Avem un an. Nou. Cum îl folosim?

Avem, iată, la-ndemînă un an nou şi o inflaţie de „instrucţiuni de folosire” ale acestuia, venite pe toate canalele posibile şi imposibile, de la numerologi, astrologi, analişti, stilişti, editorialişti, prezentatori de ştiri, comentatori de ocazie, politicieni sau gospodine înzestrate cu datu-n bobi. Media ni le dă, ni le pune şi-n desagă, breaking-news-uri să ne-ajungă, aşa că avem de unde alege. Înţelegători, ne facem c-am băgat la cap, că ne luăm notiţie şi toată lumea e împăcată. Ne-am făcut, iată, datoria, toţi „pupat Piaţa Endependenţi”! Vorbim, nu-i aşa, pînă aici despre un atît de inflamat (in)conştient colectiv cam rupt de realitate.
Fiindcă realitatea-i buba! Aici, fiecare dintre noi ştim ce ne dorim şi „la cumpăna dintre ani„, cum se zice, cu altruismul din dotare, echipat în frac sau rochie de seară, le dorim şi celor din jur pe măsură, la fel cum ne dorim şi nouă: binele din micile noastre banalităţi casnice.
Avem, aşadar, şi-i firesc, două, sau trei, planuri separate în care ne proiectăm „noul an” garnisit însă mereu, cu metehnele celor vechi. Cel al realităţilor „de la televizor” şi, mai nou, din „comunicarea virtuală”, cel intim, personal şi cel colectiv care, se zbate să răzbată printre primele două.

Ei bine, întrebarea ce… se pune e cum rezolvăm „cestiunea” asta, a „anului nou mai bun” al neamului, ocolind ridicolul pompos şi iluziile penibile, asezonîndu-ne la realitate? Adică, ce avem de n-avem şi ce putem (ce putinţă şi voinţă avem?!) ca să rezolvăm problema? Un posibil şi lesnicios răspuns ar putea veni, hăt de departe, de la Feuerbach care zicea că „Epoca prezentă preferă semnul faţă de lucrul semnificat, copia faţă de original, imaginaţia faţă de realitate, aparenţa faţă de esenţă fiindcă acum numai iluzia este sacră, iar adevărul este laic.”  Fiindcă, dacă vrem un an mai bun, bine-ar fi ca la… „cumpăna dintre ani”, spre 2014, să dovedim că ne-am făcut, în sfîrşit, minime iluzii pentru minime deziluzii.
Ei bine, n-avem o ordine constituţională bine legată la şireturi, n-avem un stat care să-şi fi definit limpede statutul şi drepturile şi obligaţiile faţă de cetăţeni, avem un preşedinte căzut în ilegitimitate şi-un rege sacrificat, n-avem o economie, n-avem o putere şi o opoziţie sănătoase, n-avem imagine, avem sărăcie şi nevoi şi neputinţă şi hoţie şi mai ales n-avem un scop, n-avem o ţintă, o definiţie a noastră, un plan, un proiect de ţară. Avem, în schimb, orice… altceva şi mai ales o republică într-o infinită tranziţie spre niciunde, o criză nesfîrşită şi o lungă şi grea reformă care e gata-gata să se împlinească-n firescul sfîrşit al lungii şi grelei suferinţe…
Aşadar, ni se dă un an, instrucţiunile de utilizare şi ştim, iată, de acum ce avem de făcut! Şi-l mai avem şi pe Caragiale cu anul lui trecut. Şi… Doamne-ajută sau, după caz, Doamne Fereşte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune şi La mulţi ani! 🙂

Cvorumul Curţii mele. Bérenger

Spuneam acum cîteva zile că „lucrurile vor rămîne cum au stabilit”. După tot tămbălăul acestei veri fierbinţi eu unul nu mai am nedumeriri şi nici speranţe. Probabil e ceva defect în mintea mea, în… cvorumul Curţii mele interioare. Astfel, întrebarile-mi rămîn condamnate şi închise în celula retoricii. Nu întrevăd o eliberare condiţionată a lor. Asta ar însemna un recurs la speranţă or eu cred că această noţiune trebuie să fie scoasă, dacă nu din dicţionare, măcar din programa de studiu a generaţiilor care vin. Împotriva deznădejdii ar trebui scris undeva că speranţa nu moare ultima ci moare prima, dacă nu cumva se naşte moartă, avorton…
Pe azi am doar o singură astfel de întrebare: la ce bun un Parlament, un Guvern, la ce bun alegeri şi referendumuri? La ce bun un „Stat”? Este limpede că ţara asta poate funcţiona foarte bine, „conform Legii”, cu o Curte Constituţională, un Parchet, doi-trei euroatlantici gardieni ai globalizării şi un tovarăş în tricou bleu. În definitiv din aceşti zece ani ai vieţii noastre – aşa cum ne-am aşternut-o – au trecut „doar opt”. Asta atîta timp cît o gloată de 7,5 milioane de oameni = 9 indivizi în robe vişinii. Trăim vremuri istorice. Aceasta e de acum paradigma existenţei pe o Dîmboviţă lină şi dulce populată cu rinoceri. Bérenger a capitulat. Circul s-a terminat. Atîta tot.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Cu România la psihiatru

