Singurătatea plătitorului de facturi

Mai deunăzi am intrat în casa unor bătrîni – rude de departe – cu ceva treburi şi pentru oarece discuţii, la un pahar de vorbă. La plecare, am observat pe „studioul” de lîngă uşă un vraf de hîrtii, plicuri desfăcute sau încă închise, bileţele, printre alte mărunţişuri. Imagine familiară pentru acel loc din mai fiecare casă. Bineînţeles, am recunoscut în majoritatea acelor hîrtii facturi şi am zîmbit, înainte să spun „la revedere”, remarcînd: „Facturi!…” Gazda a zîmbit şi ea amar: „Da, facturi… Nu se termină niciodată! Or să rămînă şi or să mai vină şi cînd noi nu o să mai fim aici să le primim!…”
Vorbele astea mi-au rămas în minte preţ de cîteva zile. Lipită de imaginea acelor pensionari. Nu că ar fi o revelaţie aici însă, da, aşa e, facturile nu se termină niciodată. Facturile tronează în vîrful puţinelor noastre certitudini. Alături de viaţă, de moarte, de boli că altele… certe nu prea văd. Venim pe lume aducînd după noi o factură şi murim lăsînd în urma noastră nişte facturi. Şi, lună de lună, săptămînal poate, ne întîlnim cu nişte facturi. Şi nu oricum, ci foarte intim, în cea mai personală relaţie cu putinţă, asemeni uneia amoroase sau de ură. Relaţie petrecută într-o solitudine perfectă.

Factura ne este adresată, ne poartă numele şi cnp-ul, ne identifică la o adică. Este a noastră şi numai a noastră iar noi suntem ai ei şi numai ai ei. Face parte din familie, s-ar putea spune, cu drepturi depline. Şi, faţă de alte treceri prin existenţa noastră, facturile sunt singurele, într-un fel sau altul, cărora nu le rămînem datori. Şi nici ele nouă!
Singurătatea aceea a relaţiei noastre cu o factură este însă din cele cu spaimă şi cu tristeţe. Este singurătatea aia a gîndului supravieţuirii, pentru atîţia dintre români, singurătatea hîdă a neputinţei, a disperării zilei de mîine. Facturile nu-ţi acceptă neputinţele, resemnările, infidelităţile, şmecheriile. Sunt de o corectitudine fatală şi ţine de domeniul minunii ca „altcineva”, din solidaritate, să vină să le îndestuleze în locul tău, „stăpînul” lor. În fiecare zi relaţia despre care vorbesc se consumă în linişte în milioane de ipostaze sau de case, între patru pereţi, în tăcere, în încordarea sau destinderea maximă a muşchilor corugatori şi occipitofrontali ai „condamnaţilor”. Şi nu-i vorba doar despre nişte pensionari ci şi despre nişte maturi care, probabil, nu vor mai avea măcar şansa „siguranţei” unei pensii care să satisfacă plata unor datorii ci şi despre nişte tineri pentru care o factură neplătită poate fi fierăstrăul care taie un drum…

Nu ştiu cum e în alte părţi, probabil acolo se poate vorbi despre o legătură normală, banal contabilă şi reciproc avantajoasă. Ceea ce văd aici şi acum, în acest prezent necruţător de iute, este singurătatea deprimantă a românului neajutorat în captivitatea de hîrtie a facturilor. De prea multe ori şi pe nedrept umflate cu dispreţ, suficient cît să îi treacă viaţa şi moartea la datorii.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

O poză cu Moromete. Din fundu’ curţii

Mi-am început ploioasa-mi zi, fatalmente pe FB, cu un gînd aruncat acolo, către nicăieri, un gînd din fundu’ curţii. „Avea uneori obiceiul – semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas – de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur”, aşa făcea Ilie Moromete. În monoloagele lui, în vremurile lui de revoluţii exterioare şi interioare şi de timp fără răbdare, Moromete îşi avea grădina, salcîmul şi-şi mesteca gîndurile laolaltă cu tutunul fărîmiţat în palme. Nu era totuşi atît semn de singurătate – citea „Dimineaţa” „lui Cocoşilă”, la Iocan în Poiană, uitîndu-şi de fonciire, de frigurile şi de Bisisca lui Niculae, de urzelile unor Paraschiv, Nilă şi Achim sau de gura Catrinei – cît de plutire peste realitate. Şi cred că aşa i-a funcţionat lui instinctul de conservare pînă la sfîrşit. Chiar şi după ce şi-a prăbuşit salcîmul a rămas stăpîn în istoria lui, nu cum cred alţii. Şi-a supravieţuit cu rădăcinile din pămînt ale salcîmului, chit că avea să fie purtat într-o roabă spre moarte. Într-o roabă… „Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă”… Ceilalţi, toţi, s-au dus cu istoria lor sau s-au lăsat duşi spre niciunde.
Îmi caut grădina din spatele casei, îmi caut salcîmul, locul ăla de acasă în care să mă duc să vorbesc singur. Îl găsesc în poze.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Aşchii, cicatrice. Sanatoriu

