Singurătatea unui expirat

„Expirat”… „Nu mai departe de mîine”, mi-a zis azi, pe stradă, un prieten vechi, „nu mai privesc mai departe de mîine”. Vine o vreme cînd pentru ceilalți (societatea) nu mai conteaza deloc ce ai făcut, așa cum pentru tine asta e de fapt tot ce contează. Pentru ei e vorba doar despre „sarcinile” zilnice și despre felul în care le poți duce și în niciun caz despre raftul tău de trofee… coclite. Probabil, jungla românească își va avea curînd și partea ei binemeritată de cimitir al elefanților, aceea în care cei „bătrîni” și puțin obosiți se duc din vreme să moară un pic, să le facă loc, cu generozitate, celor tineri, grăbiți și avizi de afirmare.
Povestea prietenului meu e cît se poate de comună și ușor de găsit în felurite ipostaze, variante. Un tip sclipitor, încă tînăr în accepțiunea unei lumi normale, dintre primii decreței de felul lui ca vîrstă, a muncit „cu spor” doar pe cont propriu, doar cu mintea și cu mîinile lui, pînă în vremurile astea, cînd niște lupi tineri și pupători în curul sus pus al unuia, l-au rezolvat cu o țeapă și cu niște lucrări suflate la preț de nimic. Singur și fără proptele, aruncat în șanț, l-au lăsat puterile, suflul, și s-a lăsat ros și la trup și de… oameni. În cîteva luni și după o… masă de operație a ajuns de nerecunoscut. Singur, la propriu, obosit, fără piese de schimb și la rîndul lui doar o piesă uzată, bună să fie schimbată. Schimbată cu o alta, „a voastră, societății”, lustruită și în putere, fără zăbavă gata să spargă pietre pentru un viitor nu mai lung de o limuzină și de niște nopți albe de club. Mîinele, pentru prietenul meu e numai un mîine probabil și atît. Ros la trup și de oameni, îmi zice, în loc de „la revedere” (acel incert „la revedere”, cu jumătate de gură) un: „Sănătate, las’ că și mîine e o zi!” „Da, las’ că vine și rîndul lor!”, zic și eu, în gînd, printre dinți…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Firimiturile de dimineață ale porumbeilor

în fiece seară
cînd soarele închide ușile
și le stinge lumina
se duc pesemne la culcare sau
mai stau o vreme să asculte liniștea fotoliilor vechi:
vecinii mei de la trei n-au aprins niciodată vreun bec
și uneori uită toată noaptea geamul deschis
pregătiți din vreme parcă pentru
firimiturile din zori ale porumbeilor.
cred că acolo-i paradisul nopților
și iasca zilelor.