E limpede, oameni buni, că nu mai suntem citovi la minte.  Nu că am fi fost foarte normali, foarte întregi înainte de această caniculară şi… fatală lună de graţie a lui iulie 2012, dar totuşi!… Cunosc, ştiu, simt pe propria piele, rude care au ajuns să se duşmănească, fraţi care nu-şi mai vorbesc, soţi în prag de divorţ, iubiţi şi iubite care în loc de miere-şi toarnă acum venin în urechi, prieteni care şi-au şters numerele de telefon! Desigur febra politică a ultimelor zile poate fi şi pretext pentru… repausarea unor relaţii oricum de faţadă, dar asta e altă poveste… Despre coabitările noastre virtuale nici nu mai vorbesc! Nu mai departe de azi, postînd o melodie am primit un răspuns de genul: „În ciuda opiniilor noastre politice diferite, îmi place!” Am rămas interzis. Victimizări, ură, răzbunări, ipocrizie, „fracturi” de logică, sfidarea raţiunii, declaraţii şi simţiri monstruoase, într-o horă frenetică şi enormă.
Naivitatea de a crede că ne putem impune adevărul „nostru” celorlalţi a transformat totul într-un cîmp de luptă neverosimil. Un cîmp de luptă din care nimeni nu va ieşi învingător, fiindcă, cred mai departe, bătălia nu e a noastră. Cei care pierd sau cîştigă ceva sunt doar o mînă de potentaţi.
Eu unul scriu de ani de zile în legătură cu prim-preşedintele de partid şi de stat (nu l-am votat niciodată) iar opţiunea-mi este evidentă (mă amuză insistenţele unora în a-mi demonstra contrariul!). Nu-mi doresc decît o atmosferă mai respirabilă, nu-mi doresc decît o ţară reprezentată onest şi civilizat. Atît şi mi-ar fi suficient. Eu m-am săturat şi pînă şi o zi trăită în plus sub acest regim mi se pare insuportabilă. Nu-mi fac însă iluzii. Nu văd ca la finalul acestei săptămîni, după ce se va fi consumat „lovitura de stat”, mintea românului cea de pe urmă să se limpezească, să ne liniştim, să găsim cît de cît un echilibru. Indiferent de rezultatul referendumului mă aştept ca ura să curgă mai departe pe străzi, mă aştept ca, pînă în noiembrie cel puţin, să rămînem la fel de rupţi în două (dar şi-n fund!) din pricina unor indivizi aflaţi la butoane şi nu din cauza unor principii sau a unor cauze care să ne aducă nouă, „poporului” ceva mai multă normalitate. România n-a prea fost nicicînd o ţară… principială!
Toată atmosfera îmi aminteşte de anii ’90 cînd cei ce votau cu Raţiu, Cîmpeanu sau Iliescu (ţărăniştii, liberalii sau feseniştii) îşi împărţeau nu numai opiniile şi ţara ci chiar pumni! Nimic nu s-a schimbat în 20 de ani. Nu am reuşit să ne dobîndim demnitatea, respectul de sine, şi nici să le impunem „Statului” şi „aleşilor” pe care-i legitimăm sau delegitimăm periodic.
După noiembrie, poate, s-ar cădea ca României (nu cea in nuce ci cea populată de orgolii, interese, politicianism şi demagogie!) să i se administreze nişte calmante, poate nişte şocuri electrice şi nişte duşuri reci. Probabil ar trebui în timpul ăsta să poarte chiar o cămaşă de forţă! Va urma o convalescenţă după care, sigur, se va face bine! 😉

P.S. – O Românie superbă am regăsit zilele astea pe traseul Tranfăgărăşan-Vidraru-Curtea de Argeş-Fundata-Fundăţica-Moieciu-Bran. Pentru limpezime aş recomnda oricui cîteva zile de plimbare „printre nori”, pe traseul şi înălţimile acestea mirabile! Pe acolo, şi prin alte părţi, se mai poate găsi România. De acolo, dintre nori, dintre înălţimi şi pajişti ar trebui să ne-o aducem acasă. Sau să… emigrăm acolo! Şi da, privind cel puţin la Tranfăgărăşan şi la Vidraru, alături de nişte ruşi şi italieni la fel de entuziasmaţi ca şi mine de privelişte, mă gîndeam la ce erau în stare, cîndva, să facă românii. Iar în faţa mormintelor lui Carol I şi al Elisabetei, al lui Ferdinand şi al Mariei, de la Curtea de Argeş nu mi-am mai permis să fac analogii, să îngîn cuvinte fără rost…

P.P.S. – Evident, muzichia n-are nicio legătură cu asta! Şi pe lîngă muzichie, atîtea altele cu adevărat importante! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De uz personal. Prin asumarea răspunderii

Gîndesc că unii rumâni mai cugetă, că au dubii, că nu ştiu între ce şi ce să aleagă sau că nu au ce alege aşa că nu aleg, că lucrurile li se par incerte, cenuşii, dubioase. Unii, mai justiţiari se declară oripilaţi, înspăimîntaţi de fantoma din dulap. Alţii au uitat, pare-se ziua de ieri pentru cea de azi. Bun… Eu înţeleg că le-a plăcut şi că le place. Am apelat la memoria, desigur subiectivă, de uz personal, de opinie, a lumii şi a hîrtiilor şi am adunat.
Destui sunt rumânii cărora, iată, le-a plăcut şi le place:
– să le fie insultată inteligenţa
– să fie puşi în genunchi, la colţ
– să reevalueze sistemul ticăloşit
– să fie răpiţi şi salvaţi în Irak
– să ia un dos de palmă în freză. nu, nici în plex şi nici în faţă cu pumnul, jur!
– să se macheze cu flacăra violet şi pixelu’ albastru
– să-l vădă cerşind cu copilu’ în braţe
– să fie minţiţi în 5 minute
– să se dea cu barca, după scufundarea flotei
– să ştie că nu le trebuie autostrăzi şi că „aici sunt banii dumneavoastră”
– să calculeze cît costă kilometrul de şpagă (pardon, de autostradă!)
– să asiste cum minerii vin liniştiţi cu trenul
– să creadă că securiştii şi informatorii nu-şi spală rufele-n public
– să se întindă pe masă, să li se confişte telefonul, să se alinte cu nişte păsărici şi ţigănci împuţite
– să vadă cum moartea unei femei poate fi agent electoral
– să le fie dorită atâta sănătate câtă încape într-un cancer
– să se obişnuiască cu gîndul că „iarna nu-i ca vara”!
– să vadă cum li se scurg lăturile pe geam
– să aştepte să fie traşi în ţeapă
– să fie ciuruiţi
– să se vîndă pe-o frunză, panseluţă sau bordură
– să se dea pe mîna unei blonde
– să li se arunce o caisă, o bere, o portocală, o ciocolată, un pantof cu cui, din portbagaj
– să vadă cum şi-au tras case după case şi palate după palate
– să constate că loazele şi nepoţii sunt mai egali decît egalii
– să aplaude succesurile odraslelor şi să le compătimească eşecurile
– să vadă cum şi-au făcut din Justiţie dreptate de uz personal
– să rămînă cu gura căscata la arestările televizate
– să vadă cum poate fi promovată o Constituţie de familie
– să fugă în lume să-şi caute rostul
– să-şi aştepte ieşirea naturală din sistem
– să fie consideraţi asistaţi social fiindcă-şi ţin cu dinţii de pensii
– să se considere tîmpiţi fiindcă au făcut o şcoală
– să supravieţuiască în junglă fiindcă ăsta „nu mai e stat social”
– să danseze, după caz, csardas, ţigăneşte cu salba de gît sau sîrba-n căruţă
– să fie îndemnaţi la muncă, nu la-ntins mîna cînd viiturile le iau casele
– să fie sfidaţi cînd ies să strige-n stradă
– să li se hăhăie-n nas: „Cine credeţi că pleacă? Ghici, ghicitoarea mea!”
– să ia bătaie de la jandarmi
– să strige „Ieşi afară javră ordinară”
– să fie făcuţi colonei la apelul de seară
– să le fie făcut regele trădător şi slugă la ruşi
– să afle că Ceauşescu ar fi fost un „mare preşedinte”
– să se arunce în cap de la balconul Parlamentului
– să se împrumute, sub nume propriu, cu zeci de miliarde de euro, cu dobînda pe cîteva generaţii
– să li se taie
– să înghită umili pretextul crizei şi reformei
– să fie aruncaţi pe drumuri
– să moară în faţa spitalelor închise
– să nu-şi mai trimită copilul la şcoală
– să le fie „sponsorizate” bisericile
– să le fie sechestrate ziarele, radioul şi televiziunea
– să îngraşe bugetele cooperativei „ochiu’ şi timpanu'”
– să fie interceptaţi
– să li se facă majorităţi şi guverne personale
– să se joace de-a Curtea Constituţională
– să caute în DEX Avocatul Poporului
– să li se renumere voturile pînă iese cine trebuie
– să le intre-n cap că 80=170!
– să li se citească Levantul
– să cotizeze pentru propaganda cu porcuşorul roz
– să-şi cumpere titlurile
– să facă trafic de influenţă
– să înveţe să toarne whiskey peste gheaţă
– să li se arate tasta 3
– să vadă cum li s-au îngrăşat rudele, cumetrii, finii şi băieţii deştepţi
– să-şi plece capul la înaltele porţi
– să creadă în licurici
– să nu fie băgaţi în seamă
– să înghită pe nemestecate democraţia aruncată de la masa celor mari
– să-şi dea tainul
– să le fie jucată viaţa la loterie prin asumarea răspunderii
– să le fi ruptă ţara-n nouă
– să fie ciumpalaci
– să fie ipocriţi
– să fie laşi
– să fie manipulaţi
– să tacă
– să le fie frică
– să trăiască într-o realitate paralelă
– să trăiască bine!
Da, aveţi ocazia să fiţi cinstiţi şi să spuneţi că v-a plăcut, că nu v-aţi săturat, că mai vreţi. Că memoria nu contează. Că principiile nu se calcă-n picioare. Că sunteţi europeni oneşti şi că vă apăraţi acest stat de drept. Aveţi ocazia să întoarceţi şi celălalt obraz, reformat. Că aşa-i cinstit!
Dar aveţi si ocazia să vă spălaţi pe faţă, să deschideţi fereastra să vă intre aerul şi soarele în casă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Pe-un colţ de bancă din piaţa populară

