Cei buni și cei răi

Crime odioase, tragedii, catastrofe sau alegeri proaste s-au mai petrecut în țara asta, destule. Apoi, toate au fost însoțite, la vremea lor de o „vie” emoție populară și de o moblizare… „fără precedent” a organelor și instituțiilor „responsabile” ale Statului. Emoția și reacția „autorităților” a durat, fără deosebire, cîteva zile, hai cîteva săptămîni. Și? Și n-am devenit mai buni.
După un timp, alte crime odioase, alte catastrofe, alte alegeri proaste, și mai odioase și mai… catastrofe! Astăzi, la drama Alexandrei, un copil ucis cu binecuvîntarea statului „special”, aruncăm din nou, sugrumați de indignare, cu vinovății în stînga și-n dreapta, și ne băgăm unii pe alții în țarcul celorlalți, al celor răi și ciumați. Eventual, manifestăm sub un steag sau altul, ferm convinși că sîntem posesorii adevărului din bula noastră confortabilă și superioară. Noi suntem „cei buni”. Atît am înțeles, atît sîntem în stare.
Dar în vremea asta, statul, sistemul, ne mîngîie îngăduitor pe creștet și se întărește cu încă o doză de anticorpi schimbînd placa, garda, ca să fim convinși că dreapta nu-i tot una cu stînga și că „e de bine”. Pînă la următoarea crimă odioasă sau catastrofă, care putea fi evitată, petrecută pe impotență, indiferență și ticăloșie.
Somnul raţiunii naşte monştri”, spunea un pictor spaniol, pe la 1800, dar noi nu am aflat-o nici astăzi. Ca… nație, prin oameni care țin cu țara. Cine a aflat-o la nivel individual încearcă, sigur, singura soluție: rezolvarea, salvarea, evadarea la nivel personal, ieșirea din iluzie și din șabloane. Dar nici asta nu ne face mai buni.
Altfel, nu-i nimic, peste cîteva zile mai incepe un festival sau două, o manea, o hipstereală, mai vine un „altfel” de 10 august, pentru cauze de importanță națională, mai pică un guvern și uităm. E vară și ne trece, la o halbă rece pe feisbuc.
Dumnezeu să o odihnească în pace pe Alexandra și pe noi să ne… ierte! 

Servus, Blogolume!

Toate cele bune!

Mulțumesc, Domnule Profesor!

Aș fi fost tentat să scriu azi, iar, despre o țară ai cărei oameni se tot afundă pe calea pierzaniei, țară ruptă-n două, iar, de data asta, între cei amnezici la propria istorie, care-i medaliază pe torționari și ceilalți, scîrbiți de călăi sau doar dezamăgiți și fără speranță… Dar, din fericire, am găsit acest text, despre profesoara sa din Brașov, Doamna Margareta Florea, al distinsului academician prof. dr. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române și Rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca și m-am oprit aici cu gîndul! Copiez cu umilință, în această duminică, acest omagiu de suflet, ca să-l… păstrez și, poate, ca să nu se piardă doar în efemerul unei pagini de facebook. Nu, speranța există! Mulțumesc, Domnule Profesor Ioan-Aurel Pop!

Prof. Ioan-Aurel Pop (foto: ziarul "Lumina de Duminică")
Acad. Prof. Ioan-Aurel Pop (foto: ziarul „Lumina de Duminică”)

