Firimiturile de dimineață ale porumbeilor

în fiece seară
cînd soarele închide ușile
și le stinge lumina
se duc pesemne la culcare sau
mai stau o vreme să asculte liniștea fotoliilor vechi:
vecinii mei de la trei n-au aprins niciodată vreun bec
și uneori uită toată noaptea geamul deschis
pregătiți din vreme parcă pentru
firimiturile din zori ale porumbeilor.
cred că acolo-i paradisul nopților
și iasca zilelor.

Vă mai e toamnă?

Nicicînd, toamnă mai frumoasă… Atît de alintată prelung cu orașul și chiar și cu oasele și cuvintele – pînă la pierderea de sine a acestora din urmă. De ne-ar acoperi și sluțirile și fandosirile, de-ar pune sub frunze nervii, de-ar lungi zilele și de-ar pune copilăria aia bună în loc! Mă uit de jur-împrejur, ghicesc pe după oameni și n-o văd, toamna nu-i… Rupți, urîți, gonaci de suflete și de urlete, ne dăm peste cap drept făpturi rotunde și? Cred că da, toamna e toamnă și superbă și atît. Pe ici pe colo vezi porumbei căzuți de frig. Pe la colțuri inși buimaci, căzuți de umărul stâng, fără timp (prezent, trecut, viitor) puși să aleagă „un ceva”. Unii, înaripați, și-au avut toamna, fără-ndoială, ceilalți n-o au. Toamna-i vreme de depresii și de amnezii, se zice. Era, pe vremea unui Bacovia, aș spune și eu. Și revin, învîrtindu-mă „în jurul cozii”: toamna poate fi și fără noi. Toamna e. E ca atunci cînd un individ fuge să tragă jaluzelele fiindcă-l deranjează la culme soarele (cum îi poate enerva pe unii soarele, nu-nțeleg! sic!) și imediat după aceea aprinde becul… Pe bune, să vă mai intreb? Vouă vă mai e toamnă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Haide!

Hai primăvaro, haide! Trecătorii tooot se duc şi fac coadă la intrările oraşului să-și țină-un loc la soare la viitoarele mese de pe Corso… Pune umbreluţele alea şui, aşadar, odată! Nu vezi cum lumea-şi dezleagă limbile, cum peste noapte-a devenit nespus de gureşă şi inspirată-n depeşe cu schepsis şi cuvinte învîrtite? E semn de poezele pe la colţuri în ţara de poeţi! Hai, vino şi dă-le-un like şi-un share! Se-aude pînă şi murmur de amantlîcuri vegetale: amanţii/amantele şi viceversa nu ştiu cum/unde să-şi aştearnă discreţiile florale de sezon. Descumpănitelor ipocrizii şi duioşii morale – ale naturii, carevasăzică! – hai, dă-le o-nţeleaptă mînă de ajutor! Uite, au început să răsară cioburi din pămînt şi smocuri de iarbă prin podele! De bună seamă şi ea şi ele şi toţi şi toate şi-au cam… amneziat şi rostul, genul şi pronumele ori gerunziile din prematurele gramatici ale vremii. Hai, pune tu şi virgula şi punctul şi-ncepe dansul! Chit că-i c-un vînticel, c-o ploaie intercostală şi-un junghi nedefinit prin omoplat, hai dezmorţeşte-te şi demorţeşte-ne, primăvaro! Noi am promis: întinde-vom iatacurile, aşternuturile, paşii, vom scoate mesele la soare, o să coborîm parasolarele-n chip de ziare peste Piaţa Sfatului şi… Şi ne-ndemnăm la resturi de viaţă şi de lene! Hai, stinge scrumul iernii din vîrful degetelor şi vino, mai lungeşte-ne c-un soare, primăvăratico! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Offline

