Reduși la ridicol

De prea multă vreme în țara asta nu mai contează lucrurile importante, căzuți fiind mai toți într-un derizoriu halucinant. Ce auzim, despre ce vorbim pe ce ni se duc rămășițele de inteligență, de atitudine, de nervi, de civism, de concesii, de fapte? Politica și Justiția (justiția aici fiind doar o disimulare, un pretext al unei lupte politice de joasă speță) în toate formele posibile, pornind de la cele mitocănești, sunt singurele preocupări ale „spațiului public”. Cine și cum mai pune azi valoare pe chestiunile naționale dar pe cele ce țin de existența sau de o viață… normală a oamenilor? Cîte fapte și știri (spun o banalitate, știu) despre construcții temeinice în sănătate, școală, hrană, drumuri, speranță și șansă de bună viață vedem și comentăm? Poate chiar dacă ele ar exista nu ni s-ar părea „relevante”. Se vorbește despre „soarta semenilor”, doar pentru ca  semenii indignați să fie mînați să iasă în stradă ca să-și manifeste indignarea și „solidaritatea” pentru cauze de moment. Care soartă, care solidaritate, din cîtă empatie și îndemn propriu? Indignarea, solidaritatea în ce s-au transfigurat? În ură și silă, însămînțate bine între generații, între semeni de aproape și de departe, împărțiți bine în tabere „politice”, reali sau doar virtuali. În vremea asta „ceea ce contează” s-a decompensat pînă acolo încît pare să nici nu mai existe.
Dar, probabil, așa trebuia să fie, să ajungem în această groapă ca să putem să ne ridicăm și să construim din nou Ceva. Poate. Poate, fiindcă nu ni se întrezărește acum nici cine, nici cum, nici cînd. „Generațiile sacrificate” prezente, care încă mai respiră, amar, vor lăsa asta drept vis. Părerea mea.

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

Singurătatea unui expirat

„Expirat”… „Nu mai departe de mîine”, mi-a zis azi, pe stradă, un prieten vechi, „nu mai privesc mai departe de mîine”. Vine o vreme cînd pentru ceilalți (societatea) nu mai conteaza deloc ce ai făcut, așa cum pentru tine asta e de fapt tot ce contează. Pentru ei e vorba doar despre „sarcinile” zilnice și despre felul în care le poți duce și în niciun caz despre raftul tău de trofee… coclite. Probabil, jungla românească își va avea curînd și partea ei binemeritată de cimitir al elefanților, aceea în care cei „bătrîni” și puțin obosiți se duc din vreme să moară un pic, să le facă loc, cu generozitate, celor tineri, grăbiți și avizi de afirmare.
Povestea prietenului meu e cît se poate de comună și ușor de găsit în felurite ipostaze, variante. Un tip sclipitor, încă tînăr în accepțiunea unei lumi normale, dintre primii decreței de felul lui ca vîrstă, a muncit „cu spor” doar pe cont propriu, doar cu mintea și cu mîinile lui, pînă în vremurile astea, cînd niște lupi tineri și pupători în curul sus pus al unuia, l-au rezolvat cu o țeapă și cu niște lucrări suflate la preț de nimic. Singur și fără proptele, aruncat în șanț, l-au lăsat puterile, suflul, și s-a lăsat ros și la trup și de… oameni. În cîteva luni și după o… masă de operație a ajuns de nerecunoscut. Singur, la propriu, obosit, fără piese de schimb și la rîndul lui doar o piesă uzată, bună să fie schimbată. Schimbată cu o alta, „a voastră, societății”, lustruită și în putere, fără zăbavă gata să spargă pietre pentru un viitor nu mai lung de o limuzină și de niște nopți albe de club. Mîinele, pentru prietenul meu e numai un mîine probabil și atît. Ros la trup și de oameni, îmi zice, în loc de „la revedere” (acel incert „la revedere”, cu jumătate de gură) un: „Sănătate, las’ că și mîine e o zi!” „Da, las’ că vine și rîndul lor!”, zic și eu, în gînd, printre dinți…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Spune-mi de tine

Spune-mi despre tine… Cum o mai duci? Ce mai faci? Nu, nu vreau să ştiu de vreme, nici despre vremuri. Nu mă mai interesează ce-i acolo şi pe… dincolo, ce-i cu hîrtiile, cu trotuarele, cu soarele, cu vîntul, cu frigul… cu feţele şi mîrîiturile alea isterice, cu autobuzul pe care, uite, îl pierzi din cauza mea… Zi-mi de tine!
Ce-ţi mai face băieţelul, da’ mama, dar bunica? Ce-ai mai rezolvat cu boala aia a ta? A fost, mai e, n-a fost? Pe-aici pe unde mergi în fiecare zi, mai vezi pomii, oamenii, ochii lor? Chiar, ai ieşit pe undeva sîmbăta trecută? Ce carte ai mai citit? Pe unde-ai mai fost? Pe bune, spune-mi de tine! Cum mai stai cu banii? Ţi-ai plătit datoriile alea? Cum îţi merge? Ţi-e bine? Ai nevoie de ceva? Zi-mi! Îmi pari, aşa… singur! Acasă? Toate-s în regulă? Căutai parcă un instalator pentru nu ştiu ce maşină de spălat… L-ai găsit, că am aflat eu unul… Da’ la un teatru, la un concert, ai mai fost? Ce zici, am văzut un afiş… mergem?… Ce ai pe suflet? Te doare ceva? Ţi-ar prinde bine, cred, cîteva zile… acolo. E primăvară, uite… A trecut şi iarna asta. Ai ceva planuri pentru la vară? Te văd neliniştit, abătut, obosit sau… cumva… Ce mai faci? Cum eşti? Mai trăieşti?! Hai să-mi povesteşti pe îndelete… Spune-mi de tine, pe bune! Pe bune, spune-mi de tine.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Locul de respirat. Cinci minute