„Dăscălița …

Pe Strada Variște numărul 2, în Șcheii Brașovului, locuia Profesoara și Diriginta mea din școala generală, Doamna Margareta Florea. Câtă vreme o știam acolo – o vizitasem de mai multe ori, deopotrivă când eram elev și apoi, de-a lungul anilor – nu aveam nevoie de alte multe certitudini despre mersul vieții. Existența ei pe acest pământ emana pentru mine o statornicie sănătoasă, legată de condiția umană împlinită prin educație. Era de loc din Lisa Făgărașului, precum Octavian Paler și-mi povestise câte ceva despre viața prin care trecuse, viforos și așezat în același timp. Era profesoară de matematică, dar era și pilot și poet.
Zburase în prima tinerețe, dar, în împrejurări care se pierd pentru mine în negură, trebuise să renunțe. La poezie, însă, nu a renunțat niciodată. Când eram elev, la Școala Generală nr. 14, pe Strada Lungă – nu departe de vechea biserică gotică din cartierul Bartolomeu – și o ajutam la trecerea mediilor trimestriale în carnete, îi vedeam foile volante cu probleme complicate de algebră sau de geometrie, dublate pe verso cu versuri. Unele erau numai catrene, altele poezii mai lungi.
Mai târziu, am aflat de marele matematician Dan Barbilian, care, sub pseudonimul literar de Ion Barbu, se afirmase plenar și ca poet, ca mare poet. Doamna Dirigintă era pentru mine matematicianul-poet, stăpânul cifrelor și literelor deopotrivă. Știindu-i această pasiune, m-am încumetat sa-i fac odată, de sărbători, o urare în versuri. Mi-a răspuns aidoma și de-atunci, de prin anii 70’ ai secolului al XX-lea, ne-am făcut reciproc urări numai în versuri.
Pe când eram la liceu, îi scrisesem în stângacea mea carte poștală ceva despre păstrarea tradiției. Mi-a răspuns de data aceea nu printr-un catren, ci prin două, pe care nu le-am uitat niciodată, poate și pentru că mă simțeam teribil de onorat, de băgat în seamă, de măgulit: „Tradiția păstrată e o lege/ Pentru acela ce-o respectă și-o-înțelege./ Tradiția e și cel mai frumos cuvânt/ Adus de sărbători în port și cânt./ Că nu uităm tradiții și-îndemnuri depărate/ E semn c-avem în piept o inimă ce bate/ Și pentru frumusețea acestui ceas de-acum/ Și pentru cei cu care ne însoțim pe drum”. Firește, nu este Ion Barbu, dar este o fărâmă de suflet al unui profesor pentru elevul lui.
Târziu, acum vreo câțiva ani, mi-a încredințat câteva poezii scrise la senectute, pe care le-am tot amânat pe un colț de birou, ca omul care se lasă angrenat în nimicurile vieții și pune deoparte esențialul. Le voi revedea cu drag și le voi da, prin tipar și pe rețelele de socializare, spre cunoașterea celor doritori.
Îi datorez multe, de la dragostea pentru aritmetică și matematică în general până la logica argumentației și de la respectul pentru buna cuviință până la alegerea meseriei de istoric. Când se apropia terminarea gimnaziului, li se punea celor din generația mea problema opțiunii pentru cel mai potrivit liceul de urmat.
La Brașov nu erau pe vremea aceea licee care să aibă și clase de gimnaziu sau chiar clase elementare înglobate, așa că elevii absolvenți de gimnaziu trebuiau să schimbe oricum școala, dacă nu cumva renunțau de tot la învățătură. Cei de la școlile generale din centru, vestite și cu profesori cunoscuți, mergeau, de regulă, la „Șaguna”, la „Meșotă”, la „Unirea” sau la Liceul de Informatică, chiar dacă nu aveau cu toții pregătirea necesară. Examenele erau foarte serioase. La „Șaguna” (numit încă, oficial, atunci Liceul Teoretic nr. 1), însă, se intra cel mai greu, cu medii foarte mari și, mai ales, se rămânea greu. Este liceul (azi colegiul național) care poartă urmele pașilor lui Titu Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Octavian Goga sau Lucian Blaga și a peste 50 de academicieni. Cum să merg eu, de la o școală de periferie, la „Șaguna”? Doamna Dirigintă, însă, le-a spus părinților mei că acolo îmi este locul și că voi fi cu siguranță elev al acelui liceu. Așa a și fost, după un memorabil examen de admitere!
Mi-a urmărit apoi discret viața și, mai ales în ultimele două decenii și jumătate, am reluat dialogul, am vizitat-o la Brașov, am vorbit la telefon, ne-am scris cu intermitențe, am interferat. Uneori am făcut-o direct, alteori prin cele două fete ale familiei Florea, Gabriela (acum la Cluj) și Adriana (alături de care a rămas Doamna Profesoară). La un moment dat, după „înzestrarea” mea cu anumite funcții, dar, mai ales, după ce îmi citise unele dintre cărți, încercase să-mi spună „dumneavoastră” sau „domnule rector/ președinte, dar, firește, nu i-am îngăduit, revenind la relația care ne-a legat și consacrat, aceea de profesor-elev. Era un balsam pentru sufletul meu s-o știu acolo sub Tâmpa, spre Pietrele lui Solomon, legată de străduțele înguste ale Șcheilor.
În ultima vreme nu mai ieșea nici la biserică, de-abia o mai scoteau, Adriana și cu soțul ei, în fața casei, la soare ori la umbră și îmi închipui că „doar tresărea din când în când, la amintirea vreunui gând din viața ei trecută” (cum ar fi spus Ștefan Octavian Iosif, și el brașovean și șagunist). Cu toate acestea, Doamna Dirigintă îmi părea „eternă ca timpul”, reper de siguranță, de stabilitate și de temeinicie.
Iar acum aflu, la întoarcerea dintr-o lungă călătorie, că mi-a spus adio. Chiar așa! Mesajul primit prin SMS era acesta: „Adio, dragul meu elev! Margareta Florea”. Am rămas secătuit pe dinăuntru, ca și cum s-ar fi frânt o sevă vitală. Nu am spus nimănui, decât familiei și unor prieteni. Cine să mai asculte azi povestea unei dăscălițe, în lumea aceasta grăbită și nerecunoscătoare? Azi dăscălia este scoasă la mezat, iar dascălii sunt niște servitori ai statului, ai autorităților comunale, orășenești etc.
Dacă le-aș spune celor mai tineri câte ceva despre „apostolii satelor” de odinioară, aș risca zâmbete ironice și catalogări injurioase pe bloguri. Opinia publică nu-i mai prețuiește pe învățători și pe profesori, fiindcă școala a devenit pentru mulți facultativă, iar învățătura este socotită inutilă. Iar asemenea judecăți își au temeiul în viața practică actuală, din moment ce agramații, inculții, ignoranții reușesc să ajungă la cele mai înalte demnități publice (politice). Doamna Profesoară Margareta Florea avea în copilăria mea câte 22-24 de ore de matematică pe săptămână la clasele V-VIII, câte încă 4-6 ore de meditații pentru elevii mai slabi, plus alte multe ore, nenormate, pentru cei care voiau mai mult, care mergeau la olimpiadă. Veneau apoi lungile ore la corectat de extemporale, lucrări de control și teze, alte ore pentru pregătirea lecțiilor de dirigenție, ședințele cu părinții, discuțiile individuale cu părinții, vizitele la unii elevi acasă etc. Niciodată nu s-a plâns, fiindcă era din stirpea celor care considerau dăscălia o misiune, nu o meserie.
Astăzi, dăscălițele/ dascălii sunt vânate/ vânați chiar și dacă primesc câte o floare de început de an sau de 8 martie. Iar dăruitul florilor nu are, la români, nimic cu necinstea și corupția, ci cu buna cuviință și căldura omenească. Firește, există unii care primesc mai multe și care chiar pretind, dar aceștia sunt rezultatul degradării funcției de educator și a școlii în general. Cum să-l respecți – ca prosper om de faceri sau magistrat de succes – pe unul care câștigă lunar de cinci-zece ori mai puțin decât tine? Iar dacă apare câte un profesor merituos, care și scrie și publică (pentru că face cercetare și pentru că are ce să spună) și care, prin urmare, are venituri mai mari decât media pe țară, este îndată pus la zid, acuzat cu ură (similară „mâniei proletare” din „obsedantul deceniu”) și blamat pentru îmbuibare.
Un universitar sau un academician bine răsplătiți bănește le apar unora drept profitori, în vreme ce un antrenor de fotbal care primește pe an de zeci de ori mai mult decât un laureat al Premiului Nobel devine erou al publicului, al mijloacelor de difuzare în masă, al comentatorilor. În vreme ce sportivii, magistrații și (azi) chiar medicii merită foarte mult sau mai mult, profesorii sunt buni de pus la zid. Din păcate, oameni care conduc destine, partide, ministere, țara cred astfel, deși nu o spun mereu direct. Iar atunci, de ce să-l mai respecte societatea și opinia publică pe acela care este socotit de prisos? Ați auzit pe cineva să ceară pensii speciale pentru profesori? Nu, fiindcă profesorii sunt priviți ca niște amărâți, ca niște paria, ca victime ale sorții. Sunt azi părinți care vin la școală ca să le spună profesorilor cum să predea, ce să le ceară elevilor și cum să-i noteze. Veți spune că nici profesorii nu mai sunt ca odinioară. Este drept! Dar cine este de vină că li s-a degradat statutul? Cine este de vină că se fac profesori cei răi, în vreme ce o istorie întreagă educatorii au fost cei mai buni din domeniile lor? Oare numai profesorii să fie de vină? Cum să iasă elevi și tineri bine pregătiți din educatori mediocri și slabi?
Doamna Profesoară Margareta Florea a dus cu sine, într-o lume a drepților, lumea sa de dascăli și de dăscălițe care aveau har de la Dumnezeu și care știau că, fără școală temeinică, omul încetează să mai fie om. În lunile din urmă, vorbea tot mai greu, dar câte gânduri bune îi frământau mintea și câte ar mai fi avut să scrie ori să spună! S-a stins o femeie bătrână, uitată de mai toți, fiindcă am uitat cu toții ce este cuviința, ce este recunoștința, ce este demnitatea. Ea era de-acum deasupra răului, nu o mai puteau atinge jignirile adresate tagmei profesorale și nici degradarea școlii. Ea înnobilase școala și generase oameni educați. Adio, Doamnă Profesoară și Doamnă Dirigintă, de la unul dintre miile de elevi care vă păstrează mesajul și care încearcă să-l trimită mai departe. Câtă vreme ștafeta aceasta continuă și câtă vreme vă mai evocăm și vă păstrăm în mințile noastre, rămâneți printre noi și cu noi, adică trăiți împreună cu valorile omenești pe care le-ați întruchipat.”