„Să nu uiţi să-ţi iei ceasul. Ăla bun”, îţi zici. Şi nu uiţi. Dar cu toate astea, întîrzii, nu ajungi, ratezi întîlnirea cu pescăruşii. Cei fără ceasuri.
*
Resimţi o greaţă constantă faţă de mojici şi mojicie. Şi probabil de-aia găseşti cîte-o bucurie răsfoind ba un Cantemir, ba un La Bruyere, ba un Nicolae Filimon. Dar nu trece, se-nteţeşte!
*
Mitocăniei cu patalama, oficială, oficializată şi musai de înghiţit, în poziţie de drepţi, cu frică, din comandamente ierarhice şi date raţiuni superioare i se cuvine un singur răspuns, sfidător, dispreţuitor, zîmbitor: sictirul suprem.
*
Ce ţeapă, ce furt mai mare de atît: să-ţi fie confiscate orele, zilele? E recomandabil să nu răspunzi la asta.
*
„Să-ţi stea dimineţile-n gît? S-o porneşti cocîrjat la drum, cu sufletu-n genunchi şi cordu-n corzi? Zău, scoate-ţi dimineţile din gîtlej, lasă-le să zboare!”
*
Două luni. Atîtea i-au mai fost. Nici nu s-a gîndit să-şi facă bagajele, deşi ar fi avut destul timp pentru asta. Să fi fost prevăzător, să se fi gătit, să fi profitat de ocazii!, l-au apostrofat…  înţelepţii. La ce bun? Tot  nepregătit s-a dus, tot pe nepusă masă.
*
Era o vreme în care morţii se ţineau pe masă. În sufragerie.
*
Mesaje, apeluri, sms-uri, e-mailuri, fax-uri, twitter, radio, tv, laptop, smartphone, tabletă, sateliţi, facebook. A fi (inter)conectat întru a fi profitabil, responsabil, la dispoziţie, socialmente si… economiceşte util, ba chiar spre a fi indispensabil! O iremediabilă iluzie: la marginea hamacului n-ai roaming, wi-fi, breaking-news-uri şi nici priză de doi douăzeci!
*
Mă reevaluez – ca să mai pot coabita cu mine p-aci. Mă dezic, n-am (nu mai am) nicio treabă cu blogosfera. Ea a fost, este si va fi, din moşi-strămoşi în nepoţi a… influencerilor (şi, după caz, a şobolanilor)! Ei să fie sănătoşi! 🙂 (nu dau link, căutaţi pe Sf. Google!)
*
Iluzii, de(zilu)zii, spasme, spaime, deznădejdi, depresii. La ce să te aştepţi cînd te… aştepţi?!
*
Îi era interzis să-şi pună capăt zilelor. Disperat, incurabil, otrăvit, bolnav, părăsit, umilit, dispreţuit, urît, căzut, trebuia să se bucure, să trăiască mort fiind.
*
Găşti, constituanţi, violenţă lucie, margarină, semidocţi, infatuaţi, analfabeţi, ipocriţi, pitzi, demagogi, coabitanţi, jigodii, tupeişti, justiţiari, ordinari, interesaţi, providenţiali, proşti, jaf, jeg, hoţi, ţepari… Nimic nou sub soare.
*
Citat de vacanţă:  „Compasiunea nu înseamnă milă, ci se bazează pe respectarea drepturilor altei persoane şi pe înţelegerea faptului că o altă persoană este la fel ca şi mine.” (Dalai Lama)
*
Prea puţin timp pentru o atît de întinsă, de albastră, de frumoasă mare!
*
În care parcă mai ieri îi scria lumii o scrisoare de amor!…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Nisipuri, flori de tei şi pescăruşi. Diferenţe