Ştiţi senzaţia aia dată de nevoia de securitate, solidaritate, compasiune, înţelegere, cînd privirile pierdute ale unui om îşi caută un sprijin în privirile şi vorbele şi soluţiile voastre? Dar aveţi idee cum e cînd aveţi de oferit o vorbă bună, un deget de ajutor, un umăr: „Hai mă, lasă că o rezolvăm, lasă că găsim noi o soluţie, îi dăm noi capăt”? Dar ştiţi cum e cînd înghesuit de un impas, de o nevoie, de o teamă, privirile voastre se izbesc, se agaţă bezmetice de cuiele din pereţi, de ferestre, de caturile uşilor, iar feţele şi gîndurile celor de lîngă voi rămîn ca de piatră, fără semne de răspuns, fără tresăriri, surde? Ştiţi singurătatea?…
Ei bine, dacă aveţi fie şi cea mai vagă idee despre ce vorbesc, staţi cinci minute şi încercaţi să simţiţi, să ascultaţi, să priviţi, să vă puneţi „în locul”… Lăsaţi retorica ipocrită, goală, lăsaţi profitul intim sau global sau „managementul personal”, lăsaţi „altruismul” socializării… „binefăcătoare” fiindcă, nu-i aşa, ştiţi bine, nu le luaţi cu voi mai departe de „liniştea” de-o noapte. Nu vă mai miraţi că unul sau altul îşi agaţă ştreangul de ţeava caloriferului, îşi pierde minţile şi se izbeşte cu 180 km/h în primul bolid ieşit în cale. Nu vă mai aninaţi în gîndul că toate astea li se întîmplă „altora”, „amărîţii de ei”, „săraci cu duhul”.
Am senzaţia, ba certitudinea întărită zi de zi, că după douăzeci şi ceva de ani nu mai convieţuim, nu mai vieţuim ci doar supravieţuim, fiecare pentru el, satisfăcuţi că şi azi ne-a ieşit să ne respirăm aerul şi să mai luăm „puţin” şi din porţia unuia sau altuia de lîngă noi! Ne-am extirpat omenia, solidaritatea, compasiunea, îngăduinţa, zîmbetul, vorba aia bună pe care altfel o ţinem în buzunar – şi nu spun eu ceva nou aici!
Mîine sau poimîine, într-un fel sau altul, viaţa cuiva vă e la îndemînă. E inevitabil asta. Poate că, mîine sau poimîine cineva, unii de-ai voştri chiar, vă aşteaptă neputincioşi pe o margine de pat de spital sau pe o bancă şi aşteaptă doar un gest,  pe cineva care să-i asculte cu răbdare sau să le vorbească, explicîndu-le că va fi bine . Poate că, măine sau poimîine, un pahar de apă, un colţ de pîine, o umbră de tihnă, un cuvînt, un răgaz, o privire senină, un drum, o iertare, vă sunt în putere. De cele mai multe ori ne este la îndemînă, nu ne costă nimic, avem resursele – care ni se par insignifiante – să  readucem pe linia de plutire o minte tulbure sau o viaţă oarecare.
Şi nu ştiu de ce, tot de cele mai multe ori, alegem cuţitul şi rînjetul indiferent, execuţia, spatele întors, umilinţa batjocoritoare, „intransigenţa” şi „corectitudinea”, dovezile „puterii” noastre adică! Sau poate ştiu de ce: fiindcă nu ne costă nimic, fiindcă „dă bine” undeva şi ne e mult mai comod aşa, să ne spălăm pe mîini şi să dormim, „liniştiţi”! Şi mai ales fiindcă ne gîndim că nouă, oricum, aşa ceva n-o să ni se întămple niciodată! Dar… măcar fie şi din „creştineasca” teamă că totuşi „roata se-ntoarce”, să ne punem, cinci minute, „în locul”!… Atunci, şi alţii se vor pune-n locul nostru, exact atunci cînd vom avea nevoie, fiindcă solidaritatea se-nvaţă şi e molipsitoare. Şi o să putem respira, cred, din nou. Simplu, nu?!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Singurătatea plătitorului de facturi

Mai deunăzi am intrat în casa unor bătrîni – rude de departe – cu ceva treburi şi pentru oarece discuţii, la un pahar de vorbă. La plecare, am observat pe „studioul” de lîngă uşă un vraf de hîrtii, plicuri desfăcute sau încă închise, bileţele, printre alte mărunţişuri. Imagine familiară pentru acel loc din mai fiecare casă. Bineînţeles, am recunoscut în majoritatea acelor hîrtii facturi şi am zîmbit, înainte să spun „la revedere”, remarcînd: „Facturi!…” Gazda a zîmbit şi ea amar: „Da, facturi… Nu se termină niciodată! Or să rămînă şi or să mai vină şi cînd noi nu o să mai fim aici să le primim!…”
Vorbele astea mi-au rămas în minte preţ de cîteva zile. Lipită de imaginea acelor pensionari. Nu că ar fi o revelaţie aici însă, da, aşa e, facturile nu se termină niciodată. Facturile tronează în vîrful puţinelor noastre certitudini. Alături de viaţă, de moarte, de boli că altele… certe nu prea văd. Venim pe lume aducînd după noi o factură şi murim lăsînd în urma noastră nişte facturi. Şi, lună de lună, săptămînal poate, ne întîlnim cu nişte facturi. Şi nu oricum, ci foarte intim, în cea mai personală relaţie cu putinţă, asemeni uneia amoroase sau de ură. Relaţie petrecută într-o solitudine perfectă.

