Oraşul pe-al cărui umăr poţi să plîngi…

Înainte să fie capitală culturală europeană (demers ambiţios asupra căruia ne aplecăm cu entuziasm dar şi cu o oarecare suspiciune acum), Braşovul rămâne capitala anotimpurilor noastre. Bineînţeles că sunt subiectiv dar nu ştiu alt oraş care să se aşeze atât de bine în orice anotimp. În toamna asta, de pildă. Nu ştiu alt loc mai fotogenic şi care să îmblânzească atât de magic culorile, ca Braşovul. Luaţi-vă o oră de respiraţie şi aruncaţi o privire de la Tâmpa până peste Cetăţuie şi veţi fi convinşi încă o dată. Dar, mai presus de toate, Braşovul este oraşul anotimpurilor noastre interioare. Că e toamnă, vară, primăvară sau iarnă, ele merg ca unse cu oraşul acesta. În suflete şi gînduri, însoţirea noastră cu toate întîmplările aici ni se petrece mai uşor. Şi nu voi aminti nici de bucuriile sau amărăciunile noastre concrete, pe care ni le ştim cu toţii (toate, desigur, atât de grele, cât omenescul poate duce), dar parcă Braşovul e oraşul pe-al cărui umăr poţi plânge, ca pe al niciunuia altuia…
P.S. – text venit în întâmpinarea „Braşovului, oraş magic”, cu titlul „Capitala anotimpurilor noastre”, a priori celui „stîrnit” de efemerul dosar de candidatură „Brașov 2021 – Capitala Europeană a Culturii.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Oraşul personal

oraşul. oraşul personal. sunt dintre cei care nu pot avea mai multe oraşe. care nu au cum să se mute dintr-unul în altul fără a resimţi asta drept o invaliditate. oraşul precum nişte mîini urîte, butucănoase sau oraşul precum nişte mîini fine de pianistă tînără. oraşul ale cărui străzi le ştii pe de rost, dar în fiecare dimineaţă ţi se par noi. oraşul în care ţi-ai însemnat ultimile halte. oraşul al cărui cimitir îţi e atît de familiar, ca un un deja-vu. oraşul în care crezi că-i cunoşti pe toţi şi toţi te cunosc. oraşul procesiunilor acceptabile. oraşul genunchilor zdreliţi. oraşul cutremurelor previzibile. oraşul ipocriziilor ignorate. oraşul ferestrelor deschise. oraşul ștrudelelor. oraşul scrisului greu şi al poeziilor uşoare. oraşul săruturilor amnezice şi al despărţirilor aproximative. oraşul saloanelor de spital ştiute. oraşul parţial. oraşul scurtăturilor şi al ieşirilor secrete. oraşul acestor frunze. oraşul acestor ziduri şi al acestor bănci. oraşul tristeţii acceptabile. oraşul flirturilor complice. oraşul cu ochii întredeschişi. oraşul îngăduitor. oraşul promisiunilor terfelite şi al minciunilor tăvălite. oraşul verde, oraşul galben, oraşul alb. oraşul fără virgule. oraşul subiectiv. oraşul tandru.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

„Ciocu’ mic, că acu’ suntem noi la putere!”

O madamă, doamna „Ciocu’ mic”, al cărei nume chiar că nu contează, a fost, după chipul şi asemănarea-i, chipul şi asemănarea fostei puteri portocalii. E drept, cucoana şi-a pierdut mandatu’ prin 2008, da’ monumentala-i strigătură s-a lipit de PDL mai cu… succesuri decît brandu’ ţaţei Nuţi de Ţara Românească. De atunci, nu ştiu cum s-a făcut, dar la nivelul percepţiilor mele, ori de cîte ori se produceau aroganţele şi sfidările unora ca de-alde Macovei, Anastase, Boc, Igaş, Pogea, Videanu, Udrea, Blejnar, Berceanu, Ritzi, Baconschi, Ghe. Ştefan, Flutur, Olteanu, TRU, Ungureanu şi cu Neamţu etc. precum şi ale puiuţilor lor locali, vedeam şi auzeam isteria umflată în sine a acelui: „Ciocu mic!”
Sunt încredinţat că unora stridenţele astea, aerul puturos, stătut, de cameră de bolnav, neaerisită de mai bine de opt ani, le plăceau şi ar fi vrut să le mai adulmece măcar încă vreo cîţiva ani. Văd chiar că hăhăitele păcănele marinăreşti ale prim-preşedintelui de partid şi de stat li se păreau unora dovezi de înaltă înţelepciune şi competenţă tinzând spre genialitate! De bună seamă, eu şi respectivii facem parte din nişte Românii diferite, ţări pe care, eu unul, din această parte le-am privit şi le-am descris de cînd mă ştiu cu pixul în mînă. Ce vreau să spun e că, pînă la urmă, după atîta amar de vreme, mi se pare firesc ca alternanţa la putere şi ciclurile electorale să-şi arate efectele. Adică, mi se pare sănătos ca, din cînd în cînd, să deschizi fereastra şi să aeriseşti camera.