Răbdarea cuvintelor cu noi

Bine-ar fi să ne citim… Să ne mai citim cuvintele, rîndurile, întregi, şi gîndurile. Pornind de la faptul că ele există! – ar spune scepticul de serviciu… Dar sunt, vă zic eu că sunt, chiar dacă nu le vedeţi scrise sau credeţi că nu-s gîndite. Şi de-am face-o ca-n vremurile alea-n care fugeam acasă, avînd destul timp ca să nu ne măsurăm tihna, ci rarele scrisori ronţăite de bucuria găsirii. Eşti nostalgic, îmbătrînit în gînduri! – ar zice zeflemitorul de serviciu. Tot ce se poate! Şi atunci asta ar înseamna că de fapt lucrurile stau invers? În inversul acelor ceasornicului iluziei adică? Şi că ne sorbim cuvintele, că şedem, ne ascultăm gîndurile şi le scriem, că nu alergăm, că nu gonim, că nu urlăm, că nu suntem jivine turbate şi că atunci cînd ne privim nu ne uităm prin sticlă? Că nu-i doar filantropie şi „a te face că”, ci înţelegere, aşezare şi îngăduinţă? Dacă aşa-i, aşa să şi rămână atunci, şi pentru mine aşa să fie pornind cu anul cel nou încolo!
Dar prea am văzut cum e să te usuci pe dinăuntru atunci cînd te laşi uitat de sine – alergînd după te miri ce „misiuni” – şi cînd primele senzaţii sunt nescrisul şi necititul, uitarea celorlalţi. Am văzut cum e să atîrni doar în nădejdea singurătăţii, şi singurătatea să obosească, să nu te mai ţină, aproape să te scape, şi ştiu cum e. Dar vă întreb (unii din voi puteţi răspunde!): cum e să rămâi aşa, la nesfîrşit, ca într-o cameră fără margini? O cameră fără uşi, ferestre, pereţi, infinită, a ta, desigur, pe care o crezi plină de suflet şi-n care nu ajunge de fapt nimeni? Cioran vorbea, cred, despre o „aparentă sociabilitate”, cu mult înainte ca lumea să devină o precară aglomerare globală şi virtuală atît de… familiară. Dar azi, când aproape că nu mai suntem dacă nu ne dovedim a fi si virali, când chiar daca ne vedem nu suntem?!… Ştiu, viaţa-i pe cont propriu, ba chiar e o cursă, pentru care antrenamentul asiduu a devenit obligatoriu, în aşa fel încît în colbul Colosseumului („amfiteatrul Flavian” 😉 ) să rămână destui, suficienţi sclavi (sau nu) striviţi în picioare. Dar parcă ajunge! Hai să ne aşteptăm, să ne trăim, să ne scriem din nou şi să ne citim. De acum înainte – câtă vreme or mai avea răbdare cu noi şi ne-or mai recunoaşte de fraţi, cuvintele. Pe îndelete. La gura sobei. Ce ziceţi, mai încercăm o dată?…

Servus, Blogolume şi La mulţi ani!
Toate cele bune! 🙂

Chemarea elefantului

„Cum, şi-n ce-ţi cîntăreşti singurătatea,
în vii sau în morţi,
în frunze, în pietre sau în covoare?
Nu că ar conta,
dar tot a venit vorba şi vremea
să te legeni pe o pînză de paianjen…”,
„Pînă cînd?”, am dat să întreb.
„Pînă cînd vor mai chema un elefant!”,
mi-a mai zis dresorul.

Foto:: Gregory Colbert -
Foto: Gregory Colbert – „Ashes and Snow” (Nomadic Museum”)

Un sac de timp

Probabil, ar fi fost şi el un bun ceasornicar, dacă într-o zi n-ar fi văzut cum vecinul, bătrînul ceasornicar al oraşului, arunca, pe ascuns, la întunericul fiecărei seri de miercuri, la ghena de gunoi din spatele casei sacul cu ceasuri al săptămânii. Se spune că făcea asta de cînd îşi dăduse seama că ceasurile nu mai au nici timp, nici sens, nicio valoare aşadar, adică dintr-una din primăverile din urmă, de atunci de cînd rămăsese pur şi simplu singur.
Probabil, ar fi fost un iscusit vînzător de ziare, dacă nu l-ar fi surprins pe cocoşatul vînzător de ziare cum, dimineaţă de dimineaţă arunca cîte un teanc bun de ziare la tomberonul de lîngă intersecţie sau ar fi putut fi orice altceva, un oricine altcineva: un maratonist fără oprire, de pildă, ori un tăietor de spice sau un instructor de zbor, un voluntar nobil sau un coşar, un sacagiu sau un geamgiu.
Dar cum toate astea, precum şi… altele îi păreau atît de volatile, de rapid irosibile în fluxul gîndurilor lui albastre, hotărîse să nu facă nimic altceva decît să pîndească şi, în fiecare noapte de miercuri, să ia sacul cu ceasuri din lada de gunoi şi să i-l strecoare înapoi în mica sufragerie-atelier, omului singur.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

În care poezia…

…poezia ta-i mîncare pentru îngeri, Vasile,
stai liniştit, le-ai lăsat destulă
şi de sub verdeaţa pămîntului
oamenilor nu are cum să le cadă
vreo firimitură,
îngerii tăi nu mor de foame, Vasile.