Factura ne este adresată, ne poartă numele şi cnp-ul, ne identifică la o adică. Este a noastră şi numai a noastră iar noi suntem ai ei şi numai ai ei. Face parte din familie, s-ar putea spune, cu drepturi depline. Şi, faţă de alte treceri prin existenţa noastră, facturile sunt singurele, într-un fel sau altul, cărora nu le rămînem datori. Şi nici ele nouă!
Singurătatea aceea a relaţiei noastre cu o factură este însă din cele cu spaimă şi cu tristeţe. Este singurătatea aia a gîndului supravieţuirii, pentru atîţia dintre români, singurătatea hîdă a neputinţei, a disperării zilei de mîine. Facturile nu-ţi acceptă neputinţele, resemnările, infidelităţile, şmecheriile. Sunt de o corectitudine fatală şi ţine de domeniul minunii ca „altcineva”, din solidaritate, să vină să le îndestuleze în locul tău, „stăpînul” lor. În fiecare zi relaţia despre care vorbesc se consumă în linişte în milioane de ipostaze sau de case, între patru pereţi, în tăcere, în încordarea sau destinderea maximă a muşchilor corugatori şi occipitofrontali ai „condamnaţilor”. Şi nu-i vorba doar despre nişte pensionari ci şi despre nişte maturi care, probabil, nu vor mai avea măcar şansa „siguranţei” unei pensii care să satisfacă plata unor datorii ci şi despre nişte tineri pentru care o factură neplătită poate fi fierăstrăul care taie un drum…

Nu ştiu cum e în alte părţi, probabil acolo se poate vorbi despre o legătură normală, banal contabilă şi reciproc avantajoasă. Ceea ce văd aici şi acum, în acest prezent necruţător de iute, este singurătatea deprimantă a românului neajutorat în captivitatea de hîrtie a facturilor. De prea multe ori şi pe nedrept umflate cu dispreţ, suficient cît să îi treacă viaţa şi moartea la datorii.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Aşchii, cicatrice. Sanatoriu

Nervoşi, angoasaţi, deprimaţi, obosiţi, bătrîni, crizaţi, cărînd drame, tragedii, ameninţări şi resentimente după noi… Era o reclamă a nu ştiu cărei bănci cu nişte indivizi înhămaţi la fel de fel de chestii pe care le trăgeau după ei… Asta e imaginea despre care vorbim – chiar muţi fiind! – şi pe care o vedem pe stradă dar şi în locuri strîmte, intime, familiare. „Băi, nu mi-e bine”, „am probleme”, „mă doare din nou chestia aia veche”, „nu mă simt bine”, „e aiurea, nu e în regulă deloc”, „lucrurile merg rău, din rău în mai rău”… Astea-s mesajele, disimulate cel mai adesea, nespuse, care se zăresc asemeni unui subtitraj aplicat imaginilor de mai sus. Unii le recunoaştem pînă la urmă, ajungem să le strigăm în gura mare, să le aruncăm în spatele lumii – ca pe nişte vini independente de noi pentru care cerem „dreapta” răzbunare! – încercînd astfel parcă să ne lepădăm de ele; alţii ni le purtăm solitari, dar se văd pe faţa noastră cicatricele de la aşchiile din suferinţa lumii. Cei mai mulţi încercăm însă să ne minţim în spatele unor măşti vesele sau indiferente – cei care nu am trecut încă de la… nimburile presimţirilor spre…  miejii resemnării. O vreme ne iese chestia asta. Parte din noi suntem născuţi aşa, trişti; restul ne-am îmbolnăvit, ne-am contaminat mai tîrziu şi mai ales în anii din urmă. Se poate vorbi chiar despre o periculoasă epidemie!
Ştiu, veţi spune, sfătoşi şi solidari, pentru asta îţi trebuie un relaş, sfatul unui psihlog, al unui prieten, un sanatoriu ceva, refugiul la pieptul familiei sau să citeşti o carte despre gîndirea pozitivă, o revista glossy măcar, să nu te mai uiţi la Badea şi la Sinteza zilei, ba chiar să descoperi şi să te abandonezi micilor voluptăţi ipocrite ale unei Românii pozitive! Dar ştim toţi, nu-i aşa? – că-i încă o frecţie la un picior de lemn! Atunci?, zic… (întreb şi eu aşa) 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

Noua solidaritate: economia de viaţă!

Sunt… dezarmante încercările din ultimele zile ale unor poliţişti de a demonstra faptul că rumânu’ n-are nicio reacţie vizavi de agresiunile asupra concetăţenilor care se petrec în imediata lui vecinătate. Nici măcar un „Hoţu’, prindeţi hoţu’!” darămite un sprint pe urmele infractorului n-au reuşit să obţină oamenii legii în scenetele lor montate în stradă la ore de maximă audienţă. Starea asta de lucruri nu mai trebuie demonstrată de mult. Ţine de domeniul realităţii noastre imunde faptul că solidaritatea, fiindcă despre asta e vorba, nu e pe Dâmboviţa altceva decît o vorbă bună, foarte bună pentru campaniile electorale sau pentru prohodurile, la una mică, între vecini. Într-o ţară în care se cultivă cu îndîrjire înrăirea, disoluţia, spiritul de junglă şi anomiile, în care „statul social” este caricaturizat prin ridicarea la rang de virtute a „pildelor” şi existenţei Ceauşeştilor, experimentul poliţiştilor de pe la Buzău sau Cluj e o probă de înduioşătoare naivitate.