Ioan-Aurel Pop

Reduși la ridicol

De prea multă vreme în țara asta nu mai contează lucrurile importante, căzuți fiind mai toți într-un derizoriu halucinant. Ce auzim, despre ce vorbim pe ce ni se duc rămășițele de inteligență, de atitudine, de nervi, de civism, de concesii, de fapte? Politica și Justiția (justiția aici fiind doar o disimulare, un pretext al unei lupte politice de joasă speță) în toate formele posibile, pornind de la cele mitocănești, sunt singurele preocupări ale „spațiului public”. Cine și cum mai pune azi valoare pe chestiunile naționale dar pe cele ce țin de existența sau de o viață… normală a oamenilor? Cîte fapte și știri (spun o banalitate, știu) despre construcții temeinice în sănătate, școală, hrană, drumuri, speranță și șansă de bună viață vedem și comentăm? Poate chiar dacă ele ar exista nu ni s-ar părea „relevante”. Se vorbește despre „soarta semenilor”, doar pentru ca  semenii indignați să fie mînați să iasă în stradă ca să-și manifeste indignarea și „solidaritatea” pentru cauze de moment. Care soartă, care solidaritate, din cîtă empatie și îndemn propriu? Indignarea, solidaritatea în ce s-au transfigurat? În ură și silă, însămînțate bine între generații, între semeni de aproape și de departe, împărțiți bine în tabere „politice”, reali sau doar virtuali. În vremea asta „ceea ce contează” s-a decompensat pînă acolo încît pare să nici nu mai existe.
Dar, probabil, așa trebuia să fie, să ajungem în această groapă ca să putem să ne ridicăm și să construim din nou Ceva. Poate. Poate, fiindcă nu ni se întrezărește acum nici cine, nici cum, nici cînd. „Generațiile sacrificate” prezente, care încă mai respiră, amar, vor lăsa asta drept vis. Părerea mea.

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

Mici și mitici

Cînd altcîndva și cum altfel, dacă nu acum de Centenar, era momentul suprem în care să ne dovedim și să ne lustruim micimea și… miticismul?  Acum, fiindcă evident pînă la… Bicentenar alții vor avea, probabil… „onoarea” s-o facă la rîndul lor. Cred că a devenit un truism plictisitor și obositor să mai enumerăm faptele ultimilor ani (de la penale, la constituționale și de proprietate) – pe care, pînă la urmă, fiecare le știm și le recunoaștem sau nu potrivit percepțiilor, cogniției și memoriei noastre, suficient încît să le subiectivăm ca să ne devină „adevăruri” personale. Iar de aici și pînă la a ne folosi de aceste „adevăruri” într-o nouă luptă de clasă, noi între noi, despre care se va scrie în manualele de istorie peste 50 de ani (istoria cui însă nu vom ști: a unei nații, a unui teritoriu?) nu a fost decît un pas mesteșugit și umplut atît cu ignoranța, amnezia la trecutul apropiat și frustrările noastre (ale tuturor, indiferent de „culoare”) cît și cu manipulările necesare. Necesare cui și de ce? Să nu fim naivi, țara nu mai e azi altceva decît o marfă și totul se joacă la fel ca între negustori… cinstiți. Și nu ar fi fost doar o marfă dacă noi eram altceva decît mici și mitici în ultimii 30 de ani și nu am fi îngăduit asta. De ce avem acum senzația că criza asta este mai acută, asemănătoare celor din anii ’90? Probabil fiindcă acum s-a făcut „sorocul” să se desăvîrșească ceva și să se pună capacul… De ce acum realizăm acut că țara asta a fost golită în ultimii ani de conținut, de conținutul ei uman? La propriu, mai ceva decît bulgarii, grecii, albanezii, polonezii, sîrbii sau ungurii din care nu știu cîți au luat calea bejeniei așa cum ne-am depopulat noi! Probabil, fiindcă trebuia să ne resemnăm și la asta, ca să ne fie mai… ușor, am mai adăugat (cu mîna noastră și cu ajutorul „dezinteresat” al altora) și puțină cucută și dușmănie și ne-am rupt încă în două-trei ăștia care am mai rămas.
centenar
La 100 de ani de la Marea Unire suntem acum vreo optsprezece milioane de Românii dezbinate și încolțite de suspiciune și ură – fapt din nou istoric și, cred, unic prin părțile de lume care contează pentru scripte. Ce-i drept… altfel prea am fi fost… bogați!

P.S. – Și cum zicea cineva, să nu mai vedem conspirații peste tot, cînd de fapt toate se explică prin ticăloșie și prostie! Sau cum spunea Mitică:  „- Nu face pe prostu’, monşer, c-apoi te pomeneşti că rămâi aşa!”  😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Un gînd la… Centenar

Surprind pe aici, pe feisbuc, o „discuție”, asemeni celor mai multe, „pe contre”: un tînăr #rezistent apostrofează un… fost tînăr al anilor ’90, probabil #golan pe atunci, în legătură cu societatea și politica românească din acei ani: „Dumneavoastră și generația dumneavoastră unde erați? Împrăștiați cu rahat în tineri, dar uitați în mod convenabil eșecul recunoscut al generațiilor trecute…”
Observ cum tot mai acut, în lipsa argumentelor și a unor minime cunoștințe de istorie, „cei de acum” ajung să se lepede bezmetic și aproape violent – cu ură,  cu o cruzime care nu știu de unde vine și cum ajunge pînă în stradă – de cei din generația părinților lor, ori a generațiilor din preajmă, trecute. Ei ridică acuzator degetul, judecă și pun sentințe asemeni unor stăpîni ai adevărului absolut, cam așa: „Ne dezicem de voi. Ați nenorocit țara! Ați fost un eșec!”  Adică sunt convinși că au, încă, în față niște rebuturi, numai „bune” de dat pe mîna … salubrității.
Ce uită sau nu știu acești tineri avîntați, superficiali, frumoși și liberi? Avem, cred, fiecare dintre cei care înțeleg despre ce vorbesc un răspuns al nostru, lesne de dat și amar. Eu unul nu aș fi îndrăznit să gîndesc așa despre cei din generația părinților mei, fiindcă…
A cîta ruptură, a cîta formă de dezbinare (cu manipulările aferente cu tot), a cîta bucată dintr-o Românie sfîșiată e aici? Parcă Cioran a spus că „România este eşecul permanent”, dar o spunea… sperînd, nu dorindu-și să facă o premoniție. Cred că eșecul acela este desăvîrșit acum, chiar prin atitudinea asta a „generațiilor viitoare” și aș fi curios să aud răspunsul lor la întrebarea: „Dumneavoastră și generația dumneavoastră unde erați?”, peste vreo 20 de ani…

P.S. – copiez acest text (o voi mai face și cu altele) de pe… „feisbuc” aici din cauza senzației de futilitate și de vremelnicie pe care acesta mi-o lasă zi de zi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Un tren fără titlu

Rareori o vezi aşa la televizor sau pe facebook. Nici celor, încă pătimaşi într-ale politicii, nu le este astfel arătată sau pusă în discursuri. Iar sociologii sau jurnaliştii ar trebui să o caute aşa, mai cu sîrg, şi mai cu sîrg să o scoată din laboratoare sau redacţii. Şi vorbesc despre ţară. Iar ca să o vezi „aşa cum e”, nu ai decît să te urci într-un tren, un tren care să te ducă dintr-un colţ în altul al ei pret de, să zicem, vreo 20 de ore, cu opriri în 40 de staţii. Şi să nu ai, ca premisă de altfel favorabilă obiectivităţii tale, „norocul” unui vagon de clasa 1, ci acela al unui vagon ordinar de la a 2-a (mai sunt destule în ciuda opiniilor optimiştilor fani ai Cefereului!), un vagon slinos, înghesuit cu opt locuri în compartiment, survolat de nişte muşte insistente şi accesorizat cu odorurile inconfundabile care-l străbat spre şi printre geamurile şi uşile permanent deschise dinspre closet.