O scrisoare… pierdută! Bănuiesc că o mînă de români (şi mai ales colaboraţioniştii – intelectualii sau simplii lui postaci fanatici!) se întrebă acum: „Oare ce pregăteşte Preşedintele? Ce as are în mînecă? Ce lovitură pregăteşte Băsescu?”… Cred că mai sunt destui aceia care chiar sunt convinşi că „geniul” politic al preşedintelui există, că acesta este un „animal politic feroce”, că acesta trăieşte drama sacrificiului de sine pe altarul naţiei… Pînă la urmă însă cel mai dureros e să le refuzi acestora iluzia şi credinţa. Să trăiască în iluzia lor, aşadar!
Traian Băsescu, „preşedintele nostru”  prin această nouă scenă a „bileţelului” şi a celor „cinci minute”, e departe de a fi dat o lovitură „de maestru”, cum probabil jinduia. Nu a oferit proba supremă de „onoare”, ci doar una nouă şi răsuflată de… „combinageală” – cu toate circumstanţele atenuante şi minimalizante, pamfletar vorbind!, pe care gentil i le acordăm.  Părerea mea!  Pînă nu de mult, ce-i drept, „combinagiii” („virtute” bine cultivată în bobor) aveau partea lor semnificativă de „succesuri”, pozitivate chiar, într-o masă politică mediocră, dar de la o vreme doza lor de „încredere” a început să miroasă mult prea înţepător. În vîrful „plutonului” era văzut, desigur, şi El! Specia asta e de acum, ireversibil, pe cale de dispariţie. Nimic din deruta dorită nu s-a produs, iar competitorii n-au aruncat, urmare diversiunii, prosopul pe podea. Ba, dimpotrivă, au făcut „bileţelul” bucăţele. Ce umilinţă mai mare decît să nu fi băgat în seamă, mai ales cînd erai obişnuit cu mirosul sîngelui victimelor!? Ce cale scurtă de la „glorie” la penibil! Şi cît de scurtă şi jalnică e gloria cînd nu mai ai simţul realităţii şi măsurii! Şi ce uşor ar fi de învăţat din asta ca protecţie la posibilele alte dezamăgiri viitoare!
Aşa-i, ce o fi acum în mintea unui oarecare şi vremelnic preşedinte văzîndu-şi bărcuţele de hîrtie în derivă şi scufundîndu-se în ligheanul cu apă rece? Tristă, aproape înduioşătoare şi lacrimogenă imagine, nu-i aşa? Umanismul nostru ne îndeamnă chiar să-i privim cu compasiune pe eroii căzuţi şi să le ţinem partea, aşa cum ne învăţa să facem, pînă nu de mult (la scara vremurilor electorale!), pînă şi un Ion Cristoiu! Mă aşteptam la un alt fel de… început al sfîrşitului, mai pe măsura foncţiei!… Ce va face? Va mai urzi cîte ceva din „interior”, va mai trage cu ultimele puteri o mînă de beneficii, îşi va mai spoi statuia de victimă neînţeleasă? Îşi va da, într-un tîrziu, demisia, dînd „satisfacţie” „detractorilor”, „veninoşilor vrăjmaşi” – ultima „carte” pe care o mai are la îndemînă? Sau va aştepta resemnat şi izolat sentinţa suspendării sau demiterii? Care-i va fi mai mica umilinţă? Unde-şi va petrece, pînă la urmă şi cît de singur, penitenţele – dacă acestea vor fi să fie?! Şi…? Şi ce dacă?! Sunt scene, scenarii privindu-l pe acest Prim-preşedinte de partid şi de stat (cum îi spuneam de mult pe-aci!) care să mai poarte vreo urmă de interes? Cît de uşor e să cazi, din nechibzuinţă, din prea mult şi prea plin de sine şi din sfidare, din colţul paginii manualului de istorie în colţul batjocoritor al băncii de bancuri din… piaţa populară! Mă aşteptam la un alt fel de sfîrşit. Probabil cu cît îl aştepţi mai mult, cu atît e mai fără de… lustru! 😉