Despre ce e vorba pînă la urmă? „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, spunea Dante. Mă uit la cazul care se face azi pe marginea situaţiei celor 2000 de oameni ce vor rămâne pe drumuri după plecarea Nokia de la Jucu şi nu pot să nu mă întreb cît adevăr stă în toată zdroaba asta a diriguitorilor treburilor statului nostru chiar faţă de soarta acelor oameni? Cum de nu am văzut atîta atenţie atunci cînd de pildă au fost rase de pe faţa pămîntului multe alte firme sau industrii întregi în ţara asta? Cum nu pot să nu mă întreb cînd se va îndulci toată această propagandă care-mi miroase de la o poştă a campanie electorală!  Nu văd niciunde „grija pentru om” cît un foarte fin praf în ochi… Iar de aici, din „strada largă” pînă-n „celulele de bază ale societăţii” nu cred să fie vreo distanţă.

Cum un şomer sau un lovit de soartă cu mîna-ntinsă, condamnat până la urmă la extincţie, nu va primi din partea puternicilor zilei decît o vorbă calpă vopsită-n compasiune, nu e ceva nou ca aceiaşi să simtă acelaşi tratament din partea a însăşi familiilor lor! Şi spun asta amintindu-mi de un cunoscut care ajuns într-o situaţie dificilă pe un pat de spital mi-a povestit că nimeni dintre ai lui nu au fost o dată să-l vadă. „Da nimeni, bă, nici nevastă-mea, nici fii-mea, nici frate-miu! Îţi dai tu seama, puteam să şi mor aici şi tot degeaba! Da’ de ce mă, zi-mi tu de ce?!”, aşa mi-a zis. Şi nu avea nici duşmnănii, nici uri cu familia, doar că nu prea mai… conta. Nu mai conta în ecuaţia socială (sau economia socială!) a valorilor zilei, ca să spun aşa… I se aplica, potrivit „modelelor” si noii solidarităţii, economia de… viaţă!

Şi ca să mă întorc de unde plecasem, îmi amintesc ceva, desigur, domnul Lala, eroul braşovean nu a fost rumân, a fost, cred… extraterestru!

P.S – Aparent, „Viaţa e dură”, n-are nicio legătură cu cele mai sus spuse, nu-i aşa? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

Din ţarc. “Dragi români…”

Credeaţi cumva înaintea zilei de ieri că se va schimba ceva? Aveaţi iluzia asta? Vi s-a părut cumva că toate cele petrecute acolo în parlament puteau întoarce mersul lucrurilor? Mai nădăjduiţi cumva că, de acum înainte, după acest 15 iunie 2010, se vor petrece ceva transformări venind dinspre „clasa” politică, ba chiar dinspre prim-preşedintele de partid şi de stat? Vă iluzionaţi la gîndul că vor urma remanieri şi că tăierile vor fi suficiente pînă în decembrie? „Habar n-aveţi pe ce lume trăiţi!” a spus Boc şi îl parafrazez. „Cred că sînteţi căzuţi în cap, cred că bateţi cîmpii” a spus Ponta şi îl parafrazez. O, nu, nu de acolo vor veni – dacă! – schimbările şi nu sunt sigur că noi ăştia care acum ne uităm la televizor vom mai prinde alte vremuri, vremuri altfel decît cele crunte de acum, chiar dacă aceia mai optimişti (naivi?) dintre noi privesc deja, strîngînd din dinţi, undeva spre un… orizont al anului 2014… Credeţi că mizeria în care vom cădea milioane de români peste cîteva zile, cuţitul la os, revoltele, reale sau virtuale, vor veni ca un tăvălug să schimbe cursul? Credeţi că foamea copiilor care nu-şi mai primesc alocaţiile, moartea bolnavilor care nu mai au nici măcar piramidonul ăla aruncat în sictir în vaza aia de vot sau protestele şomerilor şi pensionarilor uscaţi pe picioare vor arunca, printr-un gest de o solidaritate stranie pentru noi, ciuma, hoţiile, privilegiile, nesimţirea, minciuna peste bord? Credeţi că mîine-poimîine, la toamnă, va veni un prinţ pe cal alb să dea de pămînt cu ei şi să ne scoată din ţarcul pe care ni l-au rezervat? Credeţi că prinţul ăla frumos, deştept, iscusit, vrăjitor, va avea după el o gardă de nădejde – de uninominali geniali şi îndureraţi, desigur – care să-şi dea cămaşa, să ne spună duios „Dragi români!…” şi să verse lacrimi de sînge pentru noi amărăştenii, cauză aproape pierdută ?
Nu ştiu, eu unul aş cam începe să mă… dezinfectez de toate gîndurile sau întrebările astea, de telecomandă, de statul ăsta, de legenda mămăligii explozive şi de încă o listă a ruşinii lor… Nu prea mai am timp să fiu nici măcar sceptic sau pesimist… de serviciu…

P.S: Barroso se teme că Europa ar putea reveni la nivelul anilor ’30”, potrivit EUObserver… Interesant.
Iar nişte… englezi spun că va fi nevoie, în România, de mult mai mult decât o plata pentru preţul pentru ineficienţa notorie şi corupţia din cadrul Guvernului pentru a schimba o cultură de nepotism, clientelism şi scandaluri privind licitaţii publice… 😉

Servus, Blogolume!
N-aş vrea să vă contaminez. Pingul meu de azi poate fi contagios… Mă-nclin şi vă trimit o muzichie! Toate cele bune!

