Puţintică rezistenţă. Meteorologie

Arde sfîşietor (şi) vara asta. Cum ardea gerul în februarie. Mă refer la ardere şi nu la sensul mercurului din termometru. Şi ne era dor de vară în iarnă. Şi ne e dor de iarnă, în vară. Sau măcar de o răcoroasă, căldicică, ploioasă toamnă… Suntem, desigur… „meteodependenţi”. „Totul se pune în această egoistă ecuaţie”, mi-a spus un bătrînel mai deunăzi. „Nu ne e prea bine nicicînd, nici cînd ne fierb creierii nici cînd ne îngheaţă. Suntem croiţi tare prost!”.
Dar cîte alte dependenţe nu avem! Sau… dependinţe nesufleteşti sau sufleteşti, după caz! Din aceeaşi înţelepciune însă sunt încredinţat ca dincolo de anotimpurile extreme ne vom aşeza mai în firesc mai la toamnă şi mai spre primăvară. Fusesem învăţaţi de mici că trăim „într-o ţară cu climă temperată”. Probabil de aici şi rezistenţa noastră la… intemperiile de tot felul. O rezistenţă, ce-i drept, debilă. De aici şi răbdarea de a le lăsa să treacă toate şi mai cu seamă războaiele ce nu-s ale noastre. Suntem încredinţaţi că „data viitoare” va fi mai bine. Aşa-i firesc mersul lucrurilor, după mintea noastră: să fie „mai bine”. La cît de… „altruişti” cu viaţa, cu oamenii şi cu variile noastre aşteptări suntem, m-aş întreba cum am fi fost dacă eram trăitori doar într-o lungă şi fierbinte vară sahariană sau într-o lungă şi geroasă iarnă polară? Şi cît de nezdraveni la cap ar trebui, totuşi, să fim ca să ne lăsăm pîrliţi de bună voie?
Una peste alta pe arşiţa asta, din instinct de conservare şi exersînd picuţul de rezistenţă, voi sta mai la umbră, precum pe gerul ăla m-am ţinut deoparte! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – E o zi mirabilă azi!

Proprietate privată! Întrebări, Mitică?

Pentru început aş remarca faptul că Anul Caragiale este, iată, cinstit în chip fabulos. N-ar fi sperat, cred, nici Nenea Iancu şi nici Mitică la un asemenea festin de ziua lor!
În prelungirea acestui gînd apoi, fapt deloc surprinzător pînă la urmă, constat că românii (n-aş spune România, fiindcă nu are cum!) s-au rupt din nou în două sau trei. În cîteva zile s-au acumulat şi consolidat duşmănii pe cap de locuitor de ne-au cocoşat (adăugate la cocoaşele noastre oricum suficiente şi foarte concrete). Sunt de-a dreptul surprins cîte lecţii mi-au fost aplicate, cîte sfaturi, cîte învăţături mi s-au dat de către o sumă de cetăţeni (desigur binevoitori anonimi) sau de docte personaje cu nume şi prenume, aici pe această pagină sau pe altele ce-mi aparţin. Toţi au considerat necesar să mă îndrepte, să ma aducă pe drumul cel bun, spre binele meu şi al ţărişoarei, fiindcă sunt, nu-i aşa, o oaie rătăcită care nu poate sau nu vrea să înţeleagă răul la care e părtaş şi pe care-l propagă spre întortochiatele căi ale minţilor celor mulţi. Citind de-a curmezişul, ca să-şi satisfacă obsesiile şi să-şi justifice exhibările partizane, le-am surprins rînjetele satisfăcute în a-şi argumenta lipsa argumentelor, simptomatic, fie cu cîte o înjurătură sau aducere a mea la zidul epitetelor… dezonorante, fie cu ameninţări trecînd de benignul „las’ c-o să vezi tu!”…

