Semne de iarbă. Despărţirea

Soare superb… Primăvară, parcă alungînd acea iarnă care rînjeşte după colţ… Toamna e încăpăţînată de cîteva zile să ne vindece nişte răni, atît cît ştie şi cum poate. Şi totuşi am senzaţia că noi nu o vrem. Nu vrem nici măcar atît. Nu mai suntem în stare să suportăm culorile, căldura. Spunea cineva, frumos, că România e ţara care şi-a pierdut zîmbetul. Privind pe stradă şi spre stradă, tind să îi dau dreptate…
Rîndurile astea au venit cu gîndul la plecarea Poetului. Soarele ăsta o fi vreun semn de blîndă despărţire, anunţînd iarba bogată ce va să răsară pe mormîntu-i. Da, e un răspuns acesta, la una dintre ultimele-i întrebări… În loc de la revedere.
A fost, cred eu, ultimul mare poet român, fiindcă nu văd pe altcineva să vină din urmă. Ultimul poet de talie, de cuprindere, de respiraţie patriotică (mai avea un sens cuvîntul ăsta…)
Scriam la fel, oarecum, simţind la fel, despre Grigore Vieru, acum doi ani… şi îl adăugam unor… Labiş, Nichita, Sorescu, Ioan Alexandru… Adrian Păunescu li se alătură, firesc. Spuneam atunci că cuvintele au murit odată cu el… Cu Păunescu, pe lîngă, cuvinte, pe lîngă nişte vîrste, ni s-au dus şi tăria şi instinctele de ţară, atîtea cîte mai erau… Şi, da, mai ales este încă o despărţire de poezie, de noi înşine…

P.S.Cuvintele chiar sunt tot mai puţine, resuscitarea lor e tot mai anevoioasă şi mijloacele terapeutice tot mai ineficiente. Răzbesc tot mai greu prin jeg şi rating…

Antiprimăvara

Ce dacă vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi
În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.

Şi vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuiburi şi-au făcut la streşini
Şi lânga mine nu eşti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi.

Şi ninge pâna la prăsele
Ninsoarea-mi intră-n trupul tot
Un dans de oameni de zăpadă
Ce îmbrăţişarea n-o mai pot
La noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea, primăvară
Şi toţi cocorii emigranţi.

Primăvara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poţi să pleci suntem reci
Iarnă ni-i pe veci.

Adrian Păunescu

Noiembrie. Porţile iernii…

Noiembrie. A mai căzut un Mig… Doi oameni au murit, „la datorie”, potrivit fişei postului! A murit şi Chiţac… Cristiana Anghel a ieşit din greva foamei… Poetul Adrian Păunescu ne scrie trist, deznădăjduit, de pe patul de spital… FMI-ul ne-a făcut bugetul… Şcoli şi spitale închise. Oamenii? Cifre, statistici neglijabile!… Ţara e în genunchi şi extrem de profitabilă pentru… groparii de la căpătîi… Am aflat înmărmurit că mi s-a prăpădit un prieten din copilărie… A murit de inimă. Neadaptat, neîmpăcat cu vremurile… Ştire devastatoare, asemeni celei de acum cîţiva ani cînd aflam că un alt prieten şi-a ucis mama cu lovituri de ciocan… Biografia lui Ceauşescu, succes de box-office şi motiv tîmpit de rîs de noi înşine… Elena Udrea tipăreşte fluturaşi electorali… Ura începe să se distribuie uniform peste prăpăstiile săpate cu precizie între oameni… Opera e la un pas de desăvîrşire… Am văzut Cetăţuia redescoperită străjuind deasupra oraşului şi-mi place această imagine…  E ca şi cum m-aş fi găsit într-un oraş străin sau ca şi cum aş fi văzut pentru prima oară… Şi totuşi, m-am lăsat alintat de un soare venit de altundeva, nu din sfîrşitul toamnei…
A fost o zi de noiembrie. Plină. Prima zi de noiembrie… Frumoasă, superbă în tablou, memorabilă, parfumată. Rece şi prevestitoare de frig, devastatoare în fond. Mincinoasă? Unde suntem? Unde sunt eu în tabloul ăsta? Încotro? Zăresc porţile iernii. Nesfîrşită…

Servus, Blogolume!
Pentru voi, prieteni, noiembrie va… fi fost altfel? 😉 : Bistriţeanul, Gabriela, Cammely, Geo, Onu, Daurel, Cati, Adi, Teo, Marius, Madi, Gigi, La Rose, EO, Camelia, Tavi, Camelia, Sebra, Sorina, Vania, Roxana, Quarrier, Cristian, Marele Urs, Vali, Gina, Ramona, Aurora, Cella, Lollitta, Gabi
Toate cele bune!