P.S. – Da, intrăm în Săptămîna Patimilor sau în Săptămîna Mare sau chiar în Săptămîna Neagră şi da, s-ar cuveni să credem şi să dăruim, în orice situaţie şi la adresa tuturor sufletelor, mai multă înţelegere, iertare şi, după caz şi necesităţi, uitare!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Sinistrul alb şi wall-urile albastre

Pe efemerul şi amăgitorul perete facebook am lipit azi o vorbă de-a lui T.S. Eliot: „Vin alegerile. Se declară pace universală şi vulpile au interesul sincer de a prelungi vieţile orătăniilor.” Desigur, a întrunit numeroase like-uri, cum like din belşug capătă la repezeală şi pe nemestecate orice şi oricine, acolo sau… dincolo, într-o lume în care realitatea e un miraj cu tendinţe psihopatologice. În sfîrşit, nu despre asta e vorba… „Maxima” lui Eliot mi s-a părut mai mult decît asezonată celor ce (ni) se întîmplă sau (ni) se pregătesc. Privesc peste infernul alb de afară, peste neputinţa sau… nedorinţa unui stat de a nu-şi fi abandonat cetăţenii cei mai amărîţi în cavouri de zăpadă sau de a nu-i fi lăsat în starea umilă de vieţuitoare tîrîtoare în vizuine întunecate cerşindu-şi gura de aer (şi nu pot să nu mă gîndesc la şobolani aici!). Reformaţi şi dresaţi pînă la catafalcul de nămeţi, cetăţenii vor fi adormit cu un zîmbet îngheţat, nu ca după o viaţă împăcată sau ca după o glumă bună ci amar-nedumeriţi. Privesc totodată la înştiinţarea de la fisc prin care mi se ordonă să-mi plătesc dările, chiar dacă am făcut-o cu mult înainte ca zelosul stat să-mi fi ţintit gîtlejul ca să mi-o vîre satisfăcut!
Mai sunt numai cîteva luni pînă la „alegeri” şi da, vulpile (sau lupii) au interesul „sincer” de a prelungi vieţile orătăniilor. Tare mi-e temă însă că pînă atunci va fi suficient timp ca iarba să crească frumos de la Armăneşti pînă-n Piaţa Universităţii iar „orătăniile” să uite din nou sinistrul graţie unor pilule roz sau portocalii (după caz!). Cum, la fel, îmi e că „opoziţia” va fi căzut pînă atunci direct din talk-show-uri în cîteva încăpătoare capcane întinse de oamenii prim-preşedintelui de partid şi de stat iar „alternativele” vor fi rămas doar la nivel de manifeste zugrăvite pe wall-uri albastre! Dar da, ştim că regula e ca dezamăgirile să fie pe măsura şi măreţia aşteptărilor. Aşa că, hai să nu ne (mai) facem iluzii!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Economia de viaţă. SiCKO!

Este remarcabilă şi firească atitudinea medicului Raed Arafat care, a ieşit „la bătaie” să-şi apere creaţia, respectiv sistemul unic de urgenţă construit în jurul SMURD în faţa mişcărilor „reformatoare” din noua „lege” a Sănătăţii (sau mai curînd „lege a economiei de viaţă”, dupa cum ar spune CTP). Sunt de văzut însă şi celelalte poziţii – nu doar în chestiunea „Urgenţelor” şi Ambulanţei! – exprimate pînă acum în această chestiune vitală de către specialiştii în domeniu sau de către cei al căror cuvînt contează. Sigur aceste reacţii izolate se vor înteţi pe toată perioada lunii acordate „dezbaterii publice” a reformei din Sănătate, înainte ca ea să fie asumată, posibil tot la ceas de seară ca şi altele, prin ocolirea Parlamentului. Şi totuşi, am senzaţia că lipseşte cîte ceva de aici, vorbind, totuşi – părerea mea! – despre nişte măsuri care pot atenta la însăşi existenţa noastră fizică. Nu văd mişcările organizate ale breslei medicilor, nu văd solidaritatea pacienţilor, nu văd societatea civilă şi nici vocea clară a Opoziţiei. Moţiune de cenzură, petiţii on-line sau semnături adunate off-line? Să fim serioşi!
Nimeni nu a spus că sistemul actual ar fi în regulă, nimeni nu a spus că statul este un administrator corect şi eficient, ba dimpotrivă! Sănătatea trage să moară de 20 de ani iar sistemul privat este o alternativă care funcţionează complementar şi care arată foarte bine cum ar trebui să fie lucrurile într-un sistem medical civilizat şi performant. Dar de aici şi pînă la a  crea premisele unui sistem public „închis”, şi acesta numai la îndemîna celor cu portofelul gros,  şi la a anula chiar constituţionalul drept al omului de rînd la sănătate e o prăpastie prea mare.  Fiindcă asta pare să ne aştepte prin privatizarea sănătăţii,  prin inventarea unei legi speciale (cînd era suficient ca legile actuale să fie updatate si aplicate corect), prin introducerea unor noi intermediari care să gestioneze aceiaşi bani puţini din asigurările publice de sănătate, prin dublarea şi triplarea taxelor pentru un „coş minim” de sănătate (necesar, dar nedefinit!) şi prin trecerea la un plafon (de înţeles pînă la un punct, dar care?!) suplimentar de asigurări (gen Casco) a unor servicii necesare, dar mai scumpe, şi pînă acum accesibile cît de cît oricui. Asta nu exclude deloc inclusiv acceptarea ideii conform căreia, pînă la urmă, totul se plăteşte într-o anumită măsură, pe diferitele paliere sociale, mai ales în cazul de faţă, cu respectarea drepturilor fundamentale însă! Ca să nu mai spunem că oricum plătim – cum bine mă atenţionează Horea! -, acei 10%, „asiguraţi” fiind pentru mai nimic, sau… asigurînd mai curînd vistieria statului din care ni se întoarce un… piramidon!
Apropo, nu era mai simplu oare să avem o lege cu un singur articol, aşa cum l-am auzit spunînd pe Radu Tudor la tv, articol care să „ordone” ca toţi banii cotizaţi la fondul asigurărilor de sănătate chiar să se ducă la… sănătate şi astfel „puşculiţa” să se însănătoşească ?!