În privinţa celor ce-au dus la această situaţie, da continui să cred că lucrurilor trebuiau să li se schimbe cursul. Şi eu am fost de părere însă că modul în care ele s-au schimbat ar fi putut fi altfel, fără derapaje. Dacă ele s-au produs asta nu însemnă şi că e sfîrşitul lumii. Cum am fost de acord şi cu faptul că, din grabă şi nepricepere, iată unui anumit personaj i se atribuie acum o nedreaptă statură de erou naţional, cu aferentele beneficii electorale. Eu unul aş fi preferat, şi aştept încă, anticipatele, cît mai grabnic. Despre insuportabilitatea „atmosferei” am scris de altfel constant pe aici de ani buni iar cine e curios să-mi afle motivele poate căuta ce şi cum. Lucrurile îşi urmează, iată cursul, şi vor intra, sper, în firescul lor, în sfîrşit, respirabil (în alte „avantaje” pentru noi, muritorii de rînd am învăţat de mult să nu mai cred!).

Binevoitorilor sau nu, de mai aproape sau de aiurea, aş vrea să le spun că mă bucură vizitele lor, mă onorează cu atît mai mult cu cît au a aduce argumente şi mă pot incita la dezbateri oricît de contradictorii ar fi acestea. Celor (postaci de meserie sau nu) ce au însă chef să mă „pună în discuţie”, pe… prispă sau la… telefon cu cunoştinţele, fiindcă am avut tupeul să le ating idolii de mucava sau convingerile n-au decît, în orice termeni o fac. Trăim într-o lume… liberă. Totuşi le-aş aduce aminte că gîndurile-mi, opiniile-mi sunt proprietate personală (pînă la o contrară asumare a… răspunderii pe tema asta!). Le-aş spune că e de bun-simţ ca atunci cînd te duci la cineva să baţi la uşă, să te ştergi pe picioare, să îţi laşi bocancii pe preş şi să dai bineţe. Pînă acum nu am închis nimănui uşa-n nas însă de azi voi avea grijă să nu mai dau satisfacţie rînjetelor celor care aveau senzaţia că li se cuvine să-şi verse cuvintele şi lăturile aici sau în alte locuri „virtuale” cere-mi aparţin. Din cînd în cînd, salubritatea e necesară!


Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. Făceam şi în alt loc o analogie: ceea ce se petrece e ca în fotbal. Microbişti şi cunoscători înfocaţi fiind, asistăm la un meci. Cele două echipe joacă, cu trofeul pe masă, şi joacă pe prime grase de joc. Noi vociferăm, cîntăm, huiduim şi din cînd în cînd spargem cîte-o sămînţă şi mai bem o bere. La final, băieţii îşi încasează trofeul, primele în uralele mulţimii. Cîţiva microbişti îşi smulg părul de ciudă şi strigă că i-a furat arbitrul. Ascultînd „recursul etapei” mai căutăm o bere însă de cele mai multe ori constatăm că frigiderul nostru este deprimant şi trist de gol! Între timp băieţii şi-au schimbat şi tricourile şi dansează în vestiare.

Înaltele Curţi ale Urii. Şi setea de sînge

Setea de sînge… Primordială. Imemorială doar?! Ţin minte nişte scene dintr-un film „vechi”, desuet şi patriotard, pesemne, după gustul rafinaţilor şi scrobiţilor de azi: „Horea” (1984), regizat de Mircea Mureşan, după un scenariu de Titus Popovici, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Şerban Ionescu, Mircea Albulescu, Radu Beligan, Mircea Diaconu, Alexandru Repan, Ion Besoiu, etc., etc… Istoria se ştie. 1784. Răscoala. Un film remarcabil, actori, roluri, replici pe măsură. Însă nu despre film şi nici măcar despre acele istorii eroice vreau sa vorbesc… Este acolo o scenă. Cea în care capii răscoalei ţăranilor împotriva Imperiului sunt purtaţi în nişte căruţe, înlănţiţi, prin toată „Ţara”. Ca să-i vadă lumea, drept exemplară imagine a „justiţiei” imperiale. Şi lumea se uită ca la urs, unii făcîndu-şi cruce, alţii aruncîndu-şi căciulile în pămînt… Imperialii ştiau că aşa „vor rezolva cazul”, că vor înspăimînta norodul iar, la urmă, îi vor potoli şi setea de sînge fiindcă avea să urmeze celebra execuţie cu public de pe Dealul Furcilor, de lîngă Alba, celebra scenă a „tragerii pe roată” şi a sfîrtecării în bucăţi a trupurilor lui Horia şi Cloşca.
Mă gîndesc care-i pînă la urmă diferenţa dintre „atunci” şi „acum”? Dintre fetele bătrîne ale procuraturii comuniste, dintre „virginele” justiţiei democrate şi dispreţuitorii grofi sau nobili imperiali care, toţi şi toate, erau convinşi că justiţia, aproape… divină (!), le e dată lor cu o finalitate simplă: eşafodul, ura, frica, uralele fanaticilor. Cîte diferenţe şi cîte asemănări vedeţi, dincolo de rugozităţile aferente timpurilor? Ba mai mult, ce-aţi spune pînă la urmă de o căruţă cu nişte inşi în lanţuri, zdrenţuiţi de soare, ploaie, vînt şi purtaţi aşa prin mulţimi, prin ţară, săptămîni la rînd? Ah da, ignor chiar şi faptul că asta n-ar da bine deloc exemplarelor… Înalte Porţi şi Curţi de aiurea!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O ţară de frig

