

Clădit pe mlaştini, somnorosul port
Visa la sud, puţin a mort
Şi în el una, a tămâie
Întinsă pe araci ca via
Îşi făcea gravă meseria.

Era una vestită şi până în fund
Bolnavă, peste zăplaz cu gest rotund
Chema prin seară acvatici răzleţi
La rol primordial de călăreţi
De fiecare dată cu un câştig cinstit
Vindea o pulpă veche şi-un sex cam paradit.

Vindea cântând, sirena, ca-n basm şi epopeie.
Ca-n navigări vestite descrise-n odiseie:
Veniţi la mine marinari
La trupul meu cu tâţe tari
Imaculate, ca de ceară
La sexul meu de domnişoară
Veniţi cu bani rotunzi de aur
Să mă plătiţi ca pe-un tezaur
La trupu-mi rudă cu natura
De vreţi flămânzi să puneţi gura
Ca-n navigări vestite descrise-n odiseie
Vindea cântând, sirena, ca-n basm şi epopeie.

Frumoasei invitaţii răspunde un matelot
Marină lighioană, un tatuat pe bot
Părea scăpat atunci din dubă
Cu trupu-i ros de-o neagră bubă;
Ea îl iubi corect, ca orice fată
Scrâşnind din dinţi, ţipând odată.

Altul cu trudă şi oftat de bou
I-se deşeartă-n pântec ca un ou
Stricat de multe aşteptări
Când clătinat plutea pe mări
Umplut cu germeni şi moloz
Ca orice ou de brav matroz.

Dintr-un gâtlej alcoolic şi-un vechi acordeon
Cântau şi marinarii cu voci de bariton:
Venim la tine depravată
La trupu-ţi copt, păstrat în vată
Tumefiat de mult abuz
La sexu-ţi ca un cucuruz
Venim flămânzi încăodată
Primeşte-ne deci depravată
Vrem pentru inima din noi
Cu mult talent să te despoi
Să te vedem goală la brâu
Şi trupu-ţi ca un snop de grâu
Când îl va roade un şobolan
Sărind îl vrem, până-n tavan,
Cântau şi marinarii cu voci de bariton
Dintr-un gâtlej alcoolic şi-un vechi acordeon.

(din Poemul invectivă – 1933)

Dor de toţi. În lanul de secară

Cine mai ţine minte sfîrşitul „veghii-n lanul de secară?”… L-am recitit acum aflînd de la radio de moartea lui J.D. Sallinger… Bineînţeles că ăsta mi-a fost reflexul, să mă duc la raft şi să caut cartea. Aceasta. Am răsfoit-o şi am retrăit senzaţia de atunci: „Cum? S-a terminat? Aşa? Deja?…” Cred că în vremea aceea, deşi fermecat de tentaţiile acelei libertăţi intangibile eu nu aş fi conceput să am de a face cu unul ca Holden Caulfield. Alţii, dimpotrivă, ştiu… Privind în urmă mă întreb: ce s-o fi ales de el, fiindcă vîrsta lui trebuie să fie aproape de vîrsta mea (la orice personaj, cînd îl citeşti, te raportezi cu o vîrstă contemporană ţie…). Şi totuşi de ce n-aş recunoaşte acum că de nenumărate ori m-am dus, mai tîrziu, după ce am citit cartea, să stau de veghe-n lanul de secară? Nu cumva, pînă la urmă, am devenit eu un… Holden Caulfield?… Poate nici n-aş fi uimit să aflu o sumedenie de coincidenţe privind viaţa… noastră de… după citirea acestei cărţi uşurele… Ceea ce ar însemna, nu-i aşa, că de fapt aşa am fost şi înainte, atunci odată cu el?
De bună seamă… „Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ţi se facă dor de toţi.” Oricum, cine ar înţelege ceva?

P.S. – Atît de puţine am auzit ieri despre Sallinger. Şi atît de multe despre Mutu!… Firesc.

Gînduri obişnuite. Cu Allan, Janis şi Paul

A nins aşezat. Zăpadă un pic mai spumoasă, mai sclipitoare decît cele de pînă acum. Aceasta ar putea fi fotografia iernii ăsteia slute. Slută mai curînd din senzaţiile provocate de oameni asupra ei cît dinspre ea însăşi. Probabil avem şi iarna pe care o merităm sau iarna ia chipul şi asemănarea faptelor noastre… Şi dacă aşa este, e puţin probabil să mă mai minunez de norii de zăpadă atîrnînd grei prin copaci, de plapuma grosă şi albă îngreunîndu-mi paşii spre casă în luminile roşietice ale serii, de ninsul liniştit cu fulgi liniştiţi, mari cît palma… Întîmplarea face cumva ca hibenala-mi şi repetata-mi constatare să fie însoţită azi – previzibil, nu-i aşa? 😉 – de Edgar Allan Poe, Paul Cézanne şi Janis Joplin…  Ştiu, una cu alta contrastează flagrant… Sau, poate… nu!

