Gînd de iarnă

După o toamnă fabuloasă, naturii şi lumii li se cuvine-un somn lung… Ce altceva să liniştească nervii frunzelor, nestatornicia apelor, oboseala ierbii, uşurătatea fluturilor? Poate, la fel, ar trebui să se petreacă şi cu oamenii, dar… Dar, nu. Oamenii sunt din altă stirpe, din alt aluat. Universul lor e numai al lor, distinct, glamorous, faimos, în care orice li se permite, chiar şi scrijelitul cu pumnalul în scoarţa minţii şi sufletului iernii. Oamenii trebuie să fie… invers, desăvîrşindu-şi pînă la absolutul absurd, în pragul nebuniei şi morţii: nervii, nestatornicia, oboseala, uşurătatea. Şi, înainte de astea însă, fără odihnă, în viteză, din plin, cele omeneşti: ura, crima, suicidul, ignoranţa, nepăsarea, răutatea, cruzimea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

joi

e joi
şi vorba aduce a dulce.
cu sorescu e simplu:
e ziua în care-mi oferă
un scaun
fără entuziasme,
fără scrum, fără fir de păianjen.
îi dau în schimb o pernă
să doarmă liniştit
pînă la Ecuator.

„Acolo” nu mai există. Excogitaţii…

Sunt momente cînd, mai mult forţat de împrejurări, ajungi să realizezi – în sfârşit, definitiv! – că atunci când aveai senzaţia că viaţa-ţi era o tabletă de ciocolată, chiar şi amară, te înşelai trăind într-o dulce reverie nevinovată şi inevitabil, pîndită de rânjetul realităţii. În astfel de momente revelatoare te cam apuci să tragi linie, să aduni, să scazi, să-ţi zgîrii cu creionul pe hîrtie minciunile, „dezamăgirile”, făcutele şi nefăcutele. Şi mai ales să nu mai speri patetic. Asta ar fi aşezarea la loc a lucrurilor. Desigur, unii dintre noi ne naştem aşezaţi la locul nostru, în locul nostru, şi viaţa nu ne înşală cu bucăţica de ciocolată. Ferice de cei ce sunt aşa, fiindcă nu trebuie să se supună jocului iluziilor şi deziluziilor, un joc de-a alba-neagra pînă la urmă.
Un asemenea moment este (sau poate fi) cel al deznădăjduitei lupte, fizice, cu neputinţa unuia dintre cei din jurul tău, unuia dintre „ai tăi” cum convenim să spunem. Astfel de zile vin pe neaşteptate de regulă şi te lovesc din plin în dulcile-ţi cotidiene tabieturi sau ritualuri. Ritmurile şi însemnătatea lucrurilor ţi se schimbă fundamental. Realizezi asta şi îţi spui că o să treacă în cîteva zile. Dar nu trece… Nu trece şi în fiecare zi trebuie să-l cari pe omul acela în spate, cîteva etaje pe săptămînă, la propriu, trebuie să-l hrăneşti, să-l speli, să-l duci la toaletă, să-i aşezi de zeci de ori pe zi perna sub cap, să ai grijă să-şi ia medicamentele, să fugi de la job ca să-i aduci medicul acasă sau să-i cauţi în tot oraşul reţetele „compensate, să-i răspunzi prompt tuturor cerinţelor rostite cu voce stinsă… Aşa se întind zilele şi la fel şi nopţile. Diferenţa dintre noapte şi zi e anulată de fapt prin cele cîteva ore de veghe nocturnă. Şi realizezi că tu nu mai eşti tu sau că acela care erai avea preocupări ridicol de banale şi că, poate, în definitiv, acela nu erai de fapt… tu. Realizezi că, deodată, timpul are altă cuprindere şi că lucrurile au altă valoare, bucuriile, alt preţ şi altă consistenţă. Îţi dai seama cît de stupid e acum să îţi doreşti să nu mai pierzi nu ştiu ce show la tv sau să cauţi nu ştiu ce model de telefon sau de pantofi, or să fii la curent cu imbecilităţile unora de-alde Băsescu şi Boc sau să te grăbeşti să răspunzi superfluului flux de cuvinte şi imagini ale postacilor plictisiţi în luxul anonim al timpului pierdut pe facebook sau aiurea prin alte spaţii virtuale de fervente… excogitaţii sau pasiuni.
Îţi spuneai, desigur, că ţie nu ţi se poate întîmpla aşa ceva. Îţi vedeai cursul existenţei a la longue, fără surprize, confortabilă, în termenii călduţi pe care credeai că ţi i-ai schiţat prin cele cîteva artificii socio-profesionale din trecutul imediat sau îndepărtat. Rîdeai în nas celor care-ţi catalogau hobby-urile drept mofturi burgheze, rîdeai în nas realităţii care, iată, te pîndea însă şi pe tine după colţ. Acum îţi dai seama cam care e greutatea vieţii tale, cînd speri să nu mai auzi şi mîine acel „mulţumesc” umil rostit fără vlagă de cel ajuns aproape umbră căruia îi aduci un pahar cu apă sau căruia îi arunci plosca. Îţi zici, te alini cu gîndul că, iată, te-ai maturizat, ai devenit mai responsabil şi că oricine trebuie să treacă prin asta şi că aşa trebuie să fie, aşa se cuvine, pentru ca lucrurile să reintre la un moment dat într-o „linişte normală” căreia, în sfîrşit, îi vei acorda adevărata valoare. Şi te mai întrebi, poate, ce păcate are omul ăla de ispăşit încît să îndure, să sufere atît şi chiar ce păcate vei fi având tu de plătit la rîndul tău.
Dar te muşcă, poate, şi gîndul dacă nu cumva după această schimbare a priorităţilor şi a cursului lucrurilor, după această „maturizare” nu va veni şi rîndul tău să cerşeşti fără putere în oase şi-n glas un pahar de apă şi dacă va avea cine sau dacă va vrea cineva să ţi-l aducă zile, săptămîni, luni sau poate ani la rînd… Şi nu-ţi mai vine, nu mai ai cum să rîzi în nasul realităţii şi nici să zici „mie asta nu mi se poate întîmpla”,  întorcîndu-te acolo la huzurul vechilor plăceri. Nu vei mai putea să te întorci acolo din simplul motiv că „acolo” nu mai există. Îţi mai doreşti, mai speri doar la privilegiul cîtorva ore de somn…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune, cu soare în toate!