Am pornit înaintea zorilor spre sud, pe drumul ştiut deja mai bine de mine decît de GPS-ul pus pe şotii ordonîndu-mi periodic, într-o română stricată, să fac brusc la stînga crezînd,pe limba lui, probabil, că mă deplasez cel puţin cu o autoblindată. În ciuda celor vreo 600 de kilometri pînă la destinaţie, călătoria a decurs fără alte probleme decît oboseala şi amorţelile aferente, asta de bună seamă şi datorită zilei neaglomerate de mijloc de săptămînă.
Ajunşi, după un timp pe la mijlocul litoralului constănţean, pe DN 39, chiar o luăm la stînga ca să oprim preţ de un sandwich la Costineşti. Popas ales „la inspiraţia momentului”, nu de alta dar să nu stăm chiar la marginea drumului, cu dorul întîlnirii mării dîndu-ne ghes.  Parcăm în faţa „Forum-ului„, pesemne şi datorită nostalgiei mele pentru acel loc venită de undeva din urmă cu vreo douăzeci şi ceva de ani… Deşi sunt orele amiezii parcarea e goală în consonanţă parcă cu pămîntiul, şi la propriu şi la figurat, hotelului care-n memorie mi se încăpăţînase să rămînă alb şi mult mai impunător… Îmi pare o jumătate de navă eşuată şi înfiptă într-un ţărm din care mai iese din nisip doar „castelul pupa” al acesteia… Doar peste drum, dincolo de zidurile-i neprietenos de înalte, Vox-Maris-ul pare puţin mai însufleţit. Firesc, ne dorim întîlnirea cu marea şi parcurgem repede aleea prăfuită din beton crăpat, prin care ies smocuri de iarbă, pînă la mica platformă cu balustrade de fier din care coboară scările spre plajă. Este un loc bun pentru a ne limpezi ochii, mintea şi plămînii cu superbul genetic al mării. Balustrada ne oferă sprijinul în lipsa măcar a unei bănci. Plaja ni se întinde la picioare acoperită cu un covor gros de scoici şi puţin tentantă pentru o experienţă – dorită, dar… – a cîtorva paşi cu tălpile goale.
La vreo sută de metri în stînga o pereche de pensionari face plajă, întinşi pe un cearşeaf pe un petec ceva mai curat de nisip. Sunt singurii „turişti” pe care-i zăresc din acest capăt îngust de plajă al staţiunii. În depărtare se vede fantoma „Evangheliei”, cu nimic mai puţin deprimantă.  „Puteau măcar să o vopsească în roz”, îmi zic zîmbind. „Probabil nordul staţiunii în care s-a mai construit cîte ceva, o fi mai primitor şi animat”, îmi spun, chiar dacă, zău, nu zăresc nicio mişcare pînă departe.
Rămăşiţele memoriei mele se încăpăţînează să facă comparaţii. Ţin minte furnicarul de lume din jurul „Ringului” şi al „Albatrosului” pe care-l văd acum coşcovit… Ţin minte o seară, cîndva, cu terasa Forum-ului plină, cu lampioanele aleilor aprinse,  cu Holograful în mare vervă, unppluged, la masa de lîngă… Ţin minte… În fine, frugala gustare e gata, după ce am împărţit-o pe jumătate şi cu doi maidanezi linguşitori apăruţi de niciunde.  Cu grijă să nu nimerim în vreunul din cele cîteva guri de canal neacoperite ne întoarcem să ne continuăm bucata de drum rămasă… 

Această prezentare necesită JavaScript.

Imediat după Vamă regăsim, bineînţeles, Bulgaria! Ca de fiece dată, fără surprize, în ideea că am mai avea totuşi vreo emoţie pornită din nu ştiu ce prejudecăţi sau resentimente. Ba mai mult, şoseaua a fost aranjată faţă de anul trecut şi slalomul printre gropi ţine mai mult de impresii trecute. Pe sensul nostru de mers, bineînţeles, numai maşini de România, iar din sens invers îmi smulge zîmbete apariţia unor siluetele galbene, camioanele comuniste, Zil. Parcă circulăm printr-un muzeu auto-paleontologic rusesc. De o parte şi de alta a drumului îşi fac apariţia cîmpurile de eoliene. Elicele morilor uriaşe, cosmopolite contrastează fericit cu aerul oarecum medieval din jur. Remarc şi tarlalele bine orînduite: porumb, floarea soarelui, grîu. Pe ici pe colo pîlcuri de maci. Nu prea zăresc pîrloage…