Intrarea în direct, în dispută, a preşedintelui Traian Băsescu, pe această chestiune cu explicaţia simplistă şi evidentă că „statul trebuie să aibă concurenţă”, că „serviciile de urgenţă sunt garantate”,  pe mine nu mă edifică atîta vreme cît nimeni (la nişte specialişti mă refer) şi nimic nu mă convinge acum că peste un timp oricine va avea acces, măcar ca şi pînă acum, la acele servicii necesare de sănătate care să îi salveze viaţa în orice spital public românesc – servicii, da, care necesitau o simplă revizuire şi o… descăpuşare  de bun-simţ!  Dacă peste un an vom vedea şi mai mulţi români murind cu zile fiindcă sistemul public nu le-a permis mai mult decît o aspirină, o compresă şi eventual o perfuzie, atunci vom şti cît de eficientă a fost… tăcerea sau indiferenţa noastră de azi. Reforma statului – a sănătăţii, învăţămîntului, justiţiei în mod special – care exclude din ecuaţie oamenii şi care se bazează numai pe interese „comerciale” sau de „haită” sau de „deficit bugetar”, este limpede pentru oricine cred,  va avea un singur rezultat: dispariţia „pe cale naturală” a celor pe care acest stat ar trebui să-i slujească… Mă întreb, naiv, însă dacă acest calcul minor a fost luat în seamă de… „legiuitorii” care, încă mai cred că vor primi… recunoştinţa poporului şi cîteva statui în parcul central! Şi pînă una-alta caut şi mă mai uit încă o dată, cu un interes crescut la… „Sicko„! (Ceea ce, în altă paranteză, vă şi recomand să faceţi!) Aş putea aşa să-mi… salvez nişte întrebări, mai ales cele inevitabil retorice, şi să mă… vindec de nişte iluzii „stîngiste” şi de speranţa la un eventual pat de spital, „constituţional”, din umila-mi contribuţie!
Ah, da, era să uit!: mai avem totuşi şi speranţa că toate aceste reforme vor fi trecute prin tocătorul de hîrtie, din decembrie încolo! Sau poate… nu!

UPDATE: Raed Arafat şi-a anunţat demisia din funcţia de secretar de stat în Ministerul Sănătăţii. Un gest de onoare rarissim pe la noi care e posibil să transfere ceva dinspre valul de simpatie şi atenţie ale lui Arafat spre acest proiect de lege controversat şi esenţial.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Alternativa care… „este”!

N-aş crede că mai sunt prea mulţi (atît de mulţi încît să conteze!) cei care să mai fie convinşi că anul viitor, în 2012 adică, puterea portocalie îşi va mai păstra… puterea. În ciuda tuturor alchimiilor electorale produse în laboratorul (seamănă cu laboratorul iluzoriu al doctorului Baltazar, cel din desenul animat, dacă-l mai ţineţi minte!) instalat la Cotroceni, alchimii în bună măsură – părerea mea! – cu miros puturos, este evident că românii vor, din nou, altceva. Şi asta măcar în virtutea tradiţiei mioritice ciclice a alternanţei la putere, a realităţilor care sunt împotriva acestei guvernări şi a efectelor ei nefaste!
Aşadar, după mine, nu asta e problema. Cum pe mine unul, nu prea mă interesează nici măcar cît de confortabil (şi cît timp) se va mai simţi preşedintele Băsescu „în pat” cu viitoarea guvernare sau cum vor arăta „dezvăluirile” viitoarelor DNA-uri, ANI-uri sau ale viitoarelor „structuri” şi parchete gata să satisfacă nevoia de justiţie a noii puteri în raport cu matrapazlîcurile oranj. Toate astea, şi cele colaterale, ca şi în prezent, vor ţine pînă la urmă de domeniul cancan-ului, al circului, al dezbaterilor sterile de azi pe mîine şi al rating-ului de presă. Problema, cred, este că actuala opoziţie (şi, deci, prezumtiv viitoare putere) nici nu spune şi nici nu arată încă nimic! Ba dimpotrivă, observînd măcar episoadele… intestine de genul Geoană (chit ca da, o salubrizare a „punţilor” bărcii USL-ului este cît se poate de necesară acum înaintea anului electoral), văd ce nu ar trebui să văd, respeciv spălatul rufelor în public. USL-ul nu va cîştiga localele şi legislativele de anul viitor fiindcă liderii ei sunt frumoşi, deştepţi şi imaculaţi, ci fiindcă 55% din români s-au săturat de mizeria, minciunile şi fărădelegile lăsate în urmă de vremelnicii puterii de azi. USL-ul va avea, poate, cît de cît un merit dacă va reuşi ca, într-un an de zile, să-i smulgă din convenabila lehamite – pentru PDL-işti şi-ai lor! – pe nehotărîţi, pe… ceilalţi încă văzuţi drept masă manevră pentru unele, cum spuneam, alchimii electorale portocalii (pe fond… roz, desigur! 😉 ). Asta ar putea duce pe moment la o entuziasmantă victorie „populară” anul viitor, la scene euforice în Piaţa Victoriei, de genul celor văzute mai ieri la Roma, în faţa Palatului Chigi sau la Atena, în Piaţa Syntagma, la plecarea lui Berlusconi şi a lui Papandreou de la putere. Nu va fi însă suficient, cum spuneam, dacă USL-ul nu va fi capabil să demonstreze şi „altceva” cu care să le aducă românilor ceea ce au pierdut demult: încrederea. Şi mă refer la un proiect realist pentru România care să dea certitudinea construcţiei unui stat de bun-simţ şi nu o reformă a unui stat batjocoritor împotriva cetăţenilor săi aşa cum se întîmplă acum.
Mai este un an şi sunt circumspect: nu văd şi nu aud nimic dinspre această opoziţie. Nu văd capacităţile şi oamenii care ar fi în stare să facă şi altceva decît să cîştige nişte alegeri care „se vor cîştiga de la sine” aproape! Iar după purgatoriul pe care-l vom fi traversat pînă atunci, tare-mi e că acea euforică Piaţă a Victoriei, dintr-un noiembrie sau decembrie 2012, va deveni în scurt timp de la consumarea singurei alternative, o Piaţă a Deznădejdii fără ieşire!
Ce-i drept, mai e un an pînă atunci şi… vom trăi şi vom vedea!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Gesturi. „Care să spună ce?!”