Nervoşi, angoasaţi, deprimaţi, obosiţi, bătrîni, crizaţi, cărînd drame, tragedii, ameninţări şi resentimente după noi… Era o reclamă a nu ştiu cărei bănci cu nişte indivizi înhămaţi la fel de fel de chestii pe care le trăgeau după ei… Asta e imaginea despre care vorbim – chiar muţi fiind! – şi pe care o vedem pe stradă dar şi în locuri strîmte, intime, familiare. „Băi, nu mi-e bine”, „am probleme”, „mă doare din nou chestia aia veche”, „nu mă simt bine”, „e aiurea, nu e în regulă deloc”, „lucrurile merg rău, din rău în mai rău”… Astea-s mesajele, disimulate cel mai adesea, nespuse, care se zăresc asemeni unui subtitraj aplicat imaginilor de mai sus. Unii le recunoaştem pînă la urmă, ajungem să le strigăm în gura mare, să le aruncăm în spatele lumii – ca pe nişte vini independente de noi pentru care cerem „dreapta” răzbunare! – încercînd astfel parcă să ne lepădăm de ele; alţii ni le purtăm solitari, dar se văd pe faţa noastră cicatricele de la aşchiile din suferinţa lumii. Cei mai mulţi încercăm însă să ne minţim în spatele unor măşti vesele sau indiferente – cei care nu am trecut încă de la… nimburile presimţirilor spre…  miejii resemnării. O vreme ne iese chestia asta. Parte din noi suntem născuţi aşa, trişti; restul ne-am îmbolnăvit, ne-am contaminat mai tîrziu şi mai ales în anii din urmă. Se poate vorbi chiar despre o periculoasă epidemie!
Ştiu, veţi spune, sfătoşi şi solidari, pentru asta îţi trebuie un relaş, sfatul unui psihlog, al unui prieten, un sanatoriu ceva, refugiul la pieptul familiei sau să citeşti o carte despre gîndirea pozitivă, o revista glossy măcar, să nu te mai uiţi la Badea şi la Sinteza zilei, ba chiar să descoperi şi să te abandonezi micilor voluptăţi ipocrite ale unei Românii pozitive! Dar ştim toţi, nu-i aşa? – că-i încă o frecţie la un picior de lemn! Atunci?, zic… (întreb şi eu aşa) 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

Peisaj cu antene… Dintr-o singurătate

Astăzi am poposit preţ de o ceaşcă mică de cafea neagră şi de o ţigară într-un balcon vechi, dintr-o casă veche cocoţată pe una din străzile vechiului oraş. De acolo de sus am văzut nenumărate antene, din cele vechi, spînzurate în te miri ce poziţii, răscrăcănate, oloage stînd în picioare într-un echilibru precar. Dinspre nicio astfel de sperietoare de porumbei nu mai pleacă niciunde nici un semnal, tuturor li s-au rupt firele care le legau de pămînt şi de lume. Am avut astfel ciudata senzaţie a unei expoziţii de antene din ţeavă, urcate pe acoperişuri de vreun artist extravagant, negăsindu-le alt rost, alt înţeles al prezenţei sau al uitării lor acolo. Cred că unele sunt înfipte printre ţiglele roşii de cînd lumea şi îmi imaginez scena cu fericitul proprietar al unui televizor alb-negru strigînd din toţi rărunchii spre vecinul temerar şi amator de bacşiş: „Mai la dreaptaaaaa! Un pic mai la stîngaaaa! E bine aşaaaaa, las-o aşaaaa!…” De bună seamă imaginea „clară” îi va fi ţinut pricopsitului pînă la primul vînt mai răsărit… Chiar, cred că făcea bani de-un rom, la cîteva zile, meşterul de antene!
O mai şti cineva, oare, vreo antenă din asta în stare de funcţionare? Nu cred. Şi cine-ar sta să-mi spună mie asta acum? „Auzi, antene! Noi nici nu mai ştim cum ne cheamă şi lui îi arde de… antene!” 🙂 Da, chiar aşa, într-„Un veac de singurătate” a oamenilor cui să-i mai pese de singurătatea antenelor sau a ochiurilor de geam din acoperişuri? „Căci seminţiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.”, după cum spunea eroul lui Garcia Marquez, dintr-o… cameră a oglinzilor, probabil tot la o mansardă.

PS. Plouă, de toamnă… Kumm...