Singurătatea unui expirat

„Expirat”… „Nu mai departe de mîine”, mi-a zis azi, pe stradă, un prieten vechi, „nu mai privesc mai departe de mîine”. Vine o vreme cînd pentru ceilalți (societatea) nu mai conteaza deloc ce ai făcut, așa cum pentru tine asta e de fapt tot ce contează. Pentru ei e vorba doar despre „sarcinile” zilnice și despre felul în care le poți duce și în niciun caz despre raftul tău de trofee… coclite. Probabil, jungla românească își va avea curînd și partea ei binemeritată de cimitir al elefanților, aceea în care cei „bătrîni” și puțin obosiți se duc din vreme să moară un pic, să le facă loc, cu generozitate, celor tineri, grăbiți și avizi de afirmare.
Povestea prietenului meu e cît se poate de comună și ușor de găsit în felurite ipostaze, variante. Un tip sclipitor, încă tînăr în accepțiunea unei lumi normale, dintre primii decreței de felul lui ca vîrstă, a muncit „cu spor” doar pe cont propriu, doar cu mintea și cu mîinile lui, pînă în vremurile astea, cînd niște lupi tineri și pupători în curul sus pus al unuia, l-au rezolvat cu o țeapă și cu niște lucrări suflate la preț de nimic. Singur și fără proptele, aruncat în șanț, l-au lăsat puterile, suflul, și s-a lăsat ros și la trup și de… oameni. În cîteva luni și după o… masă de operație a ajuns de nerecunoscut. Singur, la propriu, obosit, fără piese de schimb și la rîndul lui doar o piesă uzată, bună să fie schimbată. Schimbată cu o alta, „a voastră, societății”, lustruită și în putere, fără zăbavă gata să spargă pietre pentru un viitor nu mai lung de o limuzină și de niște nopți albe de club. Mîinele, pentru prietenul meu e numai un mîine probabil și atît. Ros la trup și de oameni, îmi zice, în loc de „la revedere” (acel incert „la revedere”, cu jumătate de gură) un: „Sănătate, las’ că și mîine e o zi!” „Da, las’ că vine și rîndul lor!”, zic și eu, în gînd, printre dinți…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Noua solidaritate: economia de viaţă!

Sunt… dezarmante încercările din ultimele zile ale unor poliţişti de a demonstra faptul că rumânu’ n-are nicio reacţie vizavi de agresiunile asupra concetăţenilor care se petrec în imediata lui vecinătate. Nici măcar un „Hoţu’, prindeţi hoţu’!” darămite un sprint pe urmele infractorului n-au reuşit să obţină oamenii legii în scenetele lor montate în stradă la ore de maximă audienţă. Starea asta de lucruri nu mai trebuie demonstrată de mult. Ţine de domeniul realităţii noastre imunde faptul că solidaritatea, fiindcă despre asta e vorba, nu e pe Dâmboviţa altceva decît o vorbă bună, foarte bună pentru campaniile electorale sau pentru prohodurile, la una mică, între vecini. Într-o ţară în care se cultivă cu îndîrjire înrăirea, disoluţia, spiritul de junglă şi anomiile, în care „statul social” este caricaturizat prin ridicarea la rang de virtute a „pildelor” şi existenţei Ceauşeştilor, experimentul poliţiştilor de pe la Buzău sau Cluj e o probă de înduioşătoare naivitate.

Despre ce e vorba pînă la urmă? „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, spunea Dante. Mă uit la cazul care se face azi pe marginea situaţiei celor 2000 de oameni ce vor rămâne pe drumuri după plecarea Nokia de la Jucu şi nu pot să nu mă întreb cît adevăr stă în toată zdroaba asta a diriguitorilor treburilor statului nostru chiar faţă de soarta acelor oameni? Cum de nu am văzut atîta atenţie atunci cînd de pildă au fost rase de pe faţa pămîntului multe alte firme sau industrii întregi în ţara asta? Cum nu pot să nu mă întreb cînd se va îndulci toată această propagandă care-mi miroase de la o poştă a campanie electorală!  Nu văd niciunde „grija pentru om” cît un foarte fin praf în ochi… Iar de aici, din „strada largă” pînă-n „celulele de bază ale societăţii” nu cred să fie vreo distanţă.

