Unghiuri de fugă. (Re)Capitulări

Cum spuneam, scrisul traieste uneori cu… mine. Unii zic că a devenit trist şi că şi-a pierdut umorul. Alţii, că s-a plictisit de mult. Unii spun că trăieşte bine. Eu le spun să nu se bazeze pe asta. Eu zic că oricînd mă poate părăsi.

În fiecare seara la 21.40 fix, zăresc un bărbat undeva la etajele superioare de peste drum, cum face cîteva mişcări de gimnastică, apoi îşi face două cruci mari după care stinge lumina, singurul bec din acea casă cred şi probabil se culcă… Nu îl urmăream, dar nu am putut să nu observ cît de punctual poate fi…

Şi-au dat capete în gură, şi-au sfîşiat afişele electorale, după ce ne-au servit o reformă la tavă, ne-au tăiat de pe ici şi colo, ne-au „scos” din criză, ne-au oferit şansa ieşirii naturale din sistem, ne-au oferit panseluţe, giratorii, agent termic şi borduri pe datorie, ne-au dat cît nu putem duce, apoi au pus mînă de la mînă de cîte-o furăciune şi s-au dus să se cinstească cu una mică. Nu, nu-i merităm. Ei ne merită!

Aţi observat superioritatea, dispreţul cu care omul puternic îl priveşte pe cel aflat pe marginea prăpastiei înainte să-i aplice ultimul bocanc? Aţi asistat la vreo astfel de scenă? Ştiu, „bogatul nu crede niciodată celui sărac, nici sătulul celui flămînd.” Dar… viceversa aţi întîlnit-o?

Unghiul de fugă… Sunt unghiuri „în habitaclu” din care un om sau umbra unui om în fugă nu pot fi zăriţi, mai ales dacă eşti cu gîndurile aiurea. Este foarte lesne să atingi, să calci acele umbre, acei oameni. Ca şi cum nu ar exista?…

Îi invidiez pe cei al căror timp este precum gumilasticul. Dar au pretenţia ca şi pentru noi, ăştilalţi să fie la fel!

”Într-o ierarhie, fiecare salariat tinde să urce până la nivelul lui de incompetenţă”, zice celebrul Principiu al lui Peter (Laurence Johnston Peter). Principiul a fost publicat prin 1988 în „Urzica”! Abia acum pricep de ce! 😉

Încă mă amuz de nedumerirea Inei: „Tati, de ce-mi tot scrie mie mailuri nenea ăla, Mailer Daemon?!”. Sincer, şi eu mă întreb! Cred că ne e o cunoştinţă comună! 🙂

Facebookul ucide, precum picătura chinezească, bloggereala şi ştim asta. Văd că ucide şi mai repede pinterestul devenind o bună colecţie de fotografii. Oamenii nu mai pun vorbe pe pereţi, pun fotografii. Frumos, colorat. Deseori găsim adevărate creaţii fotografice. Oamenilor le este mai uşor să… citească fotografiile şi să le dea like. E de înţeles de ce „miercurea fără cuvinte” devine „lunea, marţea, miercurea, joia, vinerea, sîmbăta, duminica fără cuvinte”!

Ieri am găsit o rădaşcă, moartă, în curte. Un exemplar frumos. Nu am mai văzut de ani buni, buni. Ţin minte cele trei insectare şi cum în fiecare dintre ele aveam cîte o rădaşcă. Şi fluturi mari. Nu-i cumpăram şi nu-i dădeam la schimb. Şi acum cred că fluturii nu se pot da la schimb. Ţin minte şi cele cîteva clasoare cu timbre. Coliţe, serii neştampilate… Cu acelea făceam schimburi. Unde-or fi zăcînd?

„Mixul de canale potrivit in brand activation”. Sună bine asta. Ah, cît de savanţi, cît de scobiţi şi socializanţi suntem! Cum ştim noi să inventăm mersul pe bicicletă! 🙂

„Toată lumea vorbește despre moartea presei scrise, dar nu i-am simțit fiorul rece până când am răscolit 10 sate fără să găsesc un singur ziar. Măcar unul plin de slănină sau îmbrățișat cu un borcan de murături. Nimic.” (din TheIndustry.ro) Mi-a plăcut fraza asta. Mă întreb, în schimb, cum naiba în mai toate reportajele din Grecia de azi apar în imagini tarabe pline cu ziare?

"...de parcă aș trece pe lângă un sicriu deschis"
„…de parcă aș trece pe lângă un sicriu deschis”

Am „prins” ultima păpădie. I-am suflat puful şi s-a dus. „Papadia este o planta originara din Grecia si a fost numita Taraxacum Officinale, adica “Remediu oficial pentru boli”.” Plantă miraculoasă, zice-se. A mea era ultima care scăpase coasei unui ins „de la primărie”. I-am suflat puful şi s-a dus. S-a întors, pesemne acasă, în Grecia…

Sunt încă fascinat de Strada Sforii. Strada fără de numere. Fără uşi. Fără porţi. O poţi şi strînge în braţe. Viaţa pe sfoară… O fi marcă înregistrată?

Cimitirul Eroilor de aici de sub Tîmpa e plin de veveriţe…

Am ajuns ca, din cînd în cînd, să fac (re)capitulări. Ştiu, deja, sunt bătrîn. Urmează capitularea.