Paul Cezanne - Muntele Sainte Victoire (1885)

E.A Poe – din „Berenice” (1835):
„Restriştea are multe chipuri. Felurite sunt nenorocirile pe pământ, încununând ca un curcubeu nemărginita zare, culorile lor sunt tot atât de variate, tot atât de deosebite ca ale curcubeului, şi totuşi la fel de apropiate şi contopite, încunună zarea fără margini ca un curcubeu! Cum se face că din atâta frumuseţe am scos o pildă de ceea ce e urât? Din simbolul păcii ceva asemenea suferinţei? Dar, aşa cum în morală răul e urmarea binelui, tot astfel din bucurie s-a născut durerea, fie că amintirea fericirii trecute este durerea zilei de astăzi, fie ca suferinţele clipei de faţă se obârşesc din extazele care ar fi putut fi cândva (…)
În această cameră m-am născut. Şi astfel, trezindu-mă din lunga noapte a ceea ce doar părea, fără să fie însă, nefiinţă, pentru a cădea deodată în chiar inima unui ţinut fermecat — într-un palat al închipuirii, pe tărâmurile ciudate ale cugetării şi erudiţiei monahale — nu e de mirare că mă uitam în jurul meu cu o privire uimită şi înfrigurată, că mi-am petrecut copilăria între cărţi şi mi-am risipit în visuri tinereţea; dar ceea ce pare ciudat e că, după trecerea anilor, amiaza vieţii mele de om matur m-a găsit tot în castelul părinţilor. Ceea ce e cu deosebire ciudat e stavila abătută asupra izvoarelor vieţii mele. Uimitoare a fost acea întorsătură petrecută în caracterul celor mai obişnuite gânduri ale mele, schimbându-le cu totul. Realităţile acestei lumi mă impresionau ca nişte vedenii, şi numai ca vedenii, pe când bizarele gânduri din ţara viselor ajunseră nu numai hrana vieţii mele de toate zilele, ci însăşi adevărata mea viaţă, întreagă şi unică”
, îşi zicea Egaeus…

Avertismente. Dependenţe. Drumul spre casă

Ar fi bine să-ţi convoci la referendum celulele, moleculele, gîndurile, după care să faci bine şi să te autoreglementezi! „Exist sau nu exist?”, „Sunt sau nu sunt?”, asta trebuie să întrebi. „Da sau nu?”. Bagă la cap, atitudinea ta lasă mult de dorit în ultima vreme! Nici nu le mai răspunzi oamenilor la salut şi eşti dispreţuitor în faţa vecinilor. Te crezi superior şi nu-ţi mai îndeplineşti sarcinile care ţi-au fost trasate. Partea ta de grădină e năpădită de buruieni şi au trecut cîteva luni de cînd nu ţi-ai mai plătit contribuţia pentru curăţenia, căldura şi siguranţa obştii… Autoreglementează-te sau vei fi expulzat! Lumea aia cu care cochetezi în ultima vreme nu o să-ţi sară în ajutor, o să-ţi întoarcă spatele la primul tău semn de oboseală sau lîncezeală, o să vezi! Ăsta ţi-a fost ultimul avertisment!
După vorbele astea în loc de „bună dimineaţa” ai plecat îngîndurat spre… birouri. Pe drum ai cules cele zece frunze cu care erai dator pentru ora săptămînală de amenajări ale anotimpurilor interiorare. Dacă mai aşteptai o zi sau două nu le mai găseai nici pe astea. Vorbele alea ţi-au zăngănit în minte toată ziua. Nici măcar nervii, suspiciunile, ameninţările mitraliate printre dinţi, nici măcar obişnuitele şicane sau termenele imposibil de respectat din cauza convivilor ingraţi şi aberanţi nu te-au activat. La un moment dat ai fost chiar tentat să ceri o cafea dar ţi-ai adus aminte că ai promis că renunţi măcar la drogul ăsta. Una din puţinele promisiuni pe care de altfel ai reuşit să ţi-o respecţi de cînd cu criza asta. O cafea ţi-ar fi făcut şi mai rău, te gîndeai, trăgînd cu nesaţ din ţigară, pe drumul de întoarcere, recunoscător ţie însuţi că ai rezistat ispitei, că ai făcut şi tu ceva bun în ziua asta. O zi goală în plus…
Străzile, pe care le fotografiai zilnic, ţi se par acum cu totul străine. Cetăţenii care îţi erau atît de familiari ţi se par acum din altă rasă, de altă culoare. Ai senzaţia că toţi te urmăresc cu privirile, că vor să-ţi ceară ceva, că îţi respiră aerul cu cît încerci să te fereşti mai mult. Locul din care dimineaţă îţi culesesei frunzele e împînzit acum cu panouri albe de tablă. În spatele lor, nişte tipi fără feţe ung cu clei, absorbiţi, direct pe pămînt, foi mari de hîrtie pe care ghiceşti ascunse imaginile altor tipi, tot fără feţe…
Într-un tîrziu te apropii de curte, o curte mare şi necunoscută chiar dacă bănuieşti că acolo este „acasă”. Dalele de beton au formă de litere. Nici pe acestea nu le recunoşti. Respiri uşurat odată ce ai încuiat uşa în urma ta. Aprinzi lumina, ceva măcar aici ar fi trebuit să îţi limpezească amintirile, senzaţiile. Nu este aşa. Pe masă, acolo unde-ţi lăsasei dimineaţă laptopul deschis vezi doar cablul tăiat şi un bilet: „Autoreglementează-te sau vei fi expulzat!!!”… 😉