De bună seamă că fac parte din acei vreo 40% din românii care şi-au spus cuvîntul prin vot (procent al celor care contează, nu al celor ce au preferat să-şi anuleze identitatea politică prin ne(re)prezentare) şi al celor care azi se declară satisfăcuţi că au făcut-o. Era cazul să se schimbe cursul întru legitimitate şi un pic de încredere. Recunosc, nu mă aşteptam la un asemenea scor. Oricît aş fi vrut, instinctiv, subiectiv desigur, să-i văd pe coji de nucă pe toţi aceşti ipochimeni nu aş fi bănuit că voi asista la o umilinţă de asemenea dimensiuni, bună de trecut în cărţile de istorie. Ştiu că se voiau intraţi în istorie, dar nu la acest capitol! Ba chiar e o grozăvie cînd mă gîndesc că fosta putere oranj a cîştigat un singur colegiu şi, dacă redistribuirile nu ar mai fi fost posibile, USL-ul ar fi populat într-un nevereosimil 95% Parlamentul! Azi PDL-ul, cu PPPS-ul în frunte, are de cules ce a semănat (să mai amintesc oare de cei 7,4 milioane de români şi de referendumul lor?!) sub prelata acestui defunct ARD (Alianţa Redistribuiţilor, vorba unui post tv) amintindu-mi de sărmanul repausat PNŢcd!

În rest, nu-mi fac iluzii şi nu mă dezic de scepticism. Îmi place aerul curat însă şi aştept să văd cum se vor trata vanităţile unora dintre cei de mai sus şi ale slugilor lor – poate inclusiv cu procuratura aşa cum a fost mersul unor… lucruri. Cât despre ieşirile vremelnicului prim-preşedintele de partid şi de stat, îi doresc (dar!…) mintea rumânului cea de pe urmă şi cît mai… fructuoase vizite de lucru (sau de plăcere, după caz!) departe de surprinzătoarele plaiuri ale Mioriţei! Apoi, sper şi chiar mă tem, să nu aud pe nimeni din chiriaşii noii puteri spunînd: „Ciocu’ mic, la ei, nu la noi, că suntem la putere acuma!”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O poveste de om

Cîţi sunt norocoşii care au parte astăzi, acum, să vieţuiască în preajma unui om de poveste? Sau cîţi au avut norocul ăsta, să trăiască suficient de mult în apropierea unui asemenea om, în aşa fel încît viaţa să le fi fost schimbată, adusă pe un drum bun? Ăsta ar putea fi subiect de sondaj de opinie: „numiţi un om de poveste din viaţa voastră şi spune-ţi-ne cum v-a influenţat existenţa”. Sper că întrebarea mea nu e numai retorică şi că ar putea provoca o reflexie şi o uitare de jur împrejur. Nu se poate să nu aveţi sau să nu fi avut un astfel de om prin apropiere!… Dacă nu aţi avut vă compătimesc, viaţa vă e destul de săracă. Dar dacă cumva tocmai voi sunteţi o poveste de om, atunci vă mulţumesc prin rîndurile de faţă! În orice caz, senzaţia mea este că astfel de oameni sunt tot mai rari, vremurile de acum nu mai priesc plămădirii unor astfel de ramificaţii prin genomul uman. Nu, nu sunt pe cale de dispariţie dar se găsesc greu ceea ce, pînă la urmă, nici n-ar fi o foarte mare problemă fiindcă şi cei care îi caută sunt tot mai puţini.  Cei mai fericiţi sunt, cred, însă aceia care fără să aibă habar se trezesc pur şi simplu în vecinătatea unui asemenea om. Cred că aş am păţit eu, în vreo trei rînduri. Eram fraged, prima dată, cînd am întîlnit un mare poet căruia i-am ascultat cuvintele, sfaturile în momente prea pasagere însă… Desigur, însă, m-a marcat şi mi-a însămînţat în viaţă preţul cuvîntului. A doua oară, la fel, un scurt popas lîngă un mare filozof pe care însă nu am avut cum să-l ascult. A fost o altfel de întîlnire, la înmormîntarea acelui gînditor. Însă prezenţa acolo, ascultarea cuvintelor rostite acolo, greutatea acelui spirit atît de prezent peste acea zi mi-au ascuţit respectul pentru temeinicia cărţilor duse pînă la capăt… A treia oară a fost ceva mai tîrziu sau mai aproape de… „zilele noastre”. A fost întîlnirea cu un om de caracter, cu un om puternic şi priceput în tot ce face, cu un cunoscător al vieţii, lucrurilor şi oamenilor, cu un om în faţa căruia absolut orice uşă se deschide, în ţara asta sau aiurea. Un om sever, şi totuşi blînd ca pîinea lui Dumnezeu, un om pentru care nu contează decît argumentele, un om fără trufie şi fără răzbunare, un om care rezolvă ceva învăţîndu-te să rezolvi tu… Un om al cărui zîmbet este mereu o veste bună şi care zîmbet vine mereu, da’ mereu, după o încruntare care te poate altfel îngheţa. Un om care are cuvintele la el – în cîteva din limbile pămîntului! – făra a fi, desigur, „un oral”. Un om lîngă care înveţi să zbori singur mai mult decît te-ar învăţa orice şcoală, un om despre ai cărui… oameni se zice: „sunt din şcoala lui… X”. O poveste de om care are la rîndul său o bogăţie de poveşti trăite de povestit. Şi chiar le povesteşte! Un OM. Un om căruia îţi e jenă să-i spui pînă şi… „mulţumesc”…
Dar e de greu să vorbeşti despre o asemenea personalitate, fiindcă enumerînd atîtea calităţi rişti să devii suspect sau excesiv de subiectiv. Şi totuşi am făcut-o, desigur fără să dau un nume… şi fără să mă gîndesc, ştiu eu, cum s-ar cuveni în aceeaşi notă, la tatăl meu…
Notînd azi toate astea în acest jurnal îmi dau seama că sunt foarte norocos. Nu de alta, dar toate becisniciile care acoperă acum realitatea, toţi gîngavii şi îngălaţii, toate jigodiile şi hienele, toţi impostorii şi troglodiţii îmi par acum doar demni de milă…