În şi din acest univers ţăcănit de roţile de tren, în care ce poţi face decît să priveşti şi să asculţi – după ce nu vei fi reuşit să citeşti mai mult de cîteva coloane din „Dilema veche” – vei întîlni şi, cred, vei înţelege. Ce? Că, indubitabil, ţara-i multă şi plină cu de toate. În primul rînd, prin compartimentele vagonului „tău” urcă, se aşează şi vor coborî cîteva zeci de persoane, atîtea cîte nu ai cum să întîlneşti, preţ de multe minute faţă-n faţă, în alte zile puse cap la cap. De la melteanul cu o cămaşa descheiată pînă la buric şi care reuşeşte să acapareze întins trei locuri dintr-o mişcare pentru a-şi satisface somnul bălos şi sforăitor, pînă la femeia deprimată căreia îi sună mobilul din zece în zece minute şi fuge pe culoar ca să răspundă îngrijorată unor scurte interogatorii… De la familia cu doi copii scîncind în pamperşi, în drumul lor spre „mare”, la ţăranul cu trei genţi burduşite mirosind a slănină şi balegă de stîna şi care, culmea, chiar aici îşi reîntîlneşte, după vreo douăzeci de ani, un văr de departe, „paralizat de mîna dreaptă” şi văduv, prilej bun de poveşti despre nurori, cumnaţi, averi făcute şi nefăcute şi alte ţaţe comune vii sau moarte…
O lume pestriţă pe care n-am auzit-o vorbind nici despre fotbalul din Brazilia, nici despre „prezidenţiali” şi fraţii lor şi nici despre guvern! Oamenii-şi duc cu trenul ăsta lung, care-şi va fi uitat pe drum şi categoriile şi titlul, singurătăţi şi nevoi, griji care pe o rută de cîteva sute de kilometri nu lasă loc fiţelor de halte scurte şi cu greu permit cîteva zîmbete care să amintească cumva de vacanţă.

Iar cînd din toate aceste voci nu rămîne, la un moment dat, altceva decît un murmur general neinteligibil, vezi de aproape sau zăreşti doar: case, biserici, uliţe desfundate, bariere, căruţe, căpiţe de fîn, biciclişti, alţi copii în fundul gol care-ţi fac semne cu mîna,  gări care mai dezlînate şi mai chioare, peroane căzute pînă la care îţi poţi rupe picioarele de cîteva ori, păduri pe jumătate făcute una cu pămîntul, dărîmături de fabrici, giratorii pustii, peisaje verzi şi înalte ce-ţi pot tăia uşor respiraţia şi chiar inimaginabile curcubee de noapte. Sau auzi un crîmpei suprarealist de vals, de dincolo de perdelele vînturate ale unei fereastre deschise incredibil de aproape.
O ţară multă şi cu de toate, spuneam. O ţară care se tîrăşte într-un timp al ei, timpul şi ritmul   lungului drum cu un tren obosit, cînd ajungi să nu mai ştii nici cît e ceasul, nici ce zi e şi nici în ce oraş ciudat şi necunoascut ai coborît deşi e chiar oraşul tău! „O, ţară tristă, plină de humor.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Încă un an degeaba. Nufărul

Revoltă, mîhnire, decepţie, resemnare, perplexitate, confuzie… Asta văd că a mai rămas din ceea ce se întîmpla acum un an, pe 29 iulie. Acum un an se producea o mişcare entuziastă (unii i-ar spune mică revoltă) avînd ca actor principal vreo 7,4 milioane de români care spuneau clar, răspicat, justificat, argumentat, ba chiar şi matematic şi legal că vor şi trebuie schimbat un curs vechi, de vreo opt ani, şi nefast al lucrurilor. Locomotiva, instrumentul acelei (r)evoluţii era o construcţie politică numită USL. O locomotivă instalată însă prost la şirul de vagoane şi condusă de nişte ageamii – fapt pe care l-am punctat încă de la momentele cu pricina, lesne de găsit pe aici… Dar cronologia e cronologie şi poate fi lesne cercetată.
Revoltă, mîhnire, dezamăgire, resemnare, perplexitate, spun. Astea le surprind azi mocnind, pe ici pe colo, în rîndul unora din cei cărora le-au fost confiscate voinţa, drepturile, cuvîntul. Bineînţeles remarc şi satisfacţia celorlalţi care găsesc că e cinstit cum s-au petrecut lucrurile sau care pun ironic situaţia într-o paradigmă de genul „las’ c-am mai văzut şi lupi mîncaţi de oaie!”.
S-a dus un an, cum se duc toţi, mai tîrîș-grăpiș sau mai iute şi poate că stările mai sus povestite ar rămîne doar nişte… stări cu semnificaţiile lor dacă n-ar fi şi o mare amăreală la mijloc. „Locomotiva” despre care vorbeam stă liniştită în depou şi definitiv desprinsă de… vagoane. Actorii acţiunii de atunci văd asta, ba chiar se arată liniştiţi, înţelegători şi, culmea, îşi clamează ca pe o virtute neputinţa, frica. Pe ici pe colo, cu ajutorul forcepsului unor medii, aşa de ochii lumii, unii-şi cer chiar iertare sau se scuză pentru un diktat extern care, nerespectat fiind în colonie ne-ar fi aruncat în hău! Niciun gest, niciun comunicat către ţară (pardon, fie, către cei 7,4 milioane!, măcar) niciun… simpozion, niciun marş al tăcerii, nicio comemorare a nedreptăţii, nimic oficial! Doar cîteva steaguri fluturate un pic şi puse frumos în cui. Adică e aproape ca şi cum n-ar fi fost, aproape o confinţire a faptului că dacă s-a întîmplat ceva a fost un… „ceva” oarecare, poate chiar o eroare de… parcurs!
Bun… Să zicem că înţeleg sau că mă aşteptam tocmai fiindcă nu îmi făcusem iluzii. Se petrec de jur-împrejurul nostru revoluţii cu sute de mii de oameni în stradă şi lucrurile „revin la normal”. Nu e nici prima şi nici ultima oară cînd ne merităm soarta şi cînd ne avem „conducătorii” pe măsură. Dar nu înţeleg altceva. Nu înţeleg pierderea definitivă a unei lupte prin neparticipare sau din prostie. Este ştiut că managementul (de orice fel) este şi capacitatea de a împinge lucrurile, de a schimba situaţii, de a te adapta, de a impune soluţii, de a veni cu idei pînă la urmă. Ei bine, „managerii” noştri (ăştia cu o putere de decizie şi o voinţă de 70% dobîndită în Parlament) nu numai că sunt în vacanţă atunci cînd ar trebui să fie la treabă dar sunt şi neputincioşi pînă în pragul previzibilului lor faliment politic (era să zic al „demnităţii” lor politice) pe spatele aşteptărilor unei ţări (să-i zicem aşa… ţară!). O coabitare, de dragul ţării, da, de binele ei – am înţeles şi asta…
În schimb, nu pot să nu-l remarc pe managerul de la masa verde, pe Traian Băsescu (cel din toată povestea asta, evident). Ei bine, suspendatul, făcut una cu pămîntul aproape, guvernatorul, le dă lecţii… mecanicilor de locomotivă. Lecţii de management, dacă tot am folosit sintagma. Băsescu ştie şi e în stare să se reinventeze, să se ridice întărit, şi să facă agenda publică sub buimăceala majorităţii! Şi nu e nimeni capabil acum să-i ţină piept, să se adapteze, să vină cu nişte contra-măsuri, să ia hăţurile. Ăsta e managementul (politic): reinventarea mai ales pe o memorie scurtă a boborului! Ce dacă e o reinventare mefistofelică şi în interes personal şi de gaşcă! A trecut un an şi singura soluţie la care suntem îndemnaţi de către ocupanţii locomotivei e să mai aşteptăm încă vreun an jumate! Completa impotenţă şi umilinţă! Pînă atunci, în acest chip, cred că „Nufărul” îşi va fi făcut pe deplin datoria faţă de cel căruia îi spuneam „ppdps” şi faţă de regimul şi uneltele lui.
Pînă la urmă ce spuneam? Îşi făcea cineva iluzii? O nu! Nu e nimic nou, e doar încă o lecţie de… maturitate. Mai mult, tind să cred că nu e doar o conjunctură politică nefastă şi să mă alătur celor ce spun pe de-a dreptul că lucrurile au fost consfinţite cu bună ştiinţă „la masa verde”: ei, cu ei şi cu ţara LOR, mimînd interesul naţional, şi noi cu noi şi cu uitarea noastră amară (pentru unii, poate, una ce va fi fost definitivă peste vreun an jumate, prin natura lucrurilor şi a timpului).