Salvador Dali - "The Fallen Angel" (Illustration for Dante's "Divine Comedy" 1951)
Salvador Dali„The Fallen Angel” (Illustration for Dante’s „Divine Comedy” 1951)

De-un leu poezie

trup tînăr uitarea
trup vechi singurătatea
cuvinte de proximitate adică
un fel de poliţie a asteniei
de primăvară
ca nu cumva amneziei să-i pară rău
că te-a luat prea repede
pe nepregătite
fără punct şi virgulă
înainte să-ţi fi plătit
punga de plastic
cu poezii de-un leu.

Locul de respirat. Cinci minute

Ştiţi senzaţia aia dată de nevoia de securitate, solidaritate, compasiune, înţelegere, cînd privirile pierdute ale unui om îşi caută un sprijin în privirile şi vorbele şi soluţiile voastre? Dar aveţi idee cum e cînd aveţi de oferit o vorbă bună, un deget de ajutor, un umăr: „Hai mă, lasă că o rezolvăm, lasă că găsim noi o soluţie, îi dăm noi capăt”? Dar ştiţi cum e cînd înghesuit de un impas, de o nevoie, de o teamă, privirile voastre se izbesc, se agaţă bezmetice de cuiele din pereţi, de ferestre, de caturile uşilor, iar feţele şi gîndurile celor de lîngă voi rămîn ca de piatră, fără semne de răspuns, fără tresăriri, surde? Ştiţi singurătatea?…
Ei bine, dacă aveţi fie şi cea mai vagă idee despre ce vorbesc, staţi cinci minute şi încercaţi să simţiţi, să ascultaţi, să priviţi, să vă puneţi „în locul”… Lăsaţi retorica ipocrită, goală, lăsaţi profitul intim sau global sau „managementul personal”, lăsaţi „altruismul” socializării… „binefăcătoare” fiindcă, nu-i aşa, ştiţi bine, nu le luaţi cu voi mai departe de „liniştea” de-o noapte. Nu vă mai miraţi că unul sau altul îşi agaţă ştreangul de ţeava caloriferului, îşi pierde minţile şi se izbeşte cu 180 km/h în primul bolid ieşit în cale. Nu vă mai aninaţi în gîndul că toate astea li se întîmplă „altora”, „amărîţii de ei”, „săraci cu duhul”.
Am senzaţia, ba certitudinea întărită zi de zi, că după douăzeci şi ceva de ani nu mai convieţuim, nu mai vieţuim ci doar supravieţuim, fiecare pentru el, satisfăcuţi că şi azi ne-a ieşit să ne respirăm aerul şi să mai luăm „puţin” şi din porţia unuia sau altuia de lîngă noi! Ne-am extirpat omenia, solidaritatea, compasiunea, îngăduinţa, zîmbetul, vorba aia bună pe care altfel o ţinem în buzunar – şi nu spun eu ceva nou aici!
Mîine sau poimîine, într-un fel sau altul, viaţa cuiva vă e la îndemînă. E inevitabil asta. Poate că, mîine sau poimîine cineva, unii de-ai voştri chiar, vă aşteaptă neputincioşi pe o margine de pat de spital sau pe o bancă şi aşteaptă doar un gest,  pe cineva care să-i asculte cu răbdare sau să le vorbească, explicîndu-le că va fi bine . Poate că, măine sau poimîine, un pahar de apă, un colţ de pîine, o umbră de tihnă, un cuvînt, un răgaz, o privire senină, un drum, o iertare, vă sunt în putere. De cele mai multe ori ne este la îndemînă, nu ne costă nimic, avem resursele – care ni se par insignifiante – să  readucem pe linia de plutire o minte tulbure sau o viaţă oarecare.
Şi nu ştiu de ce, tot de cele mai multe ori, alegem cuţitul şi rînjetul indiferent, execuţia, spatele întors, umilinţa batjocoritoare, „intransigenţa” şi „corectitudinea”, dovezile „puterii” noastre adică! Sau poate ştiu de ce: fiindcă nu ne costă nimic, fiindcă „dă bine” undeva şi ne e mult mai comod aşa, să ne spălăm pe mîini şi să dormim, „liniştiţi”! Şi mai ales fiindcă ne gîndim că nouă, oricum, aşa ceva n-o să ni se întămple niciodată! Dar… măcar fie şi din „creştineasca” teamă că totuşi „roata se-ntoarce”, să ne punem, cinci minute, „în locul”!… Atunci, şi alţii se vor pune-n locul nostru, exact atunci cînd vom avea nevoie, fiindcă solidaritatea se-nvaţă şi e molipsitoare. Şi o să putem respira, cred, din nou. Simplu, nu?!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cel singur printre ştiri