Confuzie, dezechilibru, neîncredere, suspiciune… Sau ură, egoism, ipocrizie, curvăsăreală, hoţie, prostie, fudulie… Nu ştiu, oi fi bolnav dar mă uit în jur, privesc în jos, privesc în sus şi asta văd. Ici-colo, mici umbre de onoare sau gesturi normale cu cei şapte ani în zeste. Prea puţine ca să mai schimbe starea de fapt şi putoarea. Şi dacă m-aş referi la întîmplare numai la prezenţa istorică a Regelui Mihai I într-un Parlament adormit din care a mai rămas doar numele sau la gestul firesc şi dureros pînă la urmă al lui Şerban Huidu de a-şi cere iertare dezamăgind pesemne o lume care ar fi preferat o spălare pînă la isterie, în public, a unor păcate şi ar fi de ajuns… Ar fi de ajuns altundeva, altcîndva, nu aici. Ar fi de ajuns să vindece şi să adune ceva într-o ţară cu un stat şi o populaţie (nici nu zic măcar popor!) cît de cît normale (nici nu zic măcar demne sau mîndre!)
Să mă mai mire zilnicele ştiri despre disperaţi care se sinucid? (O, nu, nu din motive de onoare sau umilinţă naţionale, ci din biete disperări şi orgolii casnice, din frici de moarte şi de foame, din amantlîcuri, beţii sau nefericite aruncări în stradă!) Să mă mai mire circul bisericos cu moaşte în faţa dezbrăcaţilor flămînzi? Să mă mai mire o hăhăitoare întrebare aruncată drept răspuns la un gest, ca un scuipat în obrazul istoriei, de un rege căţărat peste batjocurile de mai sus, „care să spună ce?!…”
Ar fi de ajuns cîteva gesturi sau vor fi de ajuns şi la noi, veţi spune, voi cei optimişti… Lucrurile şi oamenii se cern şi aleg în ce loc să stea, de ce parte a baricadei, veţi zice…  Minorităţile contează şi sunt motorul care aduce schimbarea, mă veţi combate… Sper şi eu, sper ca peste o vreme, după ce emoţia şi aplauzele fireşti ale zilei de mîine vor fi trecut, să spun. „Da, m-am înşelat iar!…”

Căutînd nişte explicaţii la ştirile acelea despre sinucideri, la motivul acestor patetice şi fatalmente subiective rînduri de fapt, m-am oprit la un citat din Durkheim: „Omul nu poate trăi dacă nu simte ataşament faţă de ceva care să-l depăşească… viaţa nu este suportabilă decât dacă îi intrevedem raţiunea de a fi, dacă are un ţel prin care să merite osteneala de a o trăi…” Ataşamentul, ţelurile, ostenelile noastre unde-s?…

Servus, Blogolume!

Toate cele bune!

E mult? E puţin?…

Ce aş mai putea adăuga azi? Că suntem o ţară strivită de bocancii şi dispreţul batjocoritor al clanurilor? Că suntem o ţară a cărei credinţă a mai rămas doar în moaşte? Că strada şi televizorul sunt tot una, sub aceeaşi lege a şişului şi pumnului? Că „statul” nu e altceva decît anticamera primitoare a unei încăperi pe care scrie „Sala de Euthanasieri” pentru cerşetori flămînzi? Că imnul ne este o manea? Că legile ne sunt pecetluite cu arginţi? Că negrul literei cărţii ne e scuipat şi folosit ca boială de piţipoancele-porno? Că virtuţile se cumpără pe centură? Că pupincurismul e monedă forte şi obrazul hîrtie igienică? Că frica ţine loc de „bună ziua”? Că politica e cămătărie? Că sănătatea şi şcoala devin recompense de lux pentru „aleşi”? Că… „democraţia nu-i pentru căţei…” Că speranţa aia care murea ultima, a murit, iată, de mult şi noi o conducem uşurel pe ultimul drum?…

Acum trei ani nu credeam să ajung să nu mai am nimic de adăugat… Da’ nu-i nimic, ar mai fi doar vreo 50 de ani pentru tot circul ăsta… Adică vreo 50 de toamne, 50 de veri, 50 de ierni, adică o amărîtă de viaţă scurtă de om norocos… Foarte puţin, mă gîndesc privind la ţîncii din jur…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Noua solidaritate: economia de viaţă!

Sunt… dezarmante încercările din ultimele zile ale unor poliţişti de a demonstra faptul că rumânu’ n-are nicio reacţie vizavi de agresiunile asupra concetăţenilor care se petrec în imediata lui vecinătate. Nici măcar un „Hoţu’, prindeţi hoţu’!” darămite un sprint pe urmele infractorului n-au reuşit să obţină oamenii legii în scenetele lor montate în stradă la ore de maximă audienţă. Starea asta de lucruri nu mai trebuie demonstrată de mult. Ţine de domeniul realităţii noastre imunde faptul că solidaritatea, fiindcă despre asta e vorba, nu e pe Dâmboviţa altceva decît o vorbă bună, foarte bună pentru campaniile electorale sau pentru prohodurile, la una mică, între vecini. Într-o ţară în care se cultivă cu îndîrjire înrăirea, disoluţia, spiritul de junglă şi anomiile, în care „statul social” este caricaturizat prin ridicarea la rang de virtute a „pildelor” şi existenţei Ceauşeştilor, experimentul poliţiştilor de pe la Buzău sau Cluj e o probă de înduioşătoare naivitate.

Despre ce e vorba pînă la urmă? „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, spunea Dante. Mă uit la cazul care se face azi pe marginea situaţiei celor 2000 de oameni ce vor rămâne pe drumuri după plecarea Nokia de la Jucu şi nu pot să nu mă întreb cît adevăr stă în toată zdroaba asta a diriguitorilor treburilor statului nostru chiar faţă de soarta acelor oameni? Cum de nu am văzut atîta atenţie atunci cînd de pildă au fost rase de pe faţa pămîntului multe alte firme sau industrii întregi în ţara asta? Cum nu pot să nu mă întreb cînd se va îndulci toată această propagandă care-mi miroase de la o poştă a campanie electorală!  Nu văd niciunde „grija pentru om” cît un foarte fin praf în ochi… Iar de aici, din „strada largă” pînă-n „celulele de bază ale societăţii” nu cred să fie vreo distanţă.