Cum un şomer sau un lovit de soartă cu mîna-ntinsă, condamnat până la urmă la extincţie, nu va primi din partea puternicilor zilei decît o vorbă calpă vopsită-n compasiune, nu e ceva nou ca aceiaşi să simtă acelaşi tratament din partea a însăşi familiilor lor! Şi spun asta amintindu-mi de un cunoscut care ajuns într-o situaţie dificilă pe un pat de spital mi-a povestit că nimeni dintre ai lui nu au fost o dată să-l vadă. „Da nimeni, bă, nici nevastă-mea, nici fii-mea, nici frate-miu! Îţi dai tu seama, puteam să şi mor aici şi tot degeaba! Da’ de ce mă, zi-mi tu de ce?!”, aşa mi-a zis. Şi nu avea nici duşmnănii, nici uri cu familia, doar că nu prea mai… conta. Nu mai conta în ecuaţia socială (sau economia socială!) a valorilor zilei, ca să spun aşa… I se aplica, potrivit „modelelor” si noii solidarităţii, economia de… viaţă!

Şi ca să mă întorc de unde plecasem, îmi amintesc ceva, desigur, domnul Lala, eroul braşovean nu a fost rumân, a fost, cred… extraterestru!

P.S – Aparent, „Viaţa e dură”, n-are nicio legătură cu cele mai sus spuse, nu-i aşa? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

Creaturi toxice

Veţi zice, probabil, că vin cu nişte şabloane, că o „minima moralia” a fost scrisă şi a fost scrisă bine, că fiecare din noi ne avem frustrările mai mult sau mai puţin marcate, că trăim pînă la urmă cum ne aşternem în cea mai imperfectă, găunoasă şi păcătoasă lume din toate cele posibile. Aşa este, fără îndoială, aş vrea doar să spun că am iluzia că am putea să ne facem existenţa un pic mai uşoară, fiind noi aşa cum avem pretenţia să fie cei care ne formează lumea, universul sau „societatea”. O definiţie uzitată a societăţii este de altfel şi cea care vorbeşte despre o „totalitate a oamenilor care trăiesc împreună și între care există anumite relații bazate pe legi comune; colectivitate.” Care legi comune, care colectivitate, aş întreba?!
Aş fi putut da alt titlu postului ăstuia: „Fiinţe toxice”, dar mi s-a părut prea blînd gîndind că prea puţini dintre noi (am?)au ajuns să mai vadă (sau să vedem?) în jur… fiinţe, fie ele şi toxice!… Despre alienare şi alienaţi, despre toxici şi intoxicaţi se pot găsi, de bună seamă, lucrări interesante însă cred că teoria, chiar asimilată, nu prea duce şi la o practică pe măsură.
Aşa că aş zice aşa: suntem exigenţi, pretenţioşi, ne dăm docţi şi atoatecunoscători, ne închipuim a fi altruişti şi atenţi şi mereu înconjuraţi de dreptate (sau nedreptăţiţi!), dar mereu raportîndu-ne la noi înşine, nu şi la ceilalţi. Cîţi dintre noi, dimineaţa, cînd plecăm pe unde ne leagă drumurile ne privim în oglindă şi recunoaştem că noi suntem cei toxici şi că le vom face altora încă o zi de coşmar?