Sensul ierbii… Împrejurimi

Această prezentare necesită JavaScript.

Şi au fost nişte zile de… verde.  Verde exploziv, năucindu-mi retina. Primul verde adevărat de anul ăsta. Verde cu oxigen şi puţină linişte. Şi iarba. Da, am ascultat-o. Nu a fost uşor dar am găsit locul în care s-o găsesc şi să se lase ascultată. Şi au fost nişte zile de oxigen şi de joacă. Nu din belşug ci cît să le simt gustul. Verdelui, ierbii, oxigenului… La Cheile Râşnovei, într-un loc ascuns ştiut de mine de mult…
Înainte de ziua verde a mai fost, preţ de cîteva ore, o încercare. Un soi de izlaz larg, prăfuit, fără umbră. Sufocant, aglomerat, fumegînd, sfîrîind… Locuinţe lacustre, tiribombe, petece de apă, înghesuială, grătare… Circ, bărci, bănci răsturnate, vată pe băţ, popi… Scînduri, beţe înfipte-n pămînt, corturi, văruite în culori imposibile…Neterminate, toate în arşiţă… „Natura-parc”, lângă Chichiş, cel mai întins parc de distracţii din România. Poate va fi cîndva… Pînă atunci… bîlci… (În fotografii am încercat să scot… ceva să răsfeţe ochiul…)

Şi acolo, în petecul de oxigen i-am (re)citit ierbii dintr-o carte mereu nouă şi surprinzătoare pentru mine, la fel ca acum mai mulţi ani: „Citadela” lui Saint-Exupéry. Şi i-am citit ierbii de acolo aşa:
„Îţi împărtăşesc acelaşi secret. Întreg trecutul tău nu este decît o naştere, asemenea, pînă astăzi, evenimentelor imperiului. Iar dacă regreţi ceva, eşti tot atît de absurd ca acela care regretă că nu s-a născut în altă epocă, sau că, fiind înalt, nu e scund, sau că nu trăieşte în alt loc, şi care ar afla în visurile sale absurde izvorul deznădejdii lui de fiecare clipă. Nebun acela care strînge din dinţi împotriva trecutului, care e ireversibil, bloc de granit. Primeşte această zi aşa cum îţi e dată, în loc să lupţi cu ireparabilul. Ireparabilul nu are înţeles, căci e comun oricărui trecut. şi cum nu există scop atins, ciclu închis sau epocă încheiată, decît pentru istoricii care au inventat aceste diviziuni, cum ai putea regreta ceea ce au inventat aceste diviziuni, cum ai putea regreta ceea ce nu s-a împlinit şi nu se va împlini niciodată – căci sensul tuturor lucrurilor nu stă în proviziile pe care le strîng şi consumă sedentarii, ci în căldura transformării, a mersului sau a dorinţei? Iar cel care a fost bătut şi-şi revine sub călcîiul învingătorului e mai victorios în ochii mei decît cel care se bucură de victoria de ieri ca un sedentar de proviziile sale, îndreptîndu-se deja spre moarte.”

Servus, Blogolume!

Dana m-a învăţat paşii… mărunţi. Bucurii. Respiraţie!
Brush… m-a îndemnat la un soi de revoltă… Şi nu o dată înţeleg citindu-i documentatele istorii muzicale că nu este suficient să ştii ci să şi… simţi!
Alt răgaz, la Anca, cu o… „comedie de proporţii”…
La Vania e prea cald pentru luna mai… Greu să mai desluşeşti… sensul vieţii! 😉

Samba si, trabajo no!