„Breaking News!”,”Lovitură”, „Bombă”, „Incredibil”, „Excepţional!”, „Exclusiv”,”Nu ai să vezi aşa ceva!”, „Scandalos!”. Ştiri de carton, despre oameni de carton, despre întîmplări de carton. Ştirile de carton galben nu au nicio legătură cu viaţa ta. Cu vînturarea copacilor. Cu moartea. Cu spitalul. Cu kilu’ de cartofi. Cu şcoala. Cu liniştea de mîine a copilului. Ştirea despre viaţă e căzută ireversibil în desuetitudine. „Nu o lua în nume personal”, ţi se spune. „Numele personal” nu există, el doar loveşte decisiv în ce a mai rămas din tine. Şi-ţi vine să te duci, să-ţi sugrumi cuvintele şi să dormi prea-scurtul somn şi să ceri în zori un pluton de execuţie. Fără procurori, fără miliţie, fără judecători, fără avocaţi. Ştirile, reportajele despre tine, cu tine, pentru tine, pot avea permis cel mult orgoliul unei căutări de-un minut şi doar atunci  cînd vin de la morgă, din canale sau de la o defenestrare. Nu-ţi fă iluzii, cînd tu te citeşti nu te citeşte nimeni. Vrei un sfat? Ia-ţi o oglindă, fără conexiune la Internet, şi petrece-ţi seara în faţa ei, ca să nu fii singur, după cum îşi zicea şi Pavese într-o cameră din hotelul Roma din Torino.

Lo steddazzu*

Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznă
Şi stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldă
Vine de pe ţărm unde e matca mării
Îmblânzind răsuflarea. Este ora când nimic altceva nu se
Poate petrece. Până şi pipa-ntre dinţi
Atârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.
Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi
Şi se uită cum înroşeşte pământul. Marea, şi ea,
În curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.

Nu-i lucru mai amar decât zorii unei zile
În care nimic nu se poate petrece. Nu-i lucru mai amar
Decât să te simţi zadarnic. Atârnă de cer ostenită
O stea verzuie, surprinsă de zori.
Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc
La care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;
Se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţi
Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului
E nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.

Merită osteneala ca soarele să se înalţe din mare
Şi ziua cea lungă să-nceapă? Mâine
Se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie
Şi totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se poate
petrece.
Omul cel singur ar vrea numai să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer,
Omul îşi pregăteşte pipa domol şi-o aprinde.

Cesare Pavese – 1935
„* în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat în 1935 şapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume atribuit planetei Venus.”  (din Orizonturi Culturale Italo-Române)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Singurătatea plătitorului de facturi

Mai deunăzi am intrat în casa unor bătrîni – rude de departe – cu ceva treburi şi pentru oarece discuţii, la un pahar de vorbă. La plecare, am observat pe „studioul” de lîngă uşă un vraf de hîrtii, plicuri desfăcute sau încă închise, bileţele, printre alte mărunţişuri. Imagine familiară pentru acel loc din mai fiecare casă. Bineînţeles, am recunoscut în majoritatea acelor hîrtii facturi şi am zîmbit, înainte să spun „la revedere”, remarcînd: „Facturi!…” Gazda a zîmbit şi ea amar: „Da, facturi… Nu se termină niciodată! Or să rămînă şi or să mai vină şi cînd noi nu o să mai fim aici să le primim!…”
Vorbele astea mi-au rămas în minte preţ de cîteva zile. Lipită de imaginea acelor pensionari. Nu că ar fi o revelaţie aici însă, da, aşa e, facturile nu se termină niciodată. Facturile tronează în vîrful puţinelor noastre certitudini. Alături de viaţă, de moarte, de boli că altele… certe nu prea văd. Venim pe lume aducînd după noi o factură şi murim lăsînd în urma noastră nişte facturi. Şi, lună de lună, săptămînal poate, ne întîlnim cu nişte facturi. Şi nu oricum, ci foarte intim, în cea mai personală relaţie cu putinţă, asemeni uneia amoroase sau de ură. Relaţie petrecută într-o solitudine perfectă.