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O ţară (ne)terminată. Feeling

Ştiu, o tînguire, un bocet în plus sunt, cel puţin, obositoare. Corul din care fac parte este magistral şi uriaş. Subiectul este deprimant şi, vai, inutil! De lehamitea asta sufăr de mult, încă nu mi-e de ajuns şi, de bună seamă, am o doză consistentă de masochism continuînd să arunc cuvinte peste noţiunea asta, peste cuvîntul ăsta: ţara (în chip de teritoriu locuit aici)! A arunca cuvinte peste alt cuvînt. Seamănă asta cu o înmormîntare. Seamănă cu o scenă de Kusturica.
Nu aş putea fi acuzat că aş fi avut iluzia a altceva. Nu… Ne poate fi iertat, cred, însă dacă posedăm mici oaze de optimism, dacă acesta face parte din media năzuinţelor noastre, aproape de linia realistă a acelui „nimic de cîştigat, nimic de pierdut”. Dar echilibrul dintre linia de plutire intimă şi linia de plutire „comunitară” este tot mai greu de ţinut, barca a luat deja mult prea multă apă.

Privesc „în jur”, mă „informez” (în condiţiile în care, iată, cel mai „citit” ziar din ţară a ajuns să fie foaia de publicitate a unui super-market!), „ascult la ţară” tot mai puţin şi parcă tot mai de departe. Anii s-au aşezat, straturi-straturi, unii peste alţii fără ca, mie cel puţin, să-mi aducă vreo infirmare a faptului că am fost şi am rămas (ce „va fi” oricum nu va mai fi pentru mine, egoistul!) o ţară minoră.
Raportîndu-mă strict la prezent nu pot să nu constat că au trecut patru luni, ba chiar aproape un an, de cînd ultimii răspînditori de planuri, de reforme, de încredere, de onoare, de justiţie, de dat în fapt hoţii, de optimism la o adică, au ajuns şi ei la putere. Şi, după cîte se vede, nimic, da’ nimic, nu lasă să se întrevadă că aş asista la altceva decît la nişte ţipurituri şi hore aproape de caraghios, de băşcălie, ale aproape aceleiaşi Mării cu altă pălărie. După cum au început lucrurile cu revizuirea Constituţiei, cu regionalizarea, cu reformele „noi” ale învăţămîntului şi sănătăţii, cu restructurarea companiilor de stat, a celor energetice sau a birocraţiei, cu bîjbîielile din Justiţie, cu „chestiunea secuiască”  şi „cestiunea Schengen” eu unul nu văd acel „ceva” de care aveam nevoie. Cum nu pot să nu remarc cum toate aceste capitole trec încet şi sigur în derizoriu printr-o constantă şi neobosită breaking-news-izare şi facebook-izare.

Se zice că aşa cum începi un lucru cam aşa îţi e dat să-l şi termini iar din zona asta a stilului nostru autohton caracteristic de neterminare se vede treaba că nu avem cum ieşi, indiferent chiar şi de culoarea celor aflaţi în capul mesei. Nu-i bag în aceeaşi oală, nu e cazul! Culpele şi uneltele (dintre care se detaşeaza de departe cele ale regimului oranj încă dominante!) nu se pot compara şi le-aş lăsa loc unor prezumţii de nevinovăţie şi de timp (răbdare) celor veniţi pe ultimii cai albi, dar am feeling-ul (certitudinea!?) că drumurile-s cam prea bătute!
Ar fi simplu ca, într-un registru în vogă, sa concluzionez „boiaizant” sau pe reţeta fatalismului nostru genetic că „Asta e, n-ai ce-i face!”, dar nu-i de îngăduit cînd vorbim despre acele linii rupte care nu-s altceva decît vieţi reduse la nişte aiuritoare statistici! Şi nu voi spune nimic, iar, nici despre generaţiile sacrificate însă văd cum „reţeta bulgărească” urmează să treacă Dunărea şi cum vîndută pe o ceapă degerată, ţara asta e la un pas de inaniţie. Şi să mă mai întreb încă o dată, retoric: „Încotro cu noi şi cu cei de după noi?” şi de ce trebuie să rămînem neterminaţi şi în genunchi?… Care să ne fie (de)săvîrşirea micimii şi impotenţei?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Avem un an. Nou. Cum îl folosim?