Avem pretenţia ca timpul nostru să fie, musai, şi timpul lor, ca ei să se supună şi să zîmbească cînd le cerem să rezolve… ieri „sarcina” năzărită astăzi! Vrem să ghicească şi să execute ceea ce nouă nici măcar încă nu ne-a trecut prin cap şi vrem să-şi amintească ceea ce noi am uitat de mult fiind mult prea… ocupaţi! Daa, suntem extrem de ocupaţi! La noi totul este urgent chit că peste cîteva ore vom uita cu totul acele „urgenţe”. Noi putem fi nervoşi, putem ţipa, putem sufoca şi putem dispune orice scrîşnind din dinţi fiindcă ei, nu-i aşa?, n-au dreptul să fie nervoşi, nemulţumiţi sau abătuţi. Ei trebuie să înţeleagă, să se conformeze şi să stea exact acolo şi atît cum le ordonăm. Ei nu au treabă, ei n-au obligaţii, n-au priorităţi, n-au viaţă pînă la urmă! Avem pretenţia să fim pupaţi în fund, să ni se deschidă uşile, să ne fie servită cafeaua, să nu ni se ceară, să fim mereu înţeleşi şi aprobaţi iar ei să radieze de fericire cînd îi facem preş. Trebuie să ni se accepte „calităţile” suverane, să nu fim traşi la răspundere, să avem dreptul de a ne deşerta eşecurile (falimentul?) în cîrca lor. Dacă nu avem habar pe ce lume trăim, dacă nu avem un proiect, o strategie şi nişte termene asta e mereu numai şi numai din vina… „lor”, pentru că sunt nişte incompetenţi şi nişte putori şi nişte nerecunoscători care nu realizează sacrificiul nostru suprem întru bunăstarea lor şi a… comunităţii!
Noi avem dreptul să nu comunicăm, să nu răspundem la telefon, să nu ne citim mailurile fiindcă, da, avem mereu alte treburi foarte importante de făcut, treburi secrete şi de… nedelagat! Care treburi? Ştim noi mai bine! Noi trăim între două dări de seamă şi trei linguşeli, între trădări şi lovituri sub centură şi cu grija maximă de a şterge după fiecare… întîlnire de taină, cu… tandreţe, praful de pe reverele trădaţilor de ieri şi de mîine. Noi avem drept de proprietate asupra lucrărilor celorlalţi mărunţi şi le putem dosi sub cheie dacă ni se par cumva… primejdioase acum pentru autoritatea noastră. Le vom scoate însă la lumină ca fiind creaţiile noastre, peste un timp, la momentul potrivit şi cînd autorii lor vor fi uitat sau vor fi fost pe deplin dresaţi încît să nu şi le mai recunoască. Sau şi mai simplu, putem arunca la coş sau putem da „delete” oricînd e vorba despre ceva care ne-ar îndatora în faţa rîmelor aliniate în poziţie de drepţi. Ba chiar putem călca pe cadavre, avem şi dreptul ăsta, dacă ne deranjează suspiciunile cuiva, cum avem dreptul şi… obligaţia de a dormi liniştiţi după asta! Noi am fost aleşi, suntem de neclintit, suntem odihniţi, liniştiţi, suntem competenţi şi arhisuficienţi! Competenţa şi liniştea de a nu face nimic e atît de… stresantă şi pentru asta ne merităm trofeele! Şi mai ales, noi suntem, desigur… indispensabili! Ăsta ne e codul… secret!
Nu avem slăbiciuni, nu suportăm creaturile din jur, ne enervează prezenţa, mirosul, hainele lor ieftine şi atingerea lor, şi mergem… elegant şi parfumaţi mai departe. Iar dacă vreo creatură nefolositoare azi (prieten sau slugă, chiar nu contează!) care ieri ne-a pus o cărămidă la statuie, are îndrăzneala de a ne întinde mîna cumva sau are tupeul să ne ceară ceva, avem grijă să i-o retezăm scurt: „Te cunosc de undeva?!”
Scriam ceva despre o „ţară a lor”. De data asta cred că asta e ţara… noastră! O ţară toxică de care ne plîngem, cu creaturi toxice, nici măcar fiinţe, şi căreia îi pregătim soluţii şi… un management Eco, cu vidanjele verzi ale salvării! Dar, repet, cîţi dintre noi, dimineaţa, cînd plecăm pe unde ne leagă drumurile ne privim în oglindă şi recunoaştem că noi suntem de fapt cei toxici?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Elogiu mitocăniei

O da, îi invidiez pe indivizii care ştiu să înfigă pumnalul zîmbindu-i tandru victimei pentru ca după aceea să se ducă liniştiţi la jogging! Îi admir pe cei care îţi privesc dispreţuitor, rînjind, mîna întinsă şi se aşteaptă să le spui umil: „s’trăiţi!”. Sunt topit după meseriaşii care afişează o moacă ocupată cînd îi saluţi şi năvălesc peste tine cu telefonul înfipt în ureche la şapte dimineaţa, trîntind uşa. Sunt dat pe spate de arhisuficienţii de sine care nu au timp să asculte, să tacă, să citească două rînduri pînă la capăt. Îmi dau jos pălăria în faţa celor care nu au noţiunea timpului, pentru care azi e ieri şi măine e azi, iar tu trebuie să te execuţi indiferent de… fusul orar! Sunt entuziasmat de puterea „docţilor” gata să arunce la gunoi ceva ce le pute ca fiind prea bun, fiindcă e nefăcut de ei. Sunt mişcat pînă la lacrimi de capacitatea specialiştilor care, cel mult reuşesc să-ţi arunce o rezoluţie agramată pe un colţ de pagină şi te expediază să schimbi ceva „esenţial” – ASAP! 🙂 – fără să aibă habar ce. Îi stimez pe experţii care, în loc de „bună ziua” îţi spun abrupt şi cu sictirul din dotare: „ce faci bă?!” sau „hy!”, atît oral cît şi în scris! Mă declar extaziat de ştiinţa cu care scrobiţii ăştia nu răspund la telefon şi nu-şi citesc mailurile, după ce ţi-au întins superior cartea de vizită asigurîndu-te de deplina… disponibilitate. Îi idolatrizez pe toţi ăştia cînd văd cu cîtă… dexteritate şi cît de dulce ştiu să pupe în cur. Mă înclin în faţa gesticulaţiilor şi explicaţiilor savante pe lîngă subiect şi îmi place mult sunetul pumnului bătut în masă, al tocului de pantof care pistonează nervos parchetul şi al vocii date la maxim în „dialogurile” cu „partenerii”. Îi ador pe cei care demolează un om „doar” fiindcă nu-i pot ajunge nici măcar pînă la genunchi.
Îi iubesc pe mitocanii care fac lucrurile să putrezească. Şi dacă sunt majoritari, o da, cu atît mai bine, sunt fericit să transpir zugrăvindu-le statuile pe la fiecare colţ de stradă! 😉