Factura ne este adresată, ne poartă numele şi cnp-ul, ne identifică la o adică. Este a noastră şi numai a noastră iar noi suntem ai ei şi numai ai ei. Face parte din familie, s-ar putea spune, cu drepturi depline. Şi, faţă de alte treceri prin existenţa noastră, facturile sunt singurele, într-un fel sau altul, cărora nu le rămînem datori. Şi nici ele nouă!
Singurătatea aceea a relaţiei noastre cu o factură este însă din cele cu spaimă şi cu tristeţe. Este singurătatea aia a gîndului supravieţuirii, pentru atîţia dintre români, singurătatea hîdă a neputinţei, a disperării zilei de mîine. Facturile nu-ţi acceptă neputinţele, resemnările, infidelităţile, şmecheriile. Sunt de o corectitudine fatală şi ţine de domeniul minunii ca „altcineva”, din solidaritate, să vină să le îndestuleze în locul tău, „stăpînul” lor. În fiecare zi relaţia despre care vorbesc se consumă în linişte în milioane de ipostaze sau de case, între patru pereţi, în tăcere, în încordarea sau destinderea maximă a muşchilor corugatori şi occipitofrontali ai „condamnaţilor”. Şi nu-i vorba doar despre nişte pensionari ci şi despre nişte maturi care, probabil, nu vor mai avea măcar şansa „siguranţei” unei pensii care să satisfacă plata unor datorii ci şi despre nişte tineri pentru care o factură neplătită poate fi fierăstrăul care taie un drum…

Nu ştiu cum e în alte părţi, probabil acolo se poate vorbi despre o legătură normală, banal contabilă şi reciproc avantajoasă. Ceea ce văd aici şi acum, în acest prezent necruţător de iute, este singurătatea deprimantă a românului neajutorat în captivitatea de hîrtie a facturilor. De prea multe ori şi pe nedrept umflate cu dispreţ, suficient cît să îi treacă viaţa şi moartea la datorii.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

O poză cu Moromete. Din fundu’ curţii

Mi-am început ploioasa-mi zi, fatalmente pe FB, cu un gînd aruncat acolo, către nicăieri, un gînd din fundu’ curţii. „Avea uneori obiceiul – semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas – de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur”, aşa făcea Ilie Moromete. În monoloagele lui, în vremurile lui de revoluţii exterioare şi interioare şi de timp fără răbdare, Moromete îşi avea grădina, salcîmul şi-şi mesteca gîndurile laolaltă cu tutunul fărîmiţat în palme. Nu era totuşi atît semn de singurătate – citea „Dimineaţa” „lui Cocoşilă”, la Iocan în Poiană, uitîndu-şi de fonciire, de frigurile şi de Bisisca lui Niculae, de urzelile unor Paraschiv, Nilă şi Achim sau de gura Catrinei – cît de plutire peste realitate. Şi cred că aşa i-a funcţionat lui instinctul de conservare pînă la sfîrşit. Chiar şi după ce şi-a prăbuşit salcîmul a rămas stăpîn în istoria lui, nu cum cred alţii. Şi-a supravieţuit cu rădăcinile din pămînt ale salcîmului, chit că avea să fie purtat într-o roabă spre moarte. Într-o roabă… „Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă”… Ceilalţi, toţi, s-au dus cu istoria lor sau s-au lăsat duşi spre niciunde.
Îmi caut grădina din spatele casei, îmi caut salcîmul, locul ăla de acasă în care să mă duc să vorbesc singur. Îl găsesc în poze.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Aşchii, cicatrice. Sanatoriu