Cei vreo 70 de kilometri de la graniţă pînă-n Nisipurile de Aur se duc repede. Cu ochii-n patru căutăm să desluşim indicatoarele care să ne îndrume spre hotelul nostru de anul acesta. Din fericire de astă-dată nu ajungem să mai rătăcim drumul şi-l găsim imediat ce am intrat în staţiune, la capătul unui drumeag pe stînga, ascuns într-un pîlc des de pădure. O primă senzaţie reconfortantă: ameţitorul parfum de tei. Da, teii în explozie ne îmbracă toate simţurile. După instalarea rapidă şi conformă aşteptărilor, după descoperirea unghiului de mare fastuos aşternut în faţa privirilor de la înălţimea balconului nostru, pornim ritualul recunoaşterii hotelului, piscinei albastre şi generoase, a împrejurimilor. Zilele de aici încolo aveau să se desfăşoare potrivit leneşului şi îndestulătorului program all-inclusive. Nicio defecţiune, nicio piesă lipsă din puzzel-ul oferit fiecărui turist în fiecare oră a zilei: programe „tematice” (italieneşti, mexicane, ruseşti, greceşti) traineri destul de inspiraţi, muzici şi seri specifice, totul parcă pentru a nu te lăsa să ieşi din incinta hotelului, suficientă ca să ştii că eşti în vacanţă.

Cu toate astea, adăugăm tabieturilor „impuse” cîte o ieşire, două, în arşiţa zilei sau pe răcoarea serii spre plajă şi corso-ul staţiunii. Nisipurile de Aur este suficient de mare (aş zice că ar încăpea în ea cîteva staţiuni româneşti puse cap la cap) pentru a avea ce să vezi în fiece zi. Din aceste trasee nu pot lipsi întîlnirile cu plajele largi cu un nisip gălbui precum mălaiul, fin şi curat, cu marea albastru-verzuie la fel de curată, cu terasele fanteziste şi tarabele precupeţilor înşirate pe kilometri întregi. Parfumul teilor te însoţeşte peste tot. Cum la fiecare pas vezi că totul se mişcă: staţiunea e ca o mică fabrica în stare de funcţionare. Autocarele pline de turişti curg într-un dute-vino constant, comercianţii încearcă şi reuşesc să îţi vîndă aproape orice, mici spectacole în aer liber pe ici-colo şi în fiecare seară cîte un foc de artificii răsare pe te miri ce colţ de cer. În privinţa comerţului evoluţia e evidentă de la an la an. Bulgarul (frate cu rumânul?!) şi-a pus şi ambalat frumos culorile naţionale pe trandafiri şi parfumurile sau dulceţurile aferente, pe rahatul („locum„, gustul din rai), pe mierea şi mirodeniile amestecate şi îşi vinde cu sîrg souvenirurile. Sute de modele de magneţi „de frigider”, de brelocuri, şepci, tricouri, piese din ceramică sau vederi „Made in Bg. – Sunny Country” strîng „mărunţişul” vizitatorilor. „Feel Magic” este, dacă nu mă-nşel, sloganul brandului turistic al Bulgariei şi el se suţine singur şi prin aceste mărunţişuri, cu cheltuială minimă la prima vedere (în spatele cărora ghicesc o adevărată industrie).
Desigur, la fiecare pas te trag de mînecă, fără a fi agasanţi, ghicindu-te, nu ştiu cum, că eşti român, neamţ, rus sau francez, vînzătorii de cine fierbinţi, de tratamente la felurite Spa-uri, sau cu „peşti carnivori”, de gift-uri erotice, de porumb fiert, de jucării cu luminiţe pentru prichindei, de portrete desenate sau pozate în stil retro, de excursii prin mai toată ţara! Pe măsura portofelului (1 Leva = 2,70 lei iar preţurile mi-au părut mai de bun simţ decît la noi!) şi timpului ai de unde şi ce alege: de aici din stradă sau din marketurile bine asezonate la căldura verii.