P.S. – Muzichia-i doar aşa, pentru… antren! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Şi atunci, mon cher?!…

Povestea şi întrebarea sunt vechi. De 10, 20 sau 50 de ani. „Unde ne sunt oamenii?”, „Care ne sunt modelele?”, „La vorba cui să ne aplecăm urechea, să ne îndreptăm?”, „Pe cine să urmăm?”… Nu este zi în care să nu aud vorbindu-se despre „Criza morală”, despre lipsa valorilor pe teritoriul ăsta în care respirăm. Se scriu tratate pe tema asta, ziarele sunt pline de interviuri abundînd de „învăţăminte”. Întrebarea e perenă în ciuda răspunsurilor care se găsesc, iată, din belşug. Iar în spatele răspunsurilor sunt şi oamenii fiindcă, nu-i aşa, din moment ce au răspunsurile ar trebui ca la ei să fie şi „cheile”. Şi totuşi, nu-i văd, nu-i vedem. Unde ne sunt oamenii? Nu-i văd nici în Parlament, nici în Guvern, nici la Cotroceni. Nu văd decît fiţele, mondialii, columbenii, boţii… Nu văd decît ciutacii, tatulicii, gâzii, hurezenii, ciuvicii, cartienii, liicenii, cărtăreştii, nistoreştii, cristoii, stăneştii, porele… Nu văd decît bocii, băseştii, antoneştii, ponţii, diaconeştii, fluturii, videnii, vosganienii, mazării, olguţele, laviniile, vişanii, udrele, sulfinele… Un Babel uniformizat, un bâlci pe sticlă numai bun de ecranizat în faţa sălii de maţe goale. Şi nu doar că îi văd, dar ăştia sunt! Asta ne e crema! Din vîrful neuronului lor şi al pixului lor ne vin toate relele şi… bunele!
Buun… Şi atunci, mon cher? Zău, la ce atunci atâtea mirări, atîtea lamentări, atîtea dezbateri şi opinii deversate prin toate orificiile mediatice posibile în fiecare secundă? La ce bun „soluţiile”, „strategiile”, „legile”, „moţiunile”? Pentru ce? Pentru cine? De unde şi până unde? Esenţa e că toate astea nu au cum să se lege, să funcţioneze în pîrloaga asta. Efortul social, atât cât e, comunicarea publică, politica, media, îmi par astăzi fundamental inutile. Nu-mi va schimba nimic părerea că supravieţuim numai, fiecare în parte, doar prin soluţiile noastre individuale alegînd (sau nu) să asistăm or să „participăm” (sau să „socializăm”, cum e la modă acum!) la spectacolul care ni se oferă. Participare iluzorie, însă, şi asta. Ca toate iluziile noastre. Prezente, trecute, viitoare.
„Înainte să avem nevoie de lideri, avem nevoie de cetăţeni”, spunea fostul şef al statului, Emil Constantinescu într-un interviu. Da, cred că aici e buba pînă la urmă. O… şi cîte interviuri superbe găsesc şi citesc în fiecare zi! Toate cu oameni, toate cu soluţii, toate chiar cu… potenţiali „oameni de stat”! (Pe aici, aici, aici, aici, pe aici sau pe aici!)
Şi ciudat, în timp ce scriu rîndurile astea, aflu, culmea!, că pe lângă guvern „se pune” de-un „Consiliului National de Competitivitate” (sic!), adică un fel de Sfat al Înţelepţilor naţiei care să ne arate care-i cursul, care ne e „drumul”, care să ne traseze „proiectul naţional” şi eterna şi fascinanta „reformă a statului”!… Mi-e doar că chestia asta ne va cam scumpi însă până şi biletele la… matineu! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! Cu soare în toate! 🙂