Cum un şomer sau un lovit de soartă cu mîna-ntinsă, condamnat până la urmă la extincţie, nu va primi din partea puternicilor zilei decît o vorbă calpă vopsită-n compasiune, nu e ceva nou ca aceiaşi să simtă acelaşi tratament din partea a însăşi familiilor lor! Şi spun asta amintindu-mi de un cunoscut care ajuns într-o situaţie dificilă pe un pat de spital mi-a povestit că nimeni dintre ai lui nu au fost o dată să-l vadă. „Da nimeni, bă, nici nevastă-mea, nici fii-mea, nici frate-miu! Îţi dai tu seama, puteam să şi mor aici şi tot degeaba! Da’ de ce mă, zi-mi tu de ce?!”, aşa mi-a zis. Şi nu avea nici duşmnănii, nici uri cu familia, doar că nu prea mai… conta. Nu mai conta în ecuaţia socială (sau economia socială!) a valorilor zilei, ca să spun aşa… I se aplica, potrivit „modelelor” si noii solidarităţii, economia de… viaţă!

Şi ca să mă întorc de unde plecasem, îmi amintesc ceva, desigur, domnul Lala, eroul braşovean nu a fost rumân, a fost, cred… extraterestru!

P.S – Aparent, „Viaţa e dură”, n-are nicio legătură cu cele mai sus spuse, nu-i aşa? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

Mă scot din priză. Amintindu-mi de… Exarchia…

Ce poate fi mai mizerabil, dacă nu chiar angoasant pentru un început de zi decît să-ţi sune telefonul în nesimţire, la cinci dimineaţa, apel cu număr ascuns? Veţi spune că astea ne sunt „beneficiile” vieţii „moderne” şi că „intimitatea” e un moft, o iluzie, într-o lume nebună în care vrînd-nevrînd suntem nişte biete muşte prinse în firele unui păienjeniş infernal de conexiuni. Îmi bag picioarele în toate aceste beneficii. Iar pe jigodiile care mă abordează cu tupeul şi curajul infect date de numeroasele forme ale anonimităţii oferite de aceleaşi „beneficii” ale tehnologiei întru socializare le asigur de acelaşi tratament: îi bag undeva! Ideea e că a devenit insuportabilă compania a tot mai multe cotârle, companie de care poţi fi conştient sau, mai grav, pe care nici măcar nu o poţi intui. O să ziceţi că sunt paranoic sau stresat şi că poate nu se face să împrumut substantivul unor bieţi cîini jigăriţi unor… să le spunem indivizi. Jignesc mai curînd bieţii cîini, asta ştiu! Sau, pe bună dreptate, îmi veţi reproşa că, pînă la urmă, fiecare e stăpînul realităţii sale şi că prin voia lui se conectează, se raportează, la anumite „prize” conştient (sau nu, treaba lui!) fiind de consecinţe. Aşa-i, argumentul ăsta ar trebui să-mi lecuiască tentaţia jelaniilor penibile.

Prin toate orificiile mediatice suntem avertizaţi că prăpădul ne e aproape, că lumea aşa cum o ştim şi cum am trăit-o pînă acum se destructurează sub colţii unei crize şi mai şi decît cea trăită în anii din urmă (asta se poate citi foarte bine şi sub verbul atît de drag nouă „se reformează”!). Iar pentru ca senzaţiile date de aceste ştiri să ne fie mai dulci ele ne sunt garnisite cu siropuri roz-bonbon mai uşor de digerat, fie ele de factură manelistică or fiţoşită sau… sentimentalo-intelectuale, potrivite perfect specificului nostru… naţional!

În tot acest melanj citesc un articol… „revigorant” despre greci, despre felul în care stau ei acum prin cafenele şi-şi îneacă amarul. „Nu ştim ce va fi săptămâna viitoare“. „Noi toţi nu ne mai gândim decât la ziua de mâine. Noi toţi nu mai vorbim decât despre supravieţuire“, spune acolo o grecoaică. Ţin minte cum priveam spre o… Grecie acum vreo trei ani şi văd cum au mers lucrurile. Probabil, gîndesc, că noi nu suntem foarte departe de „modelul” acelui stat chiar dacă în roz-bonbon suntem asiguraţi că „nouă nu ni se poate întîmpla aşa ceva”, că „noi, Statul” nu suntem atît de hoţi! Nu ştiu, probabil, în terasele pline de pe Corso-ul nostru cafelele curg mai… liniştit, habar n-am… Aş vrea însă să-mi pot îneca presimţirile…

Atunci? În tot acest călduţ şi superb peisaj de toamnă, cum spuneam, nu văd decît o ieşire: să mă scot din nişte… prize, să mă deconectez de la vampirii energetici, cronofagi, online sau offline şi, asemeni acelor greci, să „stau ore în şir la un expresso sau la un pahar cu apă cu privirea fixată pe oraş” şi să-mi amintesc de un… Zorba alungînd (încă) senzaţia aia legată de un oraş străin şi de o ţară scăpată de sub control…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Omul nou. Se tratează cu stricnină