Întorcîndu-ne însă la hotelul nostru, cucerit masiv, în această perioadă, de ruşi îţi dai seama că totul a fost gîndit să nu-ţi lipsească nimic (asta dacă nu cumva faci parte din cîrcotaşii fandosiţi obişnuiţi cu Dom Perignon şi caviar!). De aceea, gîndesc, cei de pe promenade suportă cu greu concurenţa hotelierilor („al nostru”, binişor de înstărit cred, din moment ce avea parcate „în faţă” un Maybach şi un Benz SL AMG!). Repet: aici ai totul iar tu nu ai decît să stai cu burta la soare admirînd, eventual, forme, unduiri sau… oacheşele căutături din priviri care dau neobosite înconjurul piscinei. La soare (n-am văzut un nor din acest mijloc de iunie!) sau la umbră, citindu-ţi cele cîteva pagini zilnice din cărţile vacanţei (mereu cari prea multe cu tine!) desluşind stilul surprinzător de pedant şi de îngrijit în purtare al vecinilor ruşi sau urmărind inteligenţa voltelor obraznicilor de pescăruşi gata să-ţi fure orice ai avea în farfurie, timpul trece prea repede. Apusul sau răsăritul n-au cum să nu te găsească altfel decît liniştit, aici la bulgari, încărcîndu-ţi bateriile în faţa uneo halbe de Kamenitza aburinde şi, după caz, a unei ţigări pe care eu o găsesc mereu exotică aici, faţă de cele de acasă, gîndindu-mă la Luky-Strike-ul Click&Roll (cu biluţă mentolată), la More-ul super-long maron, la Gauloises or la autohtonele Victory Exclusive Black… Vacanţa-i vacanţă aici, adică nu-i loc să te umbrească vreo grijă, vreo ştire din ţară sau măcar conexiunea la Internet prin wifi – fapt perfect normal.

Nisipurile ca mălaiul, teii, pescăruşii, sonurile slave, marea albastru-verzuie, proximităţile – mereu parcurse şi ele pe grabă – ale Balcik-ului, Nessebar-ului, ale Parcului Naţional Nisipurile de Aur, Ezerets-ului sau ale Thracian Cliffs îmi lasă mereu loc de nostalgii şi de aşteptări viitoare – dovadă şi acest şchiop şi subiectiv „reportaj”. An de an, vrînd-nevrînd comparaţiile îmi „lucrează” în subconştient. Şi mereu mă întreb: cînd şi pentru ce m-aş opri pentru vacanţa pe litoral pînă-n Vamă? La doar 70 de km. mai la vale (şi pînă acolo) totul e… altceva şi altfel. Aşa cum ar fi putut fi, poate, şi la noi, dacă… Dacă!… Acum nici nu mai contează, una peste alta am rămas cu 20 de ani în urma bulgarilor şi explicaţiile sau optimismul celor cu expertiză şi autoritate în turism mi se par tardive cel puţin pentru… concediile generaţiei mele.
Cineva spunea că Televiziunea Română ar trebui desfiinţată şi reconstruită. Exagerînd poate puţin la fel aş zice şi eu despre litoralul românesc: ca să existe ar trebui demolat şi reconstruit rapid (eventual de nişte nemţi!)

Servus, Blogolume!
Vsichko Hubavo! 🙂
P.S. : Muzichia-i tot de la ei! 😉

Precum salcîmii. Nebuni!

S-ar zice că au înnebunit salcîmii şi că noi, oamenii, ne-am lăsat un pic păcăliţi de aceste neverosimil de calde zile de noiembrie. Păcăliţi într-atît încît să ne vedem luându-ne de mînă şi zbenguindu-ne, zîmbind soarelui, prin parcuri şi printre frunze. Sau, poate aşa să ne fi dat şi noi, precum salcîmii, pe faţă nebunia noastră mai veche, ascunsă ca o boală ruşinoasă?… Da, nebunia poate fi interesantă dacă o priveşti fără ochi trişti şi ignorîndu-ţi stomacul gol!

„Nebunia noastră mai veche” ar putea să aibă vreo doi ani dacă e să mă iau după ştirea potrivit căreia Criza la noi s-a născut exact prin 2008 pe vremea asta. Şi cum am suspectul obicei de a privi cam mult în urmă am fost curios să văd cînd şi unde prin genunchiul ăsta al lumii am făcut cunoştinţă cu dînsa, cu Criza. Ei bine, în 13 octombrie, acum doi ani, scriam:  „Ajunge criza mondială şi în Glod?” o întrebare ce părea retorică atunci: „Chiar, cum ar arăta o secvenţă de film realist, acolo în Glod (unde au filmat ăia “Borat” uitînd să şi spună că se întîmpla în Romînica), cu sub-titlul: “Criza mondială a prăbuşit leul în Glod. Pensiile au căzut la numai un leu cincizeci!”?!… Ar fi ceva firesc şi în asta, pînă la urmă!” Eram naiv, recunosc. Cum naiv eram un pic mai tîrziu avînd convingerea că „trece şi asta” sau că rumânii vor adopta măsuri drastice, respectiv concediindu-l chiar şi pe Moş Crăciun! Ei bine, o cam luam în derîdere pe Doamna cum luam însă în rîs şi suficienţa hăhăitoare a compatrioţilor vizavi de subiect…