Avem, iată, la-ndemînă un an nou şi o inflaţie de „instrucţiuni de folosire” ale acestuia, venite pe toate canalele posibile şi imposibile, de la numerologi, astrologi, analişti, stilişti, editorialişti, prezentatori de ştiri, comentatori de ocazie, politicieni sau gospodine înzestrate cu datu-n bobi. Media ni le dă, ni le pune şi-n desagă, breaking-news-uri să ne-ajungă, aşa că avem de unde alege. Înţelegători, ne facem c-am băgat la cap, că ne luăm notiţie şi toată lumea e împăcată. Ne-am făcut, iată, datoria, toţi „pupat Piaţa Endependenţi”! Vorbim, nu-i aşa, pînă aici despre un atît de inflamat (in)conştient colectiv cam rupt de realitate.
Fiindcă realitatea-i buba! Aici, fiecare dintre noi ştim ce ne dorim şi „la cumpăna dintre ani„, cum se zice, cu altruismul din dotare, echipat în frac sau rochie de seară, le dorim şi celor din jur pe măsură, la fel cum ne dorim şi nouă: binele din micile noastre banalităţi casnice.
Avem, aşadar, şi-i firesc, două, sau trei, planuri separate în care ne proiectăm „noul an” garnisit însă mereu, cu metehnele celor vechi. Cel al realităţilor „de la televizor” şi, mai nou, din „comunicarea virtuală”, cel intim, personal şi cel colectiv care, se zbate să răzbată printre primele două.

Ei bine, întrebarea ce… se pune e cum rezolvăm „cestiunea” asta, a „anului nou mai bun” al neamului, ocolind ridicolul pompos şi iluziile penibile, asezonîndu-ne la realitate? Adică, ce avem de n-avem şi ce putem (ce putinţă şi voinţă avem?!) ca să rezolvăm problema? Un posibil şi lesnicios răspuns ar putea veni, hăt de departe, de la Feuerbach care zicea că „Epoca prezentă preferă semnul faţă de lucrul semnificat, copia faţă de original, imaginaţia faţă de realitate, aparenţa faţă de esenţă fiindcă acum numai iluzia este sacră, iar adevărul este laic.”  Fiindcă, dacă vrem un an mai bun, bine-ar fi ca la… „cumpăna dintre ani”, spre 2014, să dovedim că ne-am făcut, în sfîrşit, minime iluzii pentru minime deziluzii.
Ei bine, n-avem o ordine constituţională bine legată la şireturi, n-avem un stat care să-şi fi definit limpede statutul şi drepturile şi obligaţiile faţă de cetăţeni, avem un preşedinte căzut în ilegitimitate şi-un rege sacrificat, n-avem o economie, n-avem o putere şi o opoziţie sănătoase, n-avem imagine, avem sărăcie şi nevoi şi neputinţă şi hoţie şi mai ales n-avem un scop, n-avem o ţintă, o definiţie a noastră, un plan, un proiect de ţară. Avem, în schimb, orice… altceva şi mai ales o republică într-o infinită tranziţie spre niciunde, o criză nesfîrşită şi o lungă şi grea reformă care e gata-gata să se împlinească-n firescul sfîrşit al lungii şi grelei suferinţe…
Aşadar, ni se dă un an, instrucţiunile de utilizare şi ştim, iată, de acum ce avem de făcut! Şi-l mai avem şi pe Caragiale cu anul lui trecut. Şi… Doamne-ajută sau, după caz, Doamne Fereşte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune şi La mulţi ani! 🙂

„Ciocu’ mic, că acu’ suntem noi la putere!”

O madamă, doamna „Ciocu’ mic”, al cărei nume chiar că nu contează, a fost, după chipul şi asemănarea-i, chipul şi asemănarea fostei puteri portocalii. E drept, cucoana şi-a pierdut mandatu’ prin 2008, da’ monumentala-i strigătură s-a lipit de PDL mai cu… succesuri decît brandu’ ţaţei Nuţi de Ţara Românească. De atunci, nu ştiu cum s-a făcut, dar la nivelul percepţiilor mele, ori de cîte ori se produceau aroganţele şi sfidările unora ca de-alde Macovei, Anastase, Boc, Igaş, Pogea, Videanu, Udrea, Blejnar, Berceanu, Ritzi, Baconschi, Ghe. Ştefan, Flutur, Olteanu, TRU, Ungureanu şi cu Neamţu etc. precum şi ale puiuţilor lor locali, vedeam şi auzeam isteria umflată în sine a acelui: „Ciocu mic!”
Sunt încredinţat că unora stridenţele astea, aerul puturos, stătut, de cameră de bolnav, neaerisită de mai bine de opt ani, le plăceau şi ar fi vrut să le mai adulmece măcar încă vreo cîţiva ani. Văd chiar că hăhăitele păcănele marinăreşti ale prim-preşedintelui de partid şi de stat li se păreau unora dovezi de înaltă înţelepciune şi competenţă tinzând spre genialitate! De bună seamă, eu şi respectivii facem parte din nişte Românii diferite, ţări pe care, eu unul, din această parte le-am privit şi le-am descris de cînd mă ştiu cu pixul în mînă. Ce vreau să spun e că, pînă la urmă, după atîta amar de vreme, mi se pare firesc ca alternanţa la putere şi ciclurile electorale să-şi arate efectele. Adică, mi se pare sănătos ca, din cînd în cînd, să deschizi fereastra şi să aeriseşti camera.

De bună seamă că fac parte din acei vreo 40% din românii care şi-au spus cuvîntul prin vot (procent al celor care contează, nu al celor ce au preferat să-şi anuleze identitatea politică prin ne(re)prezentare) şi al celor care azi se declară satisfăcuţi că au făcut-o. Era cazul să se schimbe cursul întru legitimitate şi un pic de încredere. Recunosc, nu mă aşteptam la un asemenea scor. Oricît aş fi vrut, instinctiv, subiectiv desigur, să-i văd pe coji de nucă pe toţi aceşti ipochimeni nu aş fi bănuit că voi asista la o umilinţă de asemenea dimensiuni, bună de trecut în cărţile de istorie. Ştiu că se voiau intraţi în istorie, dar nu la acest capitol! Ba chiar e o grozăvie cînd mă gîndesc că fosta putere oranj a cîştigat un singur colegiu şi, dacă redistribuirile nu ar mai fi fost posibile, USL-ul ar fi populat într-un nevereosimil 95% Parlamentul! Azi PDL-ul, cu PPPS-ul în frunte, are de cules ce a semănat (să mai amintesc oare de cei 7,4 milioane de români şi de referendumul lor?!) sub prelata acestui defunct ARD (Alianţa Redistribuiţilor, vorba unui post tv) amintindu-mi de sărmanul repausat PNŢcd!