Servus, Blogolume!
Karla îmi face cunoştinţă cu beauvaisienii şi catedrala lor… Cristian ar deveni… deţinător de ploaie… Teo vorbeşte despre „apele murdare de oameni” şi rosteşte acel „mulţumesc” trist, cel mai adevărat cuvînt inventat vreodată. Teo, cumpăna asta a ta de acum e doar un prag de trecut.Iar noi – şi eu pe aici! 😉 – suntem cu tine, şi nu doar… acum şi aici!  Brad face puţină… geopolitică 😉 În Stropi de suflet găsesc… oameni şi litere… Mulţumesc! Un volum de două mii de cărţi! Iată ce ne propune Ioan! Superb! Pisica 😉 ne provoacă la un gest, la un semn de omenie, îl caută în noi, cu sinceritate!… Camelia i-a scris unui prieten. Una dintre cele mai frumoase scrisori citite de mine. Norocos om acela căruia cineva îi scrie aşa… La Vania aflu despre nişte zvonuri… incerte, după o dată la fel de incertă… Iar cărţile-i merg frumos mai departe. Muzici, acum, la Mirella şi farmec… franţuzesc. O descopăr, mai departe, pe Gabriela Hulea. Iată o frază:  „Cand raspandesti seminte-n praf, tulburi si frunza. Frunza nu-ti este imaginatie. Frunza este. Cand o frunza este, inseamna ca tu nu esti. Nu poti sa fii deoarece tu iti poti doar imagina. Inima ta este undeva pe langa frunza, in praful provocat de-un efect al unei cauze proprii.” Dana din Gibraltar mă face curios: să aflu de cîte ori şi la cît timp poate fi deschisă o carte? Este fascinant să vezi aşa viaţa cărţilor… O viaţă efemeră dar, de cele mai multe ori, mai lungă decît a oamenilor… De la Athe, care trece printr-o stare de… „deep shit” – oh da, ştiu bine senzaţia! 😉 – aflu despre o idee cu adevărat frumoasă, o idee plină de culori care încearcă să ne mai lumineze niţel… Merită încercată! Tot prin zona blogolumii mai găsesc ceva, aici. Da, copiii au un drept esenţial, dreptul la bucurie, la vacanţă, la „vacanţa la bunici, la ţară”. Hai să facem măcar atît pentru ei: să nu-i lăsăm fără copilărie dacă ne mai amintim copilăria noastră!
Bună seara, prieteni!