Nu aş fi crezut însă că după doi ani vom fi fost loviţi atît de rău. Şi nu atît de mediatizata de atunci criză mondială cît de propria neputinţă, ignoranţă şi hoţie înflorite ca ciupercile pe pretextul crizei. Nu aş fi crezut că vom ajunge atît de jos încît să ne sluţim, să ne dezumanizăm în ultimul hal, încît să ne radem din dicţionare optimismul şi speranţa. La toate suntem pe ultimul loc, toţi europenii ne-au luat-o cu mult înainte… Criză e şi la greci şi la francezi, de pildă. Şi spun asta fiindcă tocmai ce am vorbit cu nişte amici vechi, români trăitori acolo. Amîndoi mi-au confirmat din nou că da, criza se simte, că sunt mai cumpăniţi că statele lor au strîns cureaua, că este un anumit stres dar… dar că frigiderele le sunt pline mai departe, că au avut două vacanţe „afară” anul ăsta, că au reuşit să-şi achite ratele (unul la casă, altul la maşină) şi să-şi ţină copiii în şcoli bune… Şi nu sunt nici unii nici alţii cine ştie ce capacităţi şi nici nu au nu ştiu ce meserii!… Ba au trăit şi din şomaj, iar soţia „grecului” vede doar de ale casei nefiind angajată vreodată acolo… Ei bine, am înţeles încă o dată că nu mai suntem nici măcar în gînd „buricul pămîntului” ci „talpa lumii”, o masă definitiv sacrificată…

Nu aş fi putut bănui acum doi ani că voi asista la sinistrul reportaj al neputinţei şi prostiei dusă pînă la moarte cum este acesta al sărăciei Spitalului de Urgenţă din Galaţi, spital care nu-şi mai poate trata pacienţii, care nu mai poate accepta internări! Spunea aseară doctorul  gălăţean Bacalbaşa ceva de genul: „Noi, ca medici, dacă ne moare un pacient sîntem judecaţi, dar cine judecă sistemul, statul care omoară oameni în spitalele din ţară?” În asta stă esenţa a ceea ce se întîmplă azi în România. Aici e grozăvia! Şi nu vorbim de cazuri izolate ci de o situaţie aproape generalizată! Românii – bătrîni, tineri sau copii! – încep să moară cu zile, de foame şi de boli pe care nici măcar nu mai apucă să şi le afle fiindcă nu-şi pot permite „luxul”! Oare chiar nu realizăm la ce grad de mizerie am ajuns? Oare chiar nu ne dăm seama ce se întîmplă atunci cînd încă ne mai uităm, ipocrit, la jurnalele de ştiri „furaţi” de importanţa moţiunilor, a chestiunii maghiare din legea învăţămîntului, a extrădării lui Haysam, a celor încă 10 km. de autostradă, a arieratelor, a declaraţiilor şefilor de partide, miniştrilor, preşedintelui ş.a.m.d?! E halucinant da, câte putem duce, cît putem suporta, pînă la ce nivel de decădere şi umilinţă putem cădea acceptîndu-ne cu… stoicism, cu explicaţii savante, soarta. Şi cred că putem şi mai mult de atît!…

M-a bucurat, m-a înseninat cumva o altă, frumoasă de data asta, nebunie. Cea a artistului român Damian Drăghici pe care îl redescopăr după un an, reinventat. I-am citit interviurile legate de „Jazz In The City”, noul lui proiect, şi îi caut şi muzica. Da, îţi trebuie nebunie, geniu, tărie să te regăseşti asemeni lui. Apoi poţi spune: „Daca vreti, si voi puteti sa faceti asta. Ridicati-va si duceti-va in America si incercati si voi! Eu m-am luptat toata viata si lupt!”… De am fi în stare măcar să auzim îndemnul lui Damian Drăghici!…