Sterpe, zilele astea dintre Crăciun şi Anul Nou. Ieri, vînt aspru, rece. Astăzi, o amăgire de soare. Oraşul e uscat şi el. Oameni bulversaţi de drumuri inutile, fără răgaz. Ici şi colo, zeloşii sfidează evidenţa şi sunt tot o zdroabă, indignaţi că „partenerii” şed şi cască. Ar vrea să pună punct, să tragă linie, încercînd să rezolve acum, năduşind şi aruncînd ordine, toate restanţele, toate facturile de peste an. Apoi, cu ochii pe ceas, notează în carneţel ce face X, ce nu a făcut Y. Clocesc „referatele” din prag şi de după pragul de An nou. Managementul timpului crizat ;). „Da, e penibil – veţi spune. Sunt cazuri izolate”. Sau aţi spune: „Las’ că de muncă nu crapă nimeni! Mai ales pe vremurile astea nu se cade o asemenea abordare!” Aşa e! Cu toate astea, pentru a-i scuti de trăirea penibilă a Sărbătorilor, sau mai bine zis, de netrăirea lor, aş decreta „Samba si, trabajo no!” pentru toţi „aflaţii în treabă” din Românica harnică şi productivă a acestor zile. Pe bune, am mai scăpa de ridicol, de tristeţi, plictis şi furii inutile, în ciuda multor… Fideli! 🙂 Chestie valabilă şi pentru… ciorogârlele fabricate la tv întru uzul boborului votant şi dornic de acţiune şi rezultate imediate, palpabile ;)!

Putem fi atît de hoţi?!…

Lumea votează cu sîrg, chiar cu entuziasm după cîte am văzut eu. Soarele de afară le dă ghes şi intră zîmbind în secţiile de votare. După orice logică această prezenţă la vot, cu bucurie, nu are cum să fie una în favoarea lui Băsescu. Şi se zice că după orele prînzului şi seara vor ieşi şi mai mulţi dintre cei nehotărîţi, din rîndul tinerilor şi al intelectualilor care vor fi cuprinşi de fervoarea semnelor dimineţii… Iar aceştia, nici ei nu pot fi de-ai lui Băsescu. Ziua asta pare să stea sub o zodie foarte proastă pentru prim-preşedintele de partid şi de stat. Cred că singura şansă a preşedintelui de acum este furtul masiv. Iar asta se întîmplă realmente, neobosit, într-o nesimţire crasă, pe faţă. Şi se va întîmpla mai abitir după căderea nopţii, pe ascuns şi la mobilizarea disperată a portocaliilor care vor intra în panică observînd scorul primejdios din sondaje. Iar la un anumit moment, aproape de ora limită, portocalii vor striga ca din gură de şarpe: Hoţii!, vor urla că sunt furaţi! Mă întreb dacă e posibil să fim atît de mizerabili, ca naţie, încît să ne furăm astăzi ţara, viaţa, viitorul, bruma de speranţă sau să ne lăsăm furaţi de cîteva mii de infractori, pentru cîţiva lei…?!
În clipa asta văd două deznodăminte după semnele acestei zile: fie Băsescu va fi umilit pierzînd la un scor neaşteptat, fie hoţia va fi atît de mare încît să îl menţină, în ciuda evidenţei, în pole-position… Dar, suntem cu ochii pe ei şi mai comentăm azi, ziua e foarte lungă…

Patriotism local. Dintr-o privire

"Iubim" Braşovul...
"Iubim" Braşovul...

În cîteva zile, Tîmpa va căpăta culori fabuloase. Astăzi, „pe Corso”, pe Republicii adică, terasele ştiute forfoteau de o lume plină de… nesaţ de priveliştea cosmopolită a străzii, lenevindă în soarele blînd şi glaben ca o coajă de bostan…  De după lentilele ochelarilor fumurii – încă de soare! – tolăniţi în fotolii generoase de răchită, indivizi şi individe se fixau încercînd să desluşească ceva „din spatele”… celorlalte lentile. E amuzant acest spectacol al privirilor anonime urmărindu-se… dezinteresat, făcîndu-se că nu se văd. Iar privirile astea nu developează doar priviri ci şi ferestre, decolteuri, minijupe, pălării colorate sau pahare cu un conţinut nedesluşit. Devălmăşii. Astăzi am remarcat chiar o oarecare precipitare a jocurilor străzii. Ceasurile par a fi de vină, tot mai grăbite. Da, curînd, Braşovul se va muta, pentru multe luni, prin beciuri sau mansarde pline de fum de tutun şi muzici surde. Bineînţeles că atunci ne va lipsi acest spectacol al străzii. Şi nesaţul privirilor. Şi va ploua…

Declaraţie de... dragoste. Autopropulsată
Declaraţie de... dragoste. Autopropulsată