Rosturile unei irosiri definitive

Români care murmură îngînduraţi, murmure ininteligibile, resturi de cuvinte… Români furioşi, nedormiţi, tot mai flămînzi, ameninţînd cu pumnul ridicat spre ferestrele închise dinspre marginea pieţelor publice…
Români care se mai anină de iluzia că vor scăpa din furtună… Români care tac, foarte mulţi români care tac, buimaci… O ţară eşuată, aşa cum o vedeam şi acum ceva vreme, ca o căldare de mămăligă bolborosind la foc mic în care amestecă, „revoltat” de gafele camarilei, prim-preşedintele de partid şi de stat… Dacă stau şi privesc astfel lucrurile atmosfera este insuportabilă… Astfel, nimic nu mi s-ar părea mai firesc, azi, decît să văd oameni vorbind singuri pe stradă, smulgîndu-şi părul din cap sau aruncîndu-se de la etaj…
Un gînd prea blînd apoi m-ar face să constat, definitiv, irosirea generaţiei mele, condamnată să fie aşa încă de acum treizeci sau douăzeci de ani… Irosire atenuată doar de cîteva palide şi pasagere speranţe, crunt confirmată azi şi dusă spre resemnare… Şi poate că aş înţelege astfel implacabilitatea unui… dat, a sorţii, mioritic, în această irosire.
Dar nu, gîndul nu-mi poate fi cel blînd ci mînios realizînd, ca o sentinţă, ce pecetluieşte de fapt acum această irosire: minciuna, umilinţa, hoţia, frauda, manipularea, mîrlănia, incompetenţa, prostia care au atins apogeul în aceste zile „istorice”.
Poţi fi resemnat atunci cînd această resemnare vine pe un teren demn, dar nu aşa… De aceea indivizii ăştia, care-mi cer cu cinism solidaritate şi implicit, nu-i aşa?, fraternitate şi complicitate la furăciunile lor, şi ale clientelei lor, care se întîmplă inclusiv azi(!) trebuie împinşi să plece acum. De aceea indivizii ăştia nesimţiţi, cu burdihanele pline şi liniştite care, cer pe un ton, culmea, moral şi mustrător! – unei ţări suferinde de foame să aibă încredere în ei, să se sacrifice şi să rabde… frumos şi în pace, trebuie… „ajutaţi” să dispară pe uşa din dos… Acesta-i unul dintre sensurile resemnării cu care sîntem datori pentru trista irosire şi definitiva noastră înfrîngere…

P.S. – Îmi place la nebunie un slogan aiuritor dintr-o campanie publicitară: „România va creşte prin bun simţ şi responsabilitate”!…

Servus, Blogolume!

Ana are o premoniţie. Şi o speranţă… Ca noi toţi.
Gabriela aproape mă convinge că rîsu’-plînsu’ este,încă, posibil!
Cristian găseşte un refugiu de cuvinte… speranţei…
Teo face mai departe trafic cu hituri într-o Românie peste care s-a lăsat noaptea.
Cati caută dedesubturile unei… extracţii… 😉 Şi viaţa merge mai departe…

S-a topit. Şi a devenit apă. Mile..

Mile Cărpenişan, ziaristul, a murit astăzi. Atît de tînăr… Reporterul nostru de război… Unul dintre cei cîţiva pe care-i avem, pe care i-am avut. Un om excepţional, după cum spune multă lume. Un om modest. Un om dedicat cauzelor, aşa cum astăzi sunt tot mai puţini… Un Om. Un om dintre cei pe care nu i-am cunoscut dar, nu-i aşa?, toţi avem senzaţia că îl cunoaştem, că l-am cunoscut… De fiecare dată cînd se duce un jurnalist, se duce o lume. Se duc mărturii, se duc ştiri, se îngroapă istorii şi, mai ales, mor cuvinte. Asta fiindcă ziariştii nu prea au viaţă personală (după cum ar zice Nichita), nu-i prea pun preţ şi rup din ea pentru a le-o împărţi celor ce privesc spectacolul fără să aplaude însă, de astă dată… Asemeni unor soldaţi… Şi spun asta ştiind că, poate, o vor înţelege numai aceia care, au gustat măcar, din pîinea asta… a cuvintelor.

De cîteva ori am răsfoit şi eu şi blogul lui Mile Cărpenişan. Era acolo un refugiu în contrast poate cu cele transmise de reporterul Mile Cărpenişan… Un refugiu plin de viaţă, de poezie, de expresii fruste, de umor, de tristeţi, împliniri şi neîmpliniri, de revolte, de provocări. Şi, şi acolo erau cauze, gesturi nobile, francheţe, solidaritate. Privesc şi acum acele pagini, mă uit la date, citesc în diagonală, răsfoiesc. Mă gîndesc: acesta e blogul lui Mile şi Mile nu mai e… Ciudat… E prima oară cînd citesc blogul unui om care nu mai e, al unui om de care ceva, cumva, m-a legat… Fie şi doar cuvintele. E foarte ciudat să privesc astfel un blog. Este viu, foarte viu. Mile e acolo şi voi avea senzaţia asta şi peste mai multe zile, sau luni, citind mereu cîte ceva din rîndurile lui ca şi cum ar fi fost scrise azi, de el.  Blogul „jurnalistului în vremuri interesante”, sunt convins, va rămîne acolo şi el ne va scrie mereu cîte ceva… acolo. De… Acolo…  Din cînd în cînd. Îi vom asculta şi muzica, mai departe. Muzica lui, postată de el… din cînd în cînd.  Nu poate fi altfel, fiindcă el doar s-a… mutat…
Mile ar fi vrut să fie un om de zăpadă, curat, „într-o ţară plină de ură faţă de orice mai puţin faţă de oamenii de zăpada”.  Şi ar fi vrut ca în primăvară să se topească, să devină apă… „să se scalde toţi copiii în ea şi să se bucure să se bălăcească şi bunicii şi da şi părinţii ce odată au fost şi ei copii„…
Aşa e Mile, a venit primăvara, ai devenit apă… Apă curată…