Au înnebunit salcîmii… Şi noi împreună cu ei în aşa hal încît îi mai tăiem o dată, precum Moromete salcîmul lui. Faţă de el însă ne ducem după aia la un şpriţ la cârciuma din colţ şi nu ca să plîngem, nebuni de furie şi durere, cît să ne dăm bravi cu pumnul în piept şi să jucăm tontoroiu’ spunîndu-ne în barbă: „Doamne, cît de bravi am fost!”

Servus, Blogolume!
Invitaţii… Serafine găsesc la Mirela 😉 Poveştile de vis se ţin cu poezie, mă-ncredinţează, mă covinge, TeoCarmen încă aşteaptă… toamna! Cristian începe o poveste cu soldaţi. Romani! 😉 Tot despre… criză spune şi Gabriela! 😉 Prima scrisoare pentru Moş Crăciun o găsesc la Aurora… Aşadar încă nu-i şomer! 😉 Şi Daurel pare a se grăbi cu gînduri de… Crăciun! 😉 Ba chiar şi Ciprian! Hmm… 😉 Aşa e dorul de blogosferă! Cum? Vedeţi la Deea! 😉 Cati îmi spune despre o povară inocentă… aparent… Camelia îmi confirmă, încă o dată, preţul sau… nepreţul cuvintelor… Versuri cum nu am mai citit de mult, descopăr la Cristian. Scrise acum! De ţară!… Despre conştiinţă, conştiinţe… îmi spune Cella. O poveste… contemporană aflu la Vania
Toate cele bune!

Semne de iarbă. Despărţirea

Soare superb… Primăvară, parcă alungînd acea iarnă care rînjeşte după colţ… Toamna e încăpăţînată de cîteva zile să ne vindece nişte răni, atît cît ştie şi cum poate. Şi totuşi am senzaţia că noi nu o vrem. Nu vrem nici măcar atît. Nu mai suntem în stare să suportăm culorile, căldura. Spunea cineva, frumos, că România e ţara care şi-a pierdut zîmbetul. Privind pe stradă şi spre stradă, tind să îi dau dreptate…
Rîndurile astea au venit cu gîndul la plecarea Poetului. Soarele ăsta o fi vreun semn de blîndă despărţire, anunţînd iarba bogată ce va să răsară pe mormîntu-i. Da, e un răspuns acesta, la una dintre ultimele-i întrebări… În loc de la revedere.
A fost, cred eu, ultimul mare poet român, fiindcă nu văd pe altcineva să vină din urmă. Ultimul poet de talie, de cuprindere, de respiraţie patriotică (mai avea un sens cuvîntul ăsta…)
Scriam la fel, oarecum, simţind la fel, despre Grigore Vieru, acum doi ani… şi îl adăugam unor… Labiş, Nichita, Sorescu, Ioan Alexandru… Adrian Păunescu li se alătură, firesc. Spuneam atunci că cuvintele au murit odată cu el… Cu Păunescu, pe lîngă, cuvinte, pe lîngă nişte vîrste, ni s-au dus şi tăria şi instinctele de ţară, atîtea cîte mai erau… Şi, da, mai ales este încă o despărţire de poezie, de noi înşine…

P.S.Cuvintele chiar sunt tot mai puţine, resuscitarea lor e tot mai anevoioasă şi mijloacele terapeutice tot mai ineficiente. Răzbesc tot mai greu prin jeg şi rating…

Antiprimăvara

Ce dacă vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi
În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.

Şi vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuiburi şi-au făcut la streşini
Şi lânga mine nu eşti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi.

Şi ninge pâna la prăsele
Ninsoarea-mi intră-n trupul tot
Un dans de oameni de zăpadă
Ce îmbrăţişarea n-o mai pot
La noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea, primăvară
Şi toţi cocorii emigranţi.

Primăvara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poţi să pleci suntem reci
Iarnă ni-i pe veci.

Adrian Păunescu