„Statul social a murit!”, asta încearcă, şi reuşeşte, să ne bage în cap cel care ne păstoreşte, iată de şapte ani, şi care pe atunci ne administra un convingător „Să trăiţi bine!”. Şi prim-preşedintele de partid şi de stat, aşa cum i-am zis mai de mult, alături de… capabilele-i instrumente mai are să ne păstorească încă vreo trei ani! 10 ani! Wow! O glumă proastă, aş fi zis acum ceva timp dacă aş fi intuit o asemenea perspectivă! Iată, dar, că încă o data, viaţa bate filmul! Şi poate că aş fi dat-o de la bun început pe glumă, sau aş fi privit lucrurile detaşat dacă „guvernarea” asta ar fi fost cît de cît benignă şi dacă aceşti zece ani din viaţa noastră nu ar fi fost puşi, încetul cu încetul, sub un spectru cît se poate de malign.
Suficient de malign încît, iată, în colonia numită România administrarea reformei statului în doze mici de cianuri produce efectele dorite putîndu-se vorbi aşadar despre un mare succes. Singurul! Despre ce efecte vorbesc? Păi diseminarea în rîndul mulţimii că austeritatea e bună şi firească, „austeritatea ne ţine mintea trează”, după cum spune dl. Lăzăroiu, a faptului că ar trebui să lăsăm deoparte noţiunea de speranţă sau de ajutor şi solidaritate ar fi unul la mînă. Apoi, gafa d.lui Vreme care azi a zis că trebuie „să facem ca persoanele în vîrstă să fie din ce în ce mai puţine” mi-a relevat faptul că lucrurile funcţionează potrivit „strategiei” pînă şi la nivelul subconştientului colectiv la nivelul lui de vîrf. Şi nu în ultimul rînd – vorbind doar despre „viziunile” surprinse azi! – spusa lui Igaş, potrivit căreia din MI au fost daţi afară cei ce nu au avut „sînge-n instalaţie” îmi certifică faptul că în zece ani blînda noastră ţărişoară va deveni un stat… spartan în care „omul nou” să supravieţuiască eternei „crize” şi exigenţelor regimului aspru, cu succes. Singurul lux permis ne-ar mai fi doar rugăciunea: „Suntem pregătiţi şi ne rugăm la Dumnezeu şi la Germania, Italia, Franţa, Spania”, spunea şi „atoateştiutorul şi atotputernicul”… Apoi, în scurt timp, vom accepta fără crîcnire că da, suntem bogaţi, la cei 800 de lei pe care în mărinimia-i fără margini puternicii vremelnici ai zilei ni-i alocă lună de lună. Cum vom accepta cu dragă inimă şi reală înţelegere şi ca spre ieşirea noastră naturală din exerciţiul activ de buni contribuabili la bugetul lor să ne primim în locul primului fluturaş de pensie doza binefăcătoare de stricnină. Asta, tocmai pentru a lăsa în urmă un stat sănătos, puternic, tînăr şi veşnic reformat! Desigur, ecuaţia cinică nu va fi valabilă pentru aleşi, pentru atât de necesarii supravieţuitori, bine adăpostiţi în peisaj de… cromatica vremurilor: oranj-verzuie sau în alte game… dezirate de aceştia!

P.S. – În naivitatea-mi ce ţine de genetica altor timpuri şi cu o… nejustificată teamă de fiola finală cu cianură (asta poate fi citită şi ca „ultima ţigară”!) eram tentat să scriu despre un concept interesant şi foarte altruist: downshifting-ul. Mi-a plăcut o definiţie a acestui „fenomen”: „refuzul de a intra intr-o anume inregimentare (prin dresaj), refuzul pozitiei, refuzul salariilor mari etc. Ideea de baza este ca de fapt calitatea vietii individului, care este data nu de felul in care se pozitioneaza el din punct de vedere material – nu iti trebuie atit de multi bani ca sa poti sa fii fericit, multumit în viata -, ci de faptul ca poti profita, sa zicem inteligent, de timpul pe care il ai de trait, astfel încât sa nu devii un sclav al muncii.” Mi-am dat însă şi eu seama că… nu ţine la noi… Cum spuneam mai sus, noi trebuie mai întîi să învăţăm beneficiile… sclaviei. Şi cum avem dresori foarte buni, dup-aia om mai vorbi! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Cînd poştaşul o să sune o singură dată

Guvernul le-ar pune pe masă pensionarilor un „coş de solidaritate„: ceva făină, zahăr, ulei, mălai şi orez la preţ minim. Nu ştiu ce va fi însemnînd acest preţ minim şi dacă această solidaritate nu ar trebui să fie mai curînd un ajutor de înmormîntare. Ştiu, sună cinic, cu puţin mai cinic însă decît cumpărarea binevoinţei electorale a românilor care a început deja. Cu puţin mai cinic şi decît „reformarea” statului ale cărei beneficii se simt din greu azi şi în urma căruia promotorii ei (Băsescu & Co.) sunt convinşi că vor intra în istorie. Cinic va fi şi capitolul ăla de manual de istorie: „Reforma lui Băsescu. România: 2004-2014” care va măsura, statistic, împuţinările românilor cauzate de boli, de pierderea minţilor, de disperare, de analfabetism, de foame, de crimă, de hoţie, de noua (dez)ordine (nu, nu amoroasă!), de muţenie, de dor de ducă! Sau poate nu va mai măsura nimic fiindcă, nu-i aşa, reforma va fi fost pe deplin desăvîrşită iar împuţinarea totală, conform strategiilor locale şi globale anti… criză!  Poate că în locul unei istorii corecte capitolul cu pricina va fi înlocuit cu best-seller-ul „Romania under Basescu. Aspirations, Achievements, and Frustrations during His First Presidential Term” (completat între timp cu volumul 2!). Măcar pînă atunci cei rămaşi vor şti să citească fiindcă, da, e un lucru bun ca ora de lectură să devină, iată, obligatorie din şcoala primară! (Nu ştiu cum naiba pînă acum „citirea” devenise facultativă!). „Cinic” e efortul celor ce strigă la tv în fiecare zi despre nu mai ştiu ce grozăvii, cinic efortul celor ce ascultă şi riscant gîndul celor ce mai speră. Adevărul e că nu aş fi crezut acum cîţiva ani că România chiar va deveni rapid, lin, fără convulsii „România cinică”, ţara cîtorva împotriva celorlalţi, buimaci, depresivi, căzuţi în noroi aşteptîndu-şi recunoscători şi umili nu pensionarea (idealul generaţiilor mai vechi) ci ajutorul de înmormîntare, în avans, adică biletul roz al sfîrşitului pentru care au contribuit „la buget”, conştiincioşi, atîta amar de vreme. Va fi suficient şi economicos astfel ca poştaşul să sune o singură dată. În viaţă!

Nu văd multe din „rosturile” şi „dezbaterile” care „frămîntă” azi „scena” publică sau politică. Nu văd rostul paginilor risipite pentru asta atîta timp cît practic nu se întîmplă nimic! Poate îmi e lene sau nu mai am răbdare să pricep ce şi cum, poate mi s-a atrofiat instinctul revoltei în beneficiul celui de supravieţuire. Habar n-am! Poate îmi explică cineva cum stau lucrurile azi. Poate că timpul e deja prea scurt pentru luxul acesta şi tocmai de aceea o să dau o fugă, ştiu eu, undeva, sus la… Fundata(foto) Şi v-aş sugera acelaşi exerciţiu. Sunt acolo nişte locuri, o „palmă” de loc între pămînt şi cer, unde nu ajunge nici semnalul gsm, nici „lumina” televizorului, nici praful de pe malul Dâmboviţei! 😉 Ba cred că acolo nici poştaşul nu ajunge. Niciodată!

Servus, Blogolume! Ce mai faci?
Toate cele bune!