În rest, nu-mi fac iluzii şi nu mă dezic de scepticism. Îmi place aerul curat însă şi aştept să văd cum se vor trata vanităţile unora dintre cei de mai sus şi ale slugilor lor – poate inclusiv cu procuratura aşa cum a fost mersul unor… lucruri. Cât despre ieşirile vremelnicului prim-preşedintele de partid şi de stat, îi doresc (dar!…) mintea rumânului cea de pe urmă şi cît mai… fructuoase vizite de lucru (sau de plăcere, după caz!) departe de surprinzătoarele plaiuri ale Mioriţei! Apoi, sper şi chiar mă tem, să nu aud pe nimeni din chiriaşii noii puteri spunînd: „Ciocu’ mic, la ei, nu la noi, că suntem la putere acuma!”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Prezumţii. Cu oglinda la gură

Mă simt redus la absurd. Boicotat. Invalidat. Umilit. Furat. Probabil la fel s-ar fi simţit şi… ceilalţi, cîţi or fi fost pe bune, în… sinceritatea lor. E dreptul lor. E dreptatea lor. Nu, nu mă aşteptam la altceva şi mi-am mai dat cu părerea despre asta. Dincolo de impresiile de moment, cred că (şi mă refer, ca mai de fiecare dată, la mine) pot încerca să trag linie şi să adun. Şi aş zice că e ridicol să crezi că în politică e loc de naivităţi, de amatorism, de pulsiuni. Cine amestecă aceste ingrediente în politică, cine îşi stabileşte scopurile şi mijloacele politice pe genunchi ar trebui să se aştepte la amare şi mioritice deziluzii. Episodul la al cărui punct culminant am asistat azi, 21 august 2012, (am asistat fiindcă nu aş mai zice „l-am trăit”, tocmai ca anticorp la aceleaşi deziluzii şi la aceeaşi umilinţă) mi-ar putea fi o lecţie de pragmatism, după o mică radiografie, subliniez, personală!

Continui să cred că suspendarea prim-secretarului de partid şi de stat a pornit de la un calcul politic greşit şi a fost pregătită şi aplicată greşit, cu gafe infantile de parcurs. Un calcul care l-a scos pe acesta din morţi şi a adus regimului portocaliu voturi cîte nici nu ar mai fi visat vreodată. Cum altfel decît gafe au fost acelea de a nu şti, la virgulă, pe ce te bazezi, ce populaţie aştepţi la votul pentru referendum? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a accepta, în mod gratuit, fără să gîndeşti, impunerea unui cvorum? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a încasa pumni, cu garda jos, fără a face un pas măcar spre mijlocul ringului, ştiind ce adversar ai în faţă? Cum altfel decît gafă a fost să-ţi laşi în offside doi miniştri (dacă am pleca de la ideea că ei au fost puşi totuşi acolo cu cap!) în plină bătălie la baionetă – semn de maximă slăbiciune? Cum altfel a fost decît să taci şi să înghiţi sau doar să şopteşti duios cînd instituţii ale aceluiaşi stat aflat şi sub conducerea ta, te boicotează şi te face pe degete pe faţă? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a nu dispune de un desant tăios şi de răspunsuri prompte la nivel extern? Cum altfel a fost cînd în loc să scoţi Parlamentul la treabă, în regim de urgenţă, tu nu ai îndrăznit să-i tulburi dulcea şi inexpugnabila, suprema vacanţă?

Beneficiul acestui episod este însă acela că a scos la lumină cu cine avem de-a face. Din toată încleştarea am văzut exact cine sunt şi cum se manifestă actorii din teatrul „nostru”: Antonescu, Ponta, Şova, Macovei, Preda, Blaga, Ungureanu, Neamţu, etc. Am văzut şi culisele şi rezervele aflate la încălzire. Am văzut cum vine treaba cu statul român, cu instituţiile lui „reprezentative” şi cu… democraţia! Am văzut cum e cu Legea (de la Constituţie încoace!) potrivit căreia anularea voturilor a 7,4 milioane de români este, moralmente cel puţin, egală cu zero! Am realizat inclusiv cum s-au „cîştigat” legislativele şi prezidenţialele din ultimele dăţi. Am văzut care ne sunt „aliaţii” externi şi în ce hal de colonizare am ajuns. Am văzut care ne sunt „societatea civilă” şi „opinia publică”. Cum am văzut care ne este şi presa, „a patra putere”, emfatic spus. Am văzut şi „ce se poate” şi „ce nu se poate” şi de ce! Acum ar trebui să ştim ce aşteptări mai avem, cum le capacităm şi cui mai suntem dispuşi să acordăm o prezumţie de nevinovăţie.

Da, am asistat la o la o sfidare inimaginabilă pentru orice om condus de logică şi bun-simţ care, ne dă măsura naţiei pe care o populăm, sau mai curînd a populaţiei din care facem parte. Da, poate dacă mai ieşeau la vot 500.000 de oameni părăsindu-şi pentru un sfert de oră cearşeaful şi umbreluţa de plajă, poate altfel vorbeam azi. Da, dacă 100.000 din cele şapte milioane ieşeau în stradă cîteva zile-n ultima lună alta era situaţia şi măcar azi le tremurau nădragii acelor „judecători”. Acest episod, fără îndoială istoric, a fost, repet, ca un turnesol care ne-a arătat cine suntem, cum suntem. Şi nu, nu e bine, nu e bine ce-am văzut, doamnelor şi domnilor!

Desigur, avem dreptul (şi obligaţia, după mintea şi putinţa fiecăruia) să ieşim în stradă, să ne apărăm votul, opiniile, să nu ne resemnăm, ar fi în asta ceva ce ne-ar mai spăla poate obrazul, ar fi ceva care le-ar şterge unora de pe feţe batjocoritorul rînjet al „victoriei”. Ar fi poate momentul naşterii şi la noi a unei Solidarităţi, o solidaritate a străzii (stradă care nu este pe un perete de Facebook!) nu una a elitelor de carton, o solidaritate de temut de care avem iată nevoie acum, dar de care vom avea nevoie, după toate aparenţele, şi mîine şi poimîine! Cum vom avea obligaţia, dacă ne asumăm o anume identitate politică or civică şi dacă avem pretenţia de a fi parte a demnităţii naţiunii, să alegem, mai la iarnă, masiv şi în cunoştinţă de cauză, aducîndu-ne bine aminte şi ce şi cum am votat acum cîţiva ani, fiindcă prea uităm uşor! Cum pînă atunci, şi după, ar fi cazul să nu mai rostim numele unui vremelnic chiriaş de la Cotroceni. Să fie sfidat şi boicotat pe măsura „demnităţii” şi funcţiei lui! Acela împotriva căruia am votat ar trebui, logic, să nu mai existe şi să nu-i mai dăm cuvîntul pînă la ultimu-i drum spre ieşirea din scenă!
Politicienii, în schimb, nu au dreptul să mai facă apel la oamenii din stradă, la umilinţa lor, la mobilizarea sau demobilizarea lor atîta vreme cît ei înşişi nu au fost în stare să iasă şi să scoată oamenii în stradă! Cum politicienii (şi mă refer la… „putere”!) nu pot să mai aibă pretenţia să mai arunce totul, drept scuză pentru impotenţa ei, exclusiv în cîrca unei curţi uzurpatoare de realitate, de bun-simţ şi de drept! Înainte, puterea ar trebui să-şi dovedească pe de-a-ntregul legitimitatea, pretenţia la încredere, la… coabitare. Puterea ar fi trebuit, şi ar trebui mai departe, să-şi exercite… puterea, cu tot ceea ce presupune asta, pentru români, nu doar să defileze în tricouri pe care scrie 7,4 milioane!