Blogosfera coboară în Cetate

Cred că unii mai trăiesc cu senzaţia că blogosfera e o chestie ciudată în care se refugiază de restul lumii o sumă de indivizi frustraţi, neadaptaţi la realitate. Sunt sigur că unii cred că blogolumea este o reţea subterană de conducte prin care circulă tot felul de inutilităţi, reţea fără o gură de ieşire spre… „viaţa reală”. Sunt sigur de asta fiindcă mi-au spus-o destui subliniind „neseriozitatea” acestei ocupaţiuni… non-profit. Fără îndoială că respectivii vor fi gata să-şi schimbe părerea imediat ce vor constata… onorabilitatea profitului din blogăreală…

Spun asta pentru…a descrie peisajul. Am mai făcut-o, cu alte cuvinte în destule ocazii. Noi ăştia de aici ştim că nu este aşa şi suntem conectaţi la realitate mai serios decît ar vrea unii să se creadă. Cred că pasul următor din evoluţia blogosferei este acela al recunoaşterii „adresabilităţii” şi credibilităţii ei vizavi de societate, de politic şi guvernanţi. Şi asta se va întîmpla fără un demers organizat în acest sens ci prin evoluţia naturală a lucrurilor: sunt fenomene sau organizări sau oameni care nu pot fi, pur şi simplu, ignorate. Acestea există, se impun şi sunt ascultate chiar dacă nu şi acceptate.

Mă gîndesc la toate astea observînd cum viaţa iese din blogosferă şi cere să i se facă dreptate. Iar dreptatea şi îndreptarea lucrurilor se vor întîmpla fiindcă, aşa cum spuneam, vocea blogosferei este o parte tot mai semnificativă a realităţii. Aşa se va întîmpla în cazurile Sibillei şi Alinei. Cele două cazuri sunt diferite, sunt însă drame reale întîmplate alături de sumedenia dramelor din ţara asta. Sibilla, Nicoleta, pe numele ei, are o poveste mai complicată: femeia asta a ajuns aproape pe drumuri fiindcă a îndrăznit să spună prea multe şi să se opună aberaţiilor discreţionare şi corupţiei din sistemul în care trebuia să funcţioneze, acolo, în judeţul ei. A ajuns să fie prigonită, expulzată, „zburată” de acolo (am făcut şi eu mai demult cunoştinţă cu acest gen de „stăpîni” ameninţîndu-mă: „te zbor din oraşul şi judeţul ăsta, de nu o să te vezi!”) şi acum cere ajutorul lumii pentru un loc de muncă prin care să-şi cîştige existenţa şi să-şi poată creşte copilul.
La rîndul ei, Orianda, Alina de fapt, trăieşte pe deplin asumat o altă dramă, aceea de a fi nevoită să plătească dreptul la viaţă al tatălui ei care, ca prin minune a depăşit o grea cumpănă de natură medicală. Alina trebuie să plătească datoriile adunate odată cu salvarea părintelui, prin spitalizarea şi tratamentele foarte scumpe. Alina cere ajutorul lumii. Nici ea nu aşteaptă mila nimănui. Amîndouă bloggeriţele dovedesc atitudini demne, de un exemplar bun-simţ. Amîndouă au nişte poveşti de viaţă tulburătoare şi speră că în ţara asta omenia există. Şi fac asta prin blogosferă, fiindcă ştiu că strigînd în piaţa publică ar avea toate şansele să fie ignorate. Numărul mare de reacţii la aceste cazuri, mînate de credinţa că, în orice, ar fi bine să-l tratezi pe celălalt aşa cum ţi-ai dori tu să fii tratat într-o situaţie similară, mă fac să cred că rezolvarea celor două situaţii dificile de viaţă va veni de aici, din blogosferă, din această solidaritate simplă şi inconfundabilă. Cum cred, o mai spun o dată, că blogosfera prin astfel de întîmplări îşi va dovedi nu numai virtuţile în comunicare cît şi pe cele sociale. Blogosfera (blogolumea cum îmi place să-i spun eu celei foarte apropiate de mine) coboară (sau intră?) în Cetate. Şi se face auzită şi respectată.

Puteţi întinde o mînă de ajutor, fiecare cum poate, Sibillei şi Oriandei aici şi aici.