Îmbălsămez realitatea. Pur şi simplu

Ploaie măruntă, frig…  Oboseală, somnolenţă, dureri sîcîitoare, nervi zvîrcolindu-se spre sleire… Nevoia aceea de somn… Defilări cu Crucea şi Cuvîntul, fără noimă, fără pudoare,  pe stradă, la televizor… Cu Lumina adusă cu avionul, în procesiune electorală…  Rugăciuni puţine în îmbulzeală. Onoarea beizadelei linşată mediatic, spălată şi servită poporului în porţii mici ca o nobleţe rară. Jandarmi şi jafuri… Patimi crîncene, nestatistice, ţară dureros de săracă şi tristă şi bolnavă şi fără speranţă… Bucurii mimate, mici şi mari… Gesturi fireşti de refuz, de alungare, de ştergere, în urma necontenitelor agresiuni virtuale irositoare de cuvinte, fără gînduri, aducătoare de rating sterp şi deschizătoare de uşi… a vînt, fără oaspeţi… Plouă şi îmbălsămez realitatea în două poezii rare… în răspunsuri tăcute, în aşteptarea nopţii şi a zilei de mîine…

Darie Magheru

Icoană cu ţara
(anno domini – fanariot)

cad seduse-în fărăfiinţa somnului
toate ţărmurile maicii domnului
pe ventricul s-a lăţit eclipsă
pleoapa de la răsărit e lipsă.

numuliţi şi var şi var cît numeri
din conceptul nopţii pînă-în umeri.
nu-îi mai umblă în avala condurii
geografia sînului şi-a gurii…

bate-un vînt stă cuarţ în martie omu’
ape-au curs dar păstrăvu-îi de os
maica domnului cu flori şi frunze
– aici sub cruce împietri frumos!

(din „Exclusiv tauri” – Editura Arania, 1991)

Salvatore Quasimodo

Alt răspuns

Au ce voiţi, păduchi ai lui Hristos?
Nimic nu se-ntîmplă în lume iar omul
continuă să-adune ploaia-n aripile-i
de corb şi strigă iubire şi dezbinare.
Cu voi nu i se-mpuţinează sîngele
veciei. Doar oaia
răsucitu-s-a la-ntoarcerea-i cu capul
chel şi găvanele goale.
Nu s-a-ntîmplat nimic. Şi muşchi e-acum
hronicul de pe zidul oraşului
dintr-un arhipelag îndepărat.

(din „Versuri – Pămîntul neasemuit” – Editura Univers, 1992)

Sărbători Liniştite, Paşte Fericit, dragilor şi dragelor, voi care mai ajungeţi pe aici… pur şi simplu!
Toate cele bune!

Chef de confesiuni

În seara asta a deschis televizorul. Vroia să uite de nişte nelinişti. Deh, nişte nevoi. Şi a văzut nişte caricaturi „neoficiale” după chipul şi asemănarea „caricaturistului” oficial. A mai văzut o duduie căreia caricaturile astea îi plăceau dar a rămas mută din admiraţia-i anterioară pentru statuia „caricaturistului” aflînd că sunt neoficiale. Doamna s-a simţit, cred, manipulată. Apoi a văzut cum se ascultă, neoficial, nişte telefoane şi de ce. Şi a realizat ce bine e că ziariştii nu sunt arestaţi ci lăsaţi pe străzi. S-a bucurat: slavă Domnului că nu e dictatură!
În seara asta a aflat că nu e singurul care şi-a cam cheltuit optimismul. Şi a început să-i încolţească-n minte cum vine treaba cu… de ce ţi-e frică nu scapi. A mai văzut şi nişte clipuri. Unul dintre ele avea ritm.  Urma să înţeleagă şi de ce toţi spuneau „vom face” şi nu „asta am făcut” sau „nu am făcut asta din cutare motiv” dar a închis televizorul. Ar fi priceput şi de ce, oficial, unora le merge bine şi, neoficial, el se simte al naibii de rău. Urma să-şi facă cruce înainte să se bage în pat. Îşi dorea să doarmă liniştit.
Nu ştiu dacă şi-a mai făcut crucea aia, dacă nu cumva văzuse şi dănţuielile ălora cu Biserica. O să-mi spună mîine. Dacă o mai avea chef de confesiuni şi dacă îşi va fi plătit datoriile. Mor de curiozitate să aflu! 😉