Dincolo de toate, viaţa ne e asta de prin bătăturile noastre, cu verile, cu secetele mortale, cu toamnele şi cu troienele noastre ucigaşe! Mulţi dintre noi suntem îndreptăţiţi să nu mai avem răbdare şi să reacţionăm mînaţi nu doar de raţiune. Pentru mulţi dintre români poate aceşti opt sau zece ani sunt sau au fost ultimii! Mulţi dintre ei nu vor ca într-o dimineaţă să vină cineva de la procuratură, sau vreun jandarm, să le pună oglinda la gură să vadă dacă mai respiră. Mulţi dintre ei ar vrea să ştie că pruncii lor nu fac parte dintr-o „marjă de eroare”!
Ca leac personal împotriva iluziilor, şi a bătăii lor de joc (!), însă, n-aş mai amesteca lucrurile şi aş continua să gîndesc, poate cinic, cu oarecare detaşare, fără patimă, fără lehamite şi fără ură, fără nesimţire chiar, mi-aş aminti că la meci poate fi exact ca… la meci! După partidă, se ştie, protagoniştii ţipă că i-a furat arbitrul, apoi îşi împart primele de joc, fac schimb de tricouri iar noi, plătitorii de bilet, rămînem doar cu huiduielile şi, pe ici pe colo, cei mai slabi de înger, cu cîte-un infarct, sau după caz, cu o legitimaţie de… puşcărie. Fiindcă… merge şi-aşa sau n-a fost să fie… altfel!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Text pornit de aici, din Power&Politcs World. Şi găzduit şi aici, de Cotidianul.

Braţ la braţ cu Dante!

După tot ce văd şi ce aud aş zice că de ieri România e o ţară care, urmare unui cataclism, a rămas fără şapte milioane de locuitori. A venit, aşa din senin, o bombă (atomică sau de alt fel) şi ne-a ras de pe faţa pămîntului, urmînd ca ceilalţi să vină şi să ne îngroape. Aşa se vede ţara asta şi din… prispă şi din avion.
Autorii referendumului (recte USL-ul) se căinează: că pe listele electorale au fost chiar morţi, că o fi şi-o păţi cu cvorumul ăla impus de 50%+1, că n-au apucat să numere, că hunii au pîrjolit totul în cale, etc.,etc… „Victima” referendumului face din nou şi ea ce ştie mai bine, hăhăie pe înfundate (să nu mai bată la ochi!) şi se arată – el şi aderenţii de la geamlîc- în faţa sfidaţilor drept marele, înţeleptul, legitimul , reformatorul, memorabilul şi onorabilul şef al statului.
Bun. Ăsta-i peisajul. Uităm, cred, însă cîteva lucruri. Noi suntem în cauză, nu suntem o ficţiune! Noi (eu, tu, el, ei!) am făcut şi facem posibilă această aritmetică bezmetică. E, repet, ca în fotbal! Pînă la urmă am luat bătaie cu 3-0 (pe drept, pe nedrept dar ăsta-i scorul!) şi acum ne tăvălim de durere ţipînd că ne-au furat cu arbitrii şi cerşim o judecată a nu ştiu cărui tribunal „imparţial”! Murim cu dreptatea de gît, cum se zice!
Dacă această încă romantică şi entuziastă USL dădea dovadă de profesionalism şi realism politic şi nu făcea cîteva greşeli capitale, adică dacă nu-i renăştea din cenuşa pierzaniei pe Băsescu şi pe ai lui prin însăşi precipitarea referendumului şi dacă nu-i tremurau brăcinarii la prima uitătură piezişă a stăpînilor de la Bruxelles, altfel stăteam acum de vorbă. Dacă aveau măcar caracterul şi sîngele să spună nu în faţa Înaltei Porţi, acum dormeau ceva mai liniştiţi! Mai mult, poate se mai alegeau şi ei cu un dram de stimă în plus, şi cu ceva procente electorale consolidate la… puşculiţă. Dacă unii dintre noi (doar-doar cîţiva încă peste admirabilii şapte milioane şi ceva!) nu stăteam cu burta la soare, la mici şi la bere pînă în al doişpelea ceas, altfel stăteam acum de vorbă. Dacă organele îşi făceau treaba şi punea ordine în liste separînd măcar vii de morţi, dacă statistica făcea ordine în… statistici şi le comunica din vreme, altfel stăteam de vorbă acum! (Deşi am vaga impresie că şi din interesul politic al… părţilor aşa se şi dorea să arate unele listele electorale  – tacit, de comun acord, uşor manipulabile!)
Şapte milioane şi ceva de români se simt frustraţi, trădaţi, se simt trimişi în exil şi aproape îngropaţi! Pe bună dreptate! Dar, pe ici pe colo, totul seamănă cu un blat ordinar al politichiei faţă cu amărîtele noastre realităţi, sau măcar cu o indolenţă puturoasă a unora. Ceilalţi, „boicotanţii” şi absenţii inconştienţi (oricum muţi, fără voce şi fără dreptul de mai cuvînta de acum!) aplaudă bezmetici în altă iluzie, a unei victorii fără trofeu şi fără beneficii.
Una peste alta, rămîne ce… rămîne: colonizaţi la propriu (terenuri, fabrici si uzine!) ne-am lăsat iată uşor colonizate pînă şi minţile! La aşa popor, aşa „conducători”, se zice. Unii zic că ne-ar mai putea scoate de aici o… „a treia cale” sau o „a treia forţă”, „curată”. Nu o văd însă decît în eseuri şi nu cred că se va naşte dincolo de generaţia curentă. Cum mai spuneam, pînă în noiembrie cel puţin vom rămîne pe un teren de luptă trist în care ţara va fi jucată-n picioare sub ochii noştri hipnotizaţi şi deliranţi (asta-mi aminteşte de viţeii de la poarta nouă!) Şi cum se întîmplă firesc, din stîrvul încins de căldură se vor îngrăşa din plin extremele de toate culorile, partide de televizor sau de alte însemne dar, şi (mai ales!), disperarea unora dintre noi, încă suficient de idealişti într-atît încît să-l acopere cu flori!

Update:Aflăm, potrivit Institutului Naţional de Statistică, că suntem, în urma recensămîntului din 2011, 19.042.936 de români! Din care 16.527.971 suntem români votanţi. Aşadar, cvorumul este de 8.429.265 de români! Practic, cvorum atins, preşedintele Băsescu demis! Asta spune acum PSD-ul iar Curtea Constituţională va trebui să decidă  ce înseamnă cei 51% din populaţie! În ciuda unor evidenţe cred că această CC va hotărî cum s-a… stabilit. Sfidarea, minciuna, hoţiile vor circula mai departe libere pe stradă, braţ la braţ cu Dante şi cu speranţele lui! Nu-i bai, nu-i prima şi nici ultima oară şi… „ce e val ca valu’ trece!”  De ce doar acum aflăm însă aceste date, în al treisprezecelea ceas, de ce ele nu au fost oficializate ca bază de calcul a referendumului?!  De ce-mi pare aici o altă insultă, la adresa mea cel puţin, sau o altă indolenţă crasă?!
Nu văd de ce şi cu ce toate astea ar schimba cu prea multe starea-mi actuală, nervii şi cele povestite de mine mai sus! Părerea mea!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia are legătură numai cu prispa şi avionu’!

P.P.S. – Prin grija Gabrielei, căreia îi mulţumesc, puteţi găsi acest text şi aici: Power&Politics World