O ţară îngheţată în care unii îşi fac şi desfac guverne fără noimă. Guvernele lor. O ţară îngheţată în care oamenii protestează în Piaţă. Protestul lor. O ţară îngheţată în care oamenii mor sub viscolul alb. O ţară îngheţată, fără drumuri şi cu trenuri care nu duc nicăieri. O ţară cu prea puţine elicoptere. O ţară cu mortul pe masă. Ţara noastră. O ţară de aleşi cu avion la scară. O ţară îngheţată în care oamenii se uită la televizor. O ţară îngheţată, o ţară de ştiri, în care ştirile nu contează. O ţară de ger în care strada, oamenii, nămeţii sunt totuna. O ţară îngheţată fără compasiune. O ţară de numere, statistici, coduri şi bile (de vot). O ţară de păreri în care reanimarea ţarii e o „miscare publicitară.” O ţară ca un ciolan îngheţat. O ţară fără cap şi coadă. O ţară îngheţată frumos. O ţară frumoasă în care nu se mai poate trăi. O ţară de iarnă. O ţară fără cuvinte. O ţară fără punct. O ţară de punct şi virgulă şi puncte de suspensie… O ţară ca o teorie a conspiraţiei.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Scuze, Coane Iancule! Semnat: Mitică

Este, fără îndoială, un truism să vorbeşti azi despre actualitatea lui Caragiale. Potrivit unora e chiar desuet şi peste-poate de plicticos. Chiar dacă Tipătescu, Trahanache, Caţavencu, Farfuridi, jandarmul Pristanda, Brînzovenescu şi Dandanache sunt mai… unşi, mai fini, mai sofisticaţi, mai amorali, ei sunt departe de modelele actuale de rating… Joiţica şi Veta sunt mai… porno, mai adulterine, mai fiţoase, mai accesorizate azi, ce-i drept, dar tot degeaba! Doar Mitică, „Vocea patriotului naţionale”, ce a mai rămas în picioare şi priveşte de pe margine (sau, după caz, din faţa statuii de la Naţional), în ciuda gerului năpraznic, şi e singurul care mai ţine steagul sus:
” Mitică… şi mai cum?
– E destul atâta: Mitică – de vreme ce și dumneata îl cunoști tot așa de bine ca și mine. Firește că trebuie să-l cunoaștem: îl întâlnim atât de des – în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus – în fine pretutindeni.”
Noi, rumânii, miticii adică – nu toţi desigur! – fundamental liber-schimbişti, complicaţi şi simpli tototdată, suntem atît de previzibili şi cu prea mici marje de surpriză asupra metehnelor şi dedesubturilor noastre psihanalitice… Dincolo de teatrul zilei, efemer precum o gazetă, independentă sau de partid, un „Cănuţă, om sucit” ne aşteaptă la fiecare colţ de stradă şi „Multe şi de toate a-ncercat el în viaţa lui, ca să şi-o poată cîrpi de azi pe mîne. A făcut, fiindcă şi el era român, a făcut şi politică; a părăsit totdeauna opoziţia, din cauza nemărginitei şi injustei ei violenţe, în ajunul venirii ei la putere, şi s-a alipit totdeauna de guvern, care-n definitiv nu era aşa de vinovat, cu cîteva zile înainte de trecerea acestuia în opoziţie. Şi pe urmă iar aşa şi tot aşa.”
În felul ăsta, „Aurora democratică”, operă a soţietăţii noastre profund şi deplin reformate, îşi flutură steagul peste capetele noastre după vreo 127 de ani, ca şi ieri. Dar ce-s 127 de ani pînă la urmă? Două vieţi de om puse cap la cap, nimic mai mult!
„Simţ enorm şi văz monstruos”, spunea bonom şi tragic, mult-contestatul, la vremea lui, Nenea Iancu. Şi cu tot acest văz, cu dramu-i de naivitate, dînsul mai credea că: „Nu, hotărît, neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă,  nu e pîn-acuma dospit cumsecade.“
„Nene Iancule – aş zice eu, un Mitică de azi, „băiat bun, de-ai noştri, din popor“ – iartă-ne, dar nici pînă acum nu ne-am dospit cumsecade. Ba cred că suntem şi mai rău, semn care mă duce la gîndul că drojdia nu ni-i deloc bună, cu tot ambîţul nostru! Iartă-ne, Coane Iancule!”
„Al dracului Mitică!”, mi-ar veni cred, hîtru, răspunsul, de undeva de dincolo de scenă…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Alternativa care… „este”!