Nervoşi, angoasaţi, deprimaţi, obosiţi, bătrîni, crizaţi, cărînd drame, tragedii, ameninţări şi resentimente după noi… Era o reclamă a nu ştiu cărei bănci cu nişte indivizi înhămaţi la fel de fel de chestii pe care le trăgeau după ei… Asta e imaginea despre care vorbim – chiar muţi fiind! – şi pe care o vedem pe stradă dar şi în locuri strîmte, intime, familiare. „Băi, nu mi-e bine”, „am probleme”, „mă doare din nou chestia aia veche”, „nu mă simt bine”, „e aiurea, nu e în regulă deloc”, „lucrurile merg rău, din rău în mai rău”… Astea-s mesajele, disimulate cel mai adesea, nespuse, care se zăresc asemeni unui subtitraj aplicat imaginilor de mai sus. Unii le recunoaştem pînă la urmă, ajungem să le strigăm în gura mare, să le aruncăm în spatele lumii – ca pe nişte vini independente de noi pentru care cerem „dreapta” răzbunare! – încercînd astfel parcă să ne lepădăm de ele; alţii ni le purtăm solitari, dar se văd pe faţa noastră cicatricele de la aşchiile din suferinţa lumii. Cei mai mulţi încercăm însă să ne minţim în spatele unor măşti vesele sau indiferente – cei care nu am trecut încă de la… nimburile presimţirilor spre…  miejii resemnării. O vreme ne iese chestia asta. Parte din noi suntem născuţi aşa, trişti; restul ne-am îmbolnăvit, ne-am contaminat mai tîrziu şi mai ales în anii din urmă. Se poate vorbi chiar despre o periculoasă epidemie!
Ştiu, veţi spune, sfătoşi şi solidari, pentru asta îţi trebuie un relaş, sfatul unui psihlog, al unui prieten, un sanatoriu ceva, refugiul la pieptul familiei sau să citeşti o carte despre gîndirea pozitivă, o revista glossy măcar, să nu te mai uiţi la Badea şi la Sinteza zilei, ba chiar să descoperi şi să te abandonezi micilor voluptăţi ipocrite ale unei Românii pozitive! Dar ştim toţi, nu-i aşa? – că-i încă o frecţie la un picior de lemn! Atunci?, zic… (întreb şi eu aşa) 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

Peisaj cu antene… Dintr-o singurătate

Astăzi am poposit preţ de o ceaşcă mică de cafea neagră şi de o ţigară într-un balcon vechi, dintr-o casă veche cocoţată pe una din străzile vechiului oraş. De acolo de sus am văzut nenumărate antene, din cele vechi, spînzurate în te miri ce poziţii, răscrăcănate, oloage stînd în picioare într-un echilibru precar. Dinspre nicio astfel de sperietoare de porumbei nu mai pleacă niciunde nici un semnal, tuturor li s-au rupt firele care le legau de pămînt şi de lume. Am avut astfel ciudata senzaţie a unei expoziţii de antene din ţeavă, urcate pe acoperişuri de vreun artist extravagant, negăsindu-le alt rost, alt înţeles al prezenţei sau al uitării lor acolo. Cred că unele sunt înfipte printre ţiglele roşii de cînd lumea şi îmi imaginez scena cu fericitul proprietar al unui televizor alb-negru strigînd din toţi rărunchii spre vecinul temerar şi amator de bacşiş: „Mai la dreaptaaaaa! Un pic mai la stîngaaaa! E bine aşaaaaa, las-o aşaaaa!…” De bună seamă imaginea „clară” îi va fi ţinut pricopsitului pînă la primul vînt mai răsărit… Chiar, cred că făcea bani de-un rom, la cîteva zile, meşterul de antene!
O mai şti cineva, oare, vreo antenă din asta în stare de funcţionare? Nu cred. Şi cine-ar sta să-mi spună mie asta acum? „Auzi, antene! Noi nici nu mai ştim cum ne cheamă şi lui îi arde de… antene!” 🙂 Da, chiar aşa, într-„Un veac de singurătate” a oamenilor cui să-i mai pese de singurătatea antenelor sau a ochiurilor de geam din acoperişuri? „Căci seminţiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.”, după cum spunea eroul lui Garcia Marquez, dintr-o… cameră a oglinzilor, probabil tot la o mansardă.

PS. Plouă, de toamnă… Kumm...