P.S. – Prietenul Padrino l-a cunoscut pe Mile. A avut norocul ăsta. Şi într-un comentariu la postul meu de ieri, cel despre româneştile catalogări, mi-a scris aşa:
Aş mai adăuga ceva… O altă “definiţie”: MILE = JURNALIST… Cu J mare… Azi a murit şi e păcat, mare păcat…Încă o dată se demonstrează ca fiind adevărată axioma aceea care spune că Dumnezeu îi cheamă la El mai repede pe cei ”adevăraţi”. Îi citeam blogul pe care scria superb. Auziţi ce frumos: „Am iubit, am zambit si am plans, am avut partea mea la paguba, iar acum cand lacrimile au devenit substitut pentru bucurie ma uit in urma si ma amuz. Cand ma gandesc ca am fost capabil pentru toate astea si nu intr-un mod rusinos…e clar. A fost in felul meu. Si istoria o va spune. Mi-am asumat toate bunele si relele si pana la urma am mers pe calea mea. Da, e calea mea”… Poate fi un testament mai frumos? L-am admirat pe Mile Cărpenişan, mai ales că l-am întâlnit undeva, departe de ţară, într-un loc unde iadul pare o grădină suspendată faţă de ce poate face omul când se dezlănţuie monstrul din el şi pe mine a reuşit să mă impresioneze cum nici un reporter TV nu a făcut-o… Ba, să fiu cinstit, ar mai fi vreo doi…. Mi-a inspirat curaj, hotărâre, obiectivitate.. mai ales ca om dar şi ca profesionist… Încă un om tânăr a plecat dintre noi. S-a dus să facă reportaje din Rai, dar acolo ar cam fi pace şi linişte, iar un reportaj despre Lumină nu prea îşi are locul în media noastră tabloidizată…
Dumnezeu să te ierte după mare mila sa şi să te odihnească în pace, Sârbule!…

P.P.S. – Bineînţeles, astăzi s-au întîmplat lucruri mult mai importante… Prea puţine şi scurte au fost ştirile şi comentariile pe care le-am văzut sau citit despre… confratele  Mile Cărpenişan…

Greutatea unor gesturi. În România reală

Am citit, acum cîteva zile, la Lia despre povestea „Steluţelor de mare”. Desigur, de aici din blogolume, ştiam mai de mult şi despre „Oamenii darnici” şi nu o dată am zăbovit asupra paginilor cutremurătoare scrise de Isabelle Loreley. Pagini greu de citit, dar de trăit!
Copii bolnavi încurabil, copii fără casă, sărmani, singuri… Drame inimaginabile pe care puţini dintre noi le pot imagina, le pot gîndi, dar să le mai privim de aproape?! Ştiu bine cum arată saloanele unui spital de copii, saloanele precum „nişte acvarii”, cum spunea Lia, saloanele cu omuleţii de acolo cu tot. Am văzut chiar copii bolnavi care-şi purtau singuri de grijă într-un spital fiindcă părinţilor lor nu le era permis să rămînă cu ei. E greu să-ţi imaginezi ochi mai trişti decît ai acelor copii care înţeleg perfect totul, cum e greu să vezi – şi infernal să trăieşti – privirile fără sprijin şi disperarea părinţilor legaţi de mîini şi de picioare lîngă pătuţurile copiilor cu branule şi perfuzii în mînuţe… Şi vorbesc despre saloanele de boli… obişnuite. Saloane din atîtea spitale care, astăzi sunt la limita supravieţuirii, fără hrană şi medicamente. Toate acestea se întîmplă aici, lîngă noi, în cotidiana vecinătate. E adevărat, vecinătate atît de plină de necazuri şi necăjiţi încît e greu să o mai înduri, să o mai accepţi. Vecinătate în care solidaritatea pare tot mai abstractă.
Apoi arunc în acelaşi timp o privire spre dezmăţul politicianist evidenţiat în fiecare zi de presă. Ce prăpastie! Care este România reală, ce contează, mă întreb din nou. Şi cine, ce face, instituţional, guvernamental dar şi individual pentru ceea ce contează? Vorbeam la început despre paginile virtuale ale celor mai de sus, dar pagini în spatele cărora este viaţă, voluntariat, gesturi reale şi nu vreau să par patetic. Oamenii ăştia adună, de te miri unde, hăinuţe şi hrană şi jucării pentru copiii bolnavi. Ei au reuşit mai mult decît să privească sau decît să vorbească, ei aduc lumii necăjite alinarea deplină. Şi mă întreb din nou: ce ne trebuie, de ce avem nevoie pentru a ne redescoperi umanitatea în ţara asta? Vocaţia voluntariatului sau educaţia voluntariatului pe care nu le avem, pe care mulţi le confundă cu cerşitul, aţi spune… Şi asta e adevărat. Dar parcă doar conştientizînd şi citind despre asta am putea fi mai aproape cu un pas de gestul… de făcut.
Eu mă plec pînă la pămînt în faţa acestor oameni şi ştiu undeva, aici aproape, o… cutie pentru donaţii, a altor oameni minunaţi (de aici din Braşov) pe care îi admir şi îi cunosc de mult, echipa Hospice „Casa Speranţei” şi voi lăsa, din nou, nişte bănuţi acolo… Înainte de a încerca apoi continuitatea altor gesturi, în măsura celor ce-mi sunt la îndemînă, în aceeaşi direcţie a acestui Hospice, în care se petrec alte gesturi mirabile care, ar trebui… măcar cunoscute şi recunoscute de toate… vecinătăţile noastre.