O vreme voi lipsi şi de p-aci. Fără blogolume, fără genunchi, fără tv, fără tranzistor, fără telefon (chiar!), fără e-mailuri fără răspuns, fără alte de-alea. ASAP! :))

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Vă mulţumesc. Din Genunchii Lumii

În seara asta mă retrag în Al Doilea Genunchi Al Lumii. Sau mă voi sprijini mai mult în acest al doilea genunchi… Pentru o seară, două sau trei… Acum puţine zile cînd mi-am scos şi acest genunchi din nisip nu mă gîndeam că el va fi un refugiu atît de… liniştitor de… departe de lume. Aveam de gînd chiar ca el să fie doar un blog de strict uz personal, acel blog în care să scriu fără să mă vadă nimeni. El şi este, în parte, un loc retras în care, de pildă, nu voi (mai) răspunde la comentarii, cu toate că mă voi bucura mai departe, nespus, de gîndurile primite acolo. Un loc, parcă chiar nescris de mine, fiindcă asemeni marelui Nichita cred că nu noi scriem ceea ce se poate întîmpla să fie poezie ci Ea, uneori, vine şi ne alege să ne scrie, sau să se scrie cu mîna noastră.

Spun că voi sta, în astă seară, mai mult – deşi nu suficient – în Al Doilea Genunchi Al Lumii, fiindcă altfel aş risca să scriu, din nou, aici în Genunchiul Lumii despre nişte dezamăgiri, mari, despre nişte disperări, despre nişte dureri, despre nişte situaţii de criză care, fac din oamenii de ieri brutele de azi. Poate aş risca să fiu chiar nedrept, să nu înţeleg ce se întîmplă, să exprim prea clar că nu înţeleg ce mi se întîmplă… Sau poate, doar, aş fi iar plictisitor bătînd „toba” pe nişte „cestiuni” cotidiene de care mi-e deja lehamite oricît de grave sau interesante ar părea.

Apoi, întîmplarea face să realizez că mai este doar o zi sau două pînă cînd Genunchiul Lumii mele face un an. Drept pentru care i-aş acorda acum puţină linişte. Spuneam, atunci cînd chiar nimeni nu citea acele rînduri, că „din genunchiul lumii, astăzi, văd lumea în genunchi”, sau descopeream că „Simbolic – Strada Sforii, cum mă bătea gîndul să-i zic acestui blog – mă duce cu gîndul la viaţa pe sfoară, pe muchie de cuţit, sau la strada-viaţă-tunel la capătul căreia nu prea ştii ce te aşteaptă, dar la capătul (ori căpătîiul?) căreia întrezăreşti totuşi o lumină” şi că, odată, cîndva, ajunsesem la un soi de saturaţie...
Astăzi văd că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Recunosc însă că da, întrezăresc lumina sau luminiţele, mai departe. Iar asta e una dintre marile mele bucurii cred nu suficient exprimată, nu îndeajuns recompensată, măcar prin nişte răspunsuri ceva mai harnice, pe măsura ei. Şi, desigur, vorbesc despre bucuria zilnicelor, mirabilelor, mele întîlniri cu blogolumea, cu blogoteca, cu blogosfera aşa cum mi-am împărţit eu, dezordonat, blogroll-ul cu ale lui peste 200 de pagini vii, alături de cele noi zilnic descoperite… întîlniri.
Bucuria şi „mulţumescul” meu zilnic, aşa cum pot fi ele, doar din cuvinte, sunt pentru voi, dragilor, prieteni nevăzuţi dar ştiuţi. Bucuria şi „mulţumescul” meu care, seamănă cu „minunarea” găsirii pe care am trăit-o acum un an, atunci cînd am postat aici şi prima mea muzichie, un Ivan Rebroff… La fel şi azi, pentru mine revelaţie, mic semn de preţuire pentru voi, cei care sigur nu l-aţi ascultat atunci, sau doar l-aţi zărit mai tîrziu… În seara asta mă retrag, un pic, în Al Doilea Genunchi Al Lumii... şi Vă mulţumesc, la fel, şi de acolo!

Strada Sforii

Este aici, la doi paşi de mine… Nu de casă, ci de locul în care îmi văd de treabă zi de zi… Mai mult, deseori straduţa asta este calea spre grădiniţa Inei, primul nostru… problematic popas al zilei :). Văd cum mai mereu se îngrămădesc aici grupuri-grupuri de turişti să o măsoare cu pasul şi cu braţele, să o fotografieze. Da, este o strada de măsurat cu braţul mai curînd decît cu piciorul… Este un loc în care încap adăpostiţi numai bine doi oameni îmbrăţişaţi sau în care poţi, dacă nu ai ce îmbrăţişa, să strîngi aerul la piept fără să te vadă nimeni, protejat de ziduri. Strada asta a suferit destule transformări. Nu de mult era un loc sordid, întunecos, mirosind a fecale şi urină… Într-un tîrziu a fost salubrizată de obiceiurile care ne fac mizeri în genere. Ba chiar acum este păzită de un gardian cu normă întreagă şi i s-a pus plăcuţă de identificare în circuitul turistic. Practic, strada asta nu duce cine ştie unde acum, aşa cum te-ai aştepta… Este doar o legătură spre altă stradă acum desfundată şi în proces de asfaltare.

Simbolic, mă duce cu gîndul la viaţa pe sfoară, pe muchie de cuţit, sau la strada-viaţă-tunel la capătul căreia nu prea ştii ce te aşteaptă, dar la capătul (ori căpătîiul?) căreia întrezăreşti totuşi o lumină. Pînă la urmă e un loc frumos, de văzut, de parcurs, frumos prin inedit. De ce scriu toate astea azi? Mă gîndeam şi eu să-mi pun poza, să decorez cu ea acest blog, aşa cum am văzut la cei mai mulţi. Pentru ce? Strada asta a Sforii spune mult mai multe. Nu? Apoi, doar acum vreo trei ani încă mai umpleam colţuri de pagini de ziar cu editoriale împopoţonate cu mutra mea… Ajunsesem la saturaţie. Probabil de aceea nu mai vreau asta, probabil de aceea nici nu am mai scris atîta timp.