Toamnă à la russe

S-a înserat deja mai repede. Parcă ieri nu era aşa întuneric la ora asta… Printre nori, azi, a curs o lumină deja mai galbenă. Privind spre Tâmpa mă aşteptam să o văd deja vopsită în miere. Am anticipat toamna, oricum, mai demult 🙂 vorbind despre „starea de toamnă”… Adevărul e că poezia toamnei nu poate fi întrecută de o alta. Toamna este sau nu este, privind astfel lucrurile. Am regăsit-o aseară tîrziu şi în mestecenii şi… Eseninul de la Cella şi între parfumurile şi culorile Mirelei. Esenin, Nichita, Bacovia, Baudelaire, Van Gogh… sunt fiecare cîte o toamnă. În parte. Inspirat de cele găsite aseara la Cella mi-am dat seama că toamna mea, astăzi, e…  à la russe. Recunosc că sună paradoxal. Mai curînd iarna poate fi rusească. Poate anticipez din nou… 🙂

Nu, nu sunt filorus. Muzica, literatura, pictura sunt universale şi atît. Însă, nu o dată, am simţit vibraţiile sufletului ăluia cît stepa într-o muzică şi-o poezie cum doar în mică măsură ne este dat să avem parte pe dealurile noastre line şi mioritice . Fără să-i înţeleg, acestui suflet, cuvintele, în rusă, chiar dacă traduceri am citit destule. Aşa se explică de ce, nu rareori, am postat pe aici muzici sau texte venite de la ruşi (da, „de la ruşi vine ploaia!”). Îi spuneam Cellei aseară că ar fi provocator să încercăm să scriem despre, şi să adunăm aici ruşii care ne plac şi partea lor de suflet mare. Acum îmi dau seama că e o anevoioasă întreprindere. Sper ca aceia care rezonează la fel să ducă mai departe, într-un fel sau altul, chestia asta prin paginile lor. Pentru fiecare în parte s-ar cuveni cîte un text şi de la fiecare ne-ar trebui crîmpeie traduse. Eu unul voi aşez aici frînturile care mă fac acum să simt o toamnă rusească. Vladimir Vîsoţchi spunea: „Poeţii calcă pe muchie de cuţit/Tăindu-şi pînă la sînge sufletele desculţe”. Nu e ciudat, cred, că trubadurii de aici au avut destine tragice. Cîţiva dintre ei aşa au şi înţeles poezia şi muzica, sunt sigur că şi toamna la fel: şi cu sînge de… suflet pe muchii de cuţit. Mihail Krug a fost ucis, Serghei Nagovicin, a murit tînăr după un atac cerebral, Vîsoţchi, şi el urmare unui atac de cord. Pe ceilalţi nu i-am mai… cercetat. Pe Vitas îl şitiţi cu ale lui cinci octave, Rebroff a fost neamţ, dar mai rus decît… ruşii, cu mama rusoaică… Numele celorlalţi nici măcar nu le ştiu…
















Dezmăţ curat, nu-i aşa? Să vină toamna! 🙂