Blogosfera coboară în Cetate

Cred că unii mai trăiesc cu senzaţia că blogosfera e o chestie ciudată în care se refugiază de restul lumii o sumă de indivizi frustraţi, neadaptaţi la realitate. Sunt sigur că unii cred că blogolumea este o reţea subterană de conducte prin care circulă tot felul de inutilităţi, reţea fără o gură de ieşire spre… „viaţa reală”. Sunt sigur de asta fiindcă mi-au spus-o destui subliniind „neseriozitatea” acestei ocupaţiuni… non-profit. Fără îndoială că respectivii vor fi gata să-şi schimbe părerea imediat ce vor constata… onorabilitatea profitului din blogăreală…

Spun asta pentru…a descrie peisajul. Am mai făcut-o, cu alte cuvinte în destule ocazii. Noi ăştia de aici ştim că nu este aşa şi suntem conectaţi la realitate mai serios decît ar vrea unii să se creadă. Cred că pasul următor din evoluţia blogosferei este acela al recunoaşterii „adresabilităţii” şi credibilităţii ei vizavi de societate, de politic şi guvernanţi. Şi asta se va întîmpla fără un demers organizat în acest sens ci prin evoluţia naturală a lucrurilor: sunt fenomene sau organizări sau oameni care nu pot fi, pur şi simplu, ignorate. Acestea există, se impun şi sunt ascultate chiar dacă nu şi acceptate.

Mă gîndesc la toate astea observînd cum viaţa iese din blogosferă şi cere să i se facă dreptate. Iar dreptatea şi îndreptarea lucrurilor se vor întîmpla fiindcă, aşa cum spuneam, vocea blogosferei este o parte tot mai semnificativă a realităţii. Aşa se va întîmpla în cazurile Sibillei şi Alinei. Cele două cazuri sunt diferite, sunt însă drame reale întîmplate alături de sumedenia dramelor din ţara asta. Sibilla, Nicoleta, pe numele ei, are o poveste mai complicată: femeia asta a ajuns aproape pe drumuri fiindcă a îndrăznit să spună prea multe şi să se opună aberaţiilor discreţionare şi corupţiei din sistemul în care trebuia să funcţioneze, acolo, în judeţul ei. A ajuns să fie prigonită, expulzată, „zburată” de acolo (am făcut şi eu mai demult cunoştinţă cu acest gen de „stăpîni” ameninţîndu-mă: „te zbor din oraşul şi judeţul ăsta, de nu o să te vezi!”) şi acum cere ajutorul lumii pentru un loc de muncă prin care să-şi cîştige existenţa şi să-şi poată creşte copilul.
La rîndul ei, Orianda, Alina de fapt, trăieşte pe deplin asumat o altă dramă, aceea de a fi nevoită să plătească dreptul la viaţă al tatălui ei care, ca prin minune a depăşit o grea cumpănă de natură medicală. Alina trebuie să plătească datoriile adunate odată cu salvarea părintelui, prin spitalizarea şi tratamentele foarte scumpe. Alina cere ajutorul lumii. Nici ea nu aşteaptă mila nimănui. Amîndouă bloggeriţele dovedesc atitudini demne, de un exemplar bun-simţ. Amîndouă au nişte poveşti de viaţă tulburătoare şi speră că în ţara asta omenia există. Şi fac asta prin blogosferă, fiindcă ştiu că strigînd în piaţa publică ar avea toate şansele să fie ignorate. Numărul mare de reacţii la aceste cazuri, mînate de credinţa că, în orice, ar fi bine să-l tratezi pe celălalt aşa cum ţi-ai dori tu să fii tratat într-o situaţie similară, mă fac să cred că rezolvarea celor două situaţii dificile de viaţă va veni de aici, din blogosferă, din această solidaritate simplă şi inconfundabilă. Cum cred, o mai spun o dată, că blogosfera prin astfel de întîmplări îşi va dovedi nu numai virtuţile în comunicare cît şi pe cele sociale. Blogosfera (blogolumea cum îmi place să-i spun eu celei foarte apropiate de mine) coboară (sau intră?) în Cetate. Şi se face auzită şi respectată.

Puteţi întinde o mînă de ajutor, fiecare cum poate, Sibillei şi Oriandei aici şi aici.

Ipocrizii cotidiene cu Ana Pauker în şifonier. Iubiri

O zi obişnuită, privind cu măsura ipocriziilor româneşti cotidiene.  Ar trebui să mă declar satisfăcut sau să mă mir, poate, fiindcă madam Ridzi a demisonat? Ar trebui să văd în asta o probă de moralitate a unui exponent al mîndrei noastre clase politice şi tînără pe deasupra? Poate că da, ar trebui să mă mulţumesc cu asta şi să uit şi de ăia 700.000 euro bine investiţi. Pagubă-n ciuperci, nu-i aşa? Nu, nu mă aşteptam nici pe departe la un Ridzigate, adică un scandal care să mişte un fir de păr de pe… chelia preşedintelui. Într-un fel însă mă aşteptam ca acesta să o „sacrifice” ridicînd-o la statura de martiră pe crucea meschinelor interese ale trusturilor de presă. Nu am văzut o expresie mai deplină a complicităţii unei tabere politice decisă să-şi apere „onoarea” şi interesele cu preţul de a-i face pe toţi cei din asistenţă proşti în faţă! Halucinant! Remarc aici însă felul în care Băsescu s-a decis să declare, bălmăjit, război crizei morale, criză cu doar doi parteneri(!) – la care nu este complice, nu-i aşa?! – să dezbrace „de sus pînă jos” laşităţile, cîrdăşiile, hoţiile de care suferim „în solidaritate”, să ne arate „vîrful aisbergului” scoţînd şi scheletul Anei Pauker din şifonier. Partitura nu e nouă şi e cîntată fals iar vina aruncată în spatele mass-media va duce la un deznodămînt previzibil. Nimeni nu a cîştigat războiul cu presa. Sau om fi noi mai altfel?

Tot astăzi, pe aceleaşi culmi ale ipocriziei, Mircea Geoană a dat-o pe cultură şi a închiriat harul trupei de teatru a lui Dan Puric (e o discuţie de ce acest „om nou” şi purtat „pe umeri” ca o icoană a moralităţii a acceptat acest aranjament… financiar!) pentru a-şi sărbători ziua de naştere la Bulandra. Ipocrizie fiindcă această modestă sărbătorire „cu multă lume culturală” se întîmplă cam în aceeaşi notă în care Geoană spune, grav, senin, că guvernul actual – nu, nu are nicio treabă, nicio atingere cu el! – nu este capabil, după şase luni, să ţină ţara în frîu.