Probabil după trecerea răsfăţului toamnei Braşovul nu va ma fi… „Probably the Best City in the World” şi nici aşa… iubit nu va mai fi. Nici trubaduri şi „indieni” pe la colţuri de străduţe nu o să mai văd… Vor fi altele de văzut şi de auzit: şi „alintul” gheţuşului şi vinul fiert de la la buza pîrtiilor şi flirtul cu făpturile reci, de zăpadă… Însă mai e destul pînă la ger, încă ne mai putem plimba cu autobuzul galben şi decapotat . Abia intrăm consolaţi cu gîndul ăsta în simezele pastelate ale toamnei. Tablourile vii ale burgului aşteaptă să fie trăite din plin pe terasele în care timpul se va spînzura de ciorchinii de struguri şi se va scurge printre izvoarele de must ameţit de sfîrîitul pastramei. Apoi va urma Oktoberfestul braşovean, cu care cu bere, numai bun să alunge gîndurile de brumă ale celor expulzaţi din toropeala fotoliilor mai sus amintite. Şi cu ploi. Doar castanele coapte nu ne vor fi de pe aici – cu toată strada Castanilor noştri cu tot – şi aş zice că ne-ar fi de folos un import îndestulător pentru un… meniu complet. Şi nici covrigii, chiar de le zice „braşoveni”!

Trubadurii transilvani, pe Corso
Trubadurii transilvani, pe Corso

Cam aşa văd eu Manifestul Toamnei ăsteia la Braşov, cu ghiozdanul lui plin cu tot şi fără… ochelari de soare. Cu poezii de vineri, cu muzici şi cu ploi… Manifest făcut să ţi se facă dor. La ce bun toate celelalte, politice sau ăla al Internetului? La ce bun alte… alegeri? 😉 Daţi o fugă pînă aici să vă convingeţi… Spectacolul e aproape… gratis! Şi ploaia ce va să vină şi va să… plece. Servus!

Poezia de duminica asta

Scutur o carte de praf şi o deschid. Îmi cad ochii pe această poezie. Îmi dau seama că e una din acele duminici în care asta e tot ce pot face: să citesc. Sunt duminici de vară, ca asta, în care ploile răvăşesc atît de mult florile de tei încît mă străduiesc să îmi amintesc parfumul lor. Îl caut pînă şi în cutia cu plicuri de ceai unde, nici măcar răzleţele raze de soare nu îl dibuiesc… Bolnav de dorul acelui parfum, citesc mai departe, cu o bucurie secretă. Astăzi nu mă intereseză morile de cuvinte care, macină afară ceea ce am prevăzut aici acum o zi, acum două zile … Duminica ar putea fi ziua unei poezii. De-a mea sau de-a altuia…

Dimitrie Anghel

Duminica

Cum te-aşteptam odată Duminică Prea-Sfîntă
Şi cît îmi pari acuma de tristă şi pustie…
Salonu-i gol, şi-n umbră doar samovarul cîntă
Asemeni unui popă ce-ngîn-o leturghie.

Era cu toate-aceste aşa de multă lume,
Veneau tenori celebri, şi doamne diletante,
Poeţi sermani, şi fete ce între două glume
S-extaziau mirate : “Ah ! ce frumos andante !”

Tindea amoru-n umbră şiretele lui curse,
Şi cînd vorbeau de stele, de sori, de tot înaltul,
Eu mă plimbam cu gîndul în carul Marei Urse,
Doar voi găsi un astru nespeculat de-un altul.

Cuvinte fără noimă urcau, dar, orice vorbe
Din gura ta căzute, mi se păreau divine,
Puteau să cînte-n pace şi harpe şi teorbe,
Căci n-auzeam nimica, de te-ascultam pe tine.

Şi-acum e gol salonul, e gol, şi-n umbra casei
Stau vastele fotolii şi lung prind să se mire :
Pe unde-o fi azi pasul micuţ al prea frumoasei,
Ce tot venea statornic ca să-şi găsească-un mire?

Oglinzile-şi arată cu jale infinitul
Şi nu mai vine nimeni… zadarnic stai la geamuri,
— “Ce-ai căutat în lume, o, tu ! mult liniştitul
Poet, credeai că-i lesne să scrii epitalamuri ?”

Ce-am căutat, v-aş spune, ce-am căutat eu — dară
Mi-e frică, căci în umbră, supremă ironie,
În neagra umbră, pianul cu dinţii scoşi afară
Rînjeşte ca un monstru ce-ar vrea să mă sfîşie.

17 iunie, 1907