N-aş crede că mai sunt prea mulţi (atît de mulţi încît să conteze!) cei care să mai fie convinşi că anul viitor, în 2012 adică, puterea portocalie îşi va mai păstra… puterea. În ciuda tuturor alchimiilor electorale produse în laboratorul (seamănă cu laboratorul iluzoriu al doctorului Baltazar, cel din desenul animat, dacă-l mai ţineţi minte!) instalat la Cotroceni, alchimii în bună măsură – părerea mea! – cu miros puturos, este evident că românii vor, din nou, altceva. Şi asta măcar în virtutea tradiţiei mioritice ciclice a alternanţei la putere, a realităţilor care sunt împotriva acestei guvernări şi a efectelor ei nefaste!
Aşadar, după mine, nu asta e problema. Cum pe mine unul, nu prea mă interesează nici măcar cît de confortabil (şi cît timp) se va mai simţi preşedintele Băsescu „în pat” cu viitoarea guvernare sau cum vor arăta „dezvăluirile” viitoarelor DNA-uri, ANI-uri sau ale viitoarelor „structuri” şi parchete gata să satisfacă nevoia de justiţie a noii puteri în raport cu matrapazlîcurile oranj. Toate astea, şi cele colaterale, ca şi în prezent, vor ţine pînă la urmă de domeniul cancan-ului, al circului, al dezbaterilor sterile de azi pe mîine şi al rating-ului de presă. Problema, cred, este că actuala opoziţie (şi, deci, prezumtiv viitoare putere) nici nu spune şi nici nu arată încă nimic! Ba dimpotrivă, observînd măcar episoadele… intestine de genul Geoană (chit ca da, o salubrizare a „punţilor” bărcii USL-ului este cît se poate de necesară acum înaintea anului electoral), văd ce nu ar trebui să văd, respeciv spălatul rufelor în public. USL-ul nu va cîştiga localele şi legislativele de anul viitor fiindcă liderii ei sunt frumoşi, deştepţi şi imaculaţi, ci fiindcă 55% din români s-au săturat de mizeria, minciunile şi fărădelegile lăsate în urmă de vremelnicii puterii de azi. USL-ul va avea, poate, cît de cît un merit dacă va reuşi ca, într-un an de zile, să-i smulgă din convenabila lehamite – pentru PDL-işti şi-ai lor! – pe nehotărîţi, pe… ceilalţi încă văzuţi drept masă manevră pentru unele, cum spuneam, alchimii electorale portocalii (pe fond… roz, desigur! 😉 ). Asta ar putea duce pe