Azi am mai văzut un consul libidinos în fundu’ gol prins într-un amantlîc cu o jună basarabeancă, de rîsul moldovenilor lui Voronin şi ai lumii întregi. A… depăşit şi el limita. Ruşine neaoşă, românească. Tot aia ar fi fost dacă fundu’ ăla cu paşaport diplomatic ar fi fost vopsit în tricolor… Din ipocrizia zilei n-au lipsit nici primele de vacanţă ale unor bugetofagi „solidari”, colateral desigur, cu criza. Şi dacă aş mai căuta, aş mai găsi cîteva pagini cu asemenea elemente care ne fac nouă, românilor, o zi obişnuită. Şi am auzit că ni s-au instalat şi europarlamentarii, plăcinte cu cîte şapte mii de euro de… căciulă.

Nu e bine. Nu e bine cum pun problema. Ar fi trebuit să încep… invers. Nu-i aşa că ar fi fost mult mai nimerit să vorbesc în primul rînd, azi, despre revenirea admirabilului Cristi Minculescu şi a Irisului său pe care „Dumnezeu l-a ţinut în poală”, poate, şi cu gîndul nostru? Sau poate ar fi fost mai bine să scriu că „Nightwish” revin, iată, în România să ne mai înfioare, să ne mai schimbe tonusul, tonalităţile, un pic?

Ah, şi sigur ar fi trebuit să încep cu ziua uneia dintre iubitele mele uşor graseiate: Franţa, mon amour! Iubita aceea romantică, poetă, alintată, frumoasă – fidelă, cred! 🙂 – visată şi, mereu prea puţin mîngîiată, pe o bancă pe malul Senei! Dar, data viitoare, voi face altfel!… Dacă nu o să uit, ca noi toţi…

Daţi un leu pentru Bibliotecă!

bnrÎn 1865, floarea culturii româneşti, reprezentată de Constantin Esarcu, V. A. Ureche, C. Rosetti si Al. Odobescu (printre altii), a fondat Societatea Culturală Ateneul Român care se vroia a fi o construcţie care să adăpostească un edificiu al culturii româneşti, simbolic dar şi fizic. În 1885, la iniţiativa diplomatului Constantin Esarcu se naşte un apel semnat de G.M. Tăttărescu, C. Stănescu, N. Kreţulescu, P.S. Aurelian, G. Manu şi alţii, prin care se amintea că „un asemenea edificiu e destinat a deveni în capitala României un adevărat templu al artei şi al ştiinţei şi trebuie să fie, înainte de toate, o operă de artă“. Esarcu scria tot atunci: „Cea mai imperioasa trebuinţă este a se lumina poporul!”. Sub aceste auspicii s-a născut faimoasa şi populara chemare „Daţi un leu pentru Ateneu!“. Aveau să fie strînşi astfel mai bine de 500.000 de lei (lei grei, în aur) iar ridicarea Ateneului a durat numai doi ani, de la punerea pietrei de temelie în 1886, pînă în 1888. Întregul edificiu era gata în 1897. După cel de-al doilea razboi mondial, clădirea grav avariată de bombardamente a fost refăcută, din nou, cu sprijinul larg al populaţiei…

Ce se întîmplă acum cu Biblioteca Naţională a României ar trebui să nască o solidaritate similară celei de acum mai bine de 100 de ani. Fiindcă acum o bună parte din România zace între coperţi mucegăite în subsolurile Bucureştiului. Aşa arată parte din cultura noastră. Mai este posibilă o asemenea solidaritate? Monumentala construcţie, atît de necesară dincolo de grandomania lui Ceauşescu, ar fi trebuit să fie gata de multă vreme. Clădirea zace ca un monument al neputinţei noastre, în vreme ce fel de fel de miniştri sau alţii, care se ocupă cu politica pozează în apărători ai culturii şi românismului, promit şi pun pe hîrtie planuri şi cifre. Dar nu se întîmplă nimic! Cultură care însemnă carte, cultură care e aproape ultimul lucru ce ne-a mai rămas. Biblioteca Naţională e fărîmiţată prin toate colţurile Bucureştiului, în clădiri înghesuite, improprii şi… revendicate şi peste 2.000.000 de cărţi zac în beciuri igrasioase. Aşa ştim noi să ne preţuim moştenirile esenţiale care ne susţin identitatea. Ori, poate nu ne mai sunt necesare toate astea şi condamnarea s-a dictat deja? Să mai dau exemplul altor biblioteci naţionale din capitale cu care vrem să ne comparăm? Nu cred că are rost… le puteţi găsi pe toate pe Google...

Pentru toate astea, şi pentru cîte altele, semnez această Petiţie, ajunsă la mine prin grija Gingăşiei… Probabil e doar un prim pas, care se alătură alţilor şi ar putea fi urmat de o subscripţie publică asemăntoare celei din 1886, de baluri de caritate, de „teledonuri”, de proteste cu pancarte de gît, de campanii de presă (la Antena 3 am văzut deja ceva), de iniţiative legislative… Pentru toate astea, şi nu doar, ar trebui însă să reacţionăm cumva, după puterile noastre, fiecare în parte…

Update: Aflu că bani pentru realizarea construcţiei ar fi, că există şi proiectul dar totul e blocat la nivelul unor licitaţii, şi procese  în pur stil românesc. Interese… încîlcite! Cu toate acestea simbolicul „leu pentru Bibliotecă” trebuie dus mai departe, prima urgenţă fiind salvarea fondului de carte. Pînă cînd „cineva” va „rupe pisica” şi cu terminarea clădirii bibliotecii…