20 de ani mai tîrziu. Lambada…

20 de ani. CNN dedică emisiuni Revoluţiei noastre, Times, Irish Times, UPI, BBC, Le Figaro şi Der Standardt la fel şi cîte n-or mai fi. Vorbesc despre noi Hillary Clinton, George Bush, Gorbaciov şi alţii de talia lor… Posturile noastre de ştiri rememorează şi ele, firesc, cu patimă… Este limpede că 20 de ani de la căderea comunismului în România şi în Europa de Est este o ştire care face rating. Atît în mass-media autohtone cît şi cînd vorbim de sursele externe eu unul am observat trei abordări: cea istorică, memorialistică, uneori în manieră… poliţistă sau fantastică, cea oficială cu aprecierile laudative ale unor lideri trecuţi sau prezenţi şi cea critică.
Primele două categorii nu mi se mai par demult interesante. Ultima însă, care are rezonanţe vrînd-nevrînd personale pentru noi trăitorii celor 20 de ani ridică întrebări… Iar modul „critic” de a vedea lucrurile, evident subiectiv, accentuat mai ales aici la noi, acasă, porneşte de la potenţarea unui singur răspuns: „20 de ani? Degeaba!”. „Brucan s-a înşelat, 20 de ani au fost prea puţini pentru ca noi românii să depridem democraţia şi civiizaţia occidentale”, „Revoluţia furată”…
Cred că fiecare dintre noi avem azi această dilemă: „Revoluţia, eroii de atunci au avut vreun rost? După 20 de ani putem privi în urmă împăcaţi sau resemnaţi? Ne-am împlinit aşteptările?” Care este răspunsul nostru, al fiecăruia dintre noi? Cîţi ne mai amintim ce făceam, ce gîndeam, unde eram în zilele alea din decembrie 1989? Eu unul aş zice că parcă era ieri şi constat: „Băi frate, sunt 20 de ani, 20! Unde şi cum s-au dus? Ce am făcut? Ce am trăit? Sunt 20 de ani, totuşi, mulţi sau puţini?!” Fiecare dintre noi avem un răspuns al nostru, intim, subiectiv,pe care vrem sau nu să îl facem cunoscut.
Stau strîmb şi încerc să judec drept: nu, nu am cum să fiu dintre cei care să şteargă cu buretele, aşa, 20 de ani de viaţă, jumătate din viaţa de pînă acum. Nu am cum să spun că anii ăştia au fost degeaba şi nici cum să zic că anii mei au fost şi sunt alţii decît ai ţării în care trăiesc.Nu aş avea cum să zic că nu am pus cîteva cărămizi acolo sau dincolo, că nu am realizat cîte ceva. Că nu am trăit. Mi-e limpede acum, nu pot fi, totuşi, dintre cei care să spună azi că au fost 20 de an degeaba. Mi-e imposibil asta. Normal, nu pot fi mulţumit, aş fi vrut mai mult, mi-e şi mie ruşine de starea în care se află ţara asta azi, mă dor bolile ei chiar dacă încerc să le ignor uneori ştiind că eu nu am cum să le vindec. Însă exstă şi o jumătate plină a paharului şi mai există şi ceva speranţă…
Acum 20 de ani aţipeam cu o mitralieră la capul patului şi cu o cartuşieră sub pernă şi în difuzoarele unităţii militare în care mă aflam auzeam pentru prima oară „Lambada”. Şi încă mă întreb pentru ce a fost nevoie să fie aşa cînd, e limpede, putea fi altfel, din moment ce, din acel tablou suprarealist a rămas pînă la urmă doar… senzaţia – atît de proaspătă! – de Lambada?!

P.S. Am citit un interviu cu Dan Puric, în „Adevărul”, acum cîteva zile. Interesant, aproape remarcabil privindu-ne pe noi… 20 de ani mai tîrziu. Aici tind să-i dau dreptate, parte din realitatea noastră de azi aşa este, chiar dacă altfel îl consider pe actor cam prea defetist. Iar rezolvarea stării noastre de acum poate pleca de la revoluţia noastră interioară şi de la definitiva tăiere a dependenţei noastre faţă de politic şi de mediocrităţile care îl reprezintă. Iată:
„Dacă putem vorbi, până în ’89, de o imagine care a creat un comportament schizoid dublu, cealaltă, de după ’89, a creat un cancer de tip leucemic. Ce ne-au distrus? Modelele culturale, tradiţiile, familia, biserica, credinţa. Prin ce? Prin desacralizare, prin demitizare. Ei trăiesc din CNP, din buletin. Deci n-au poveste. Oamenii aceştia sunt numărul „2456″. Ia-i povestea omului şi l-ai distrus, l-ai făcut o cărămidă. Desacralizare, demitizare, băşcălizare, minimalizare, spirit dilematic, ca să nu spun mai mult – şi nu al certitudinii. Eu nu am dileme asupra mamei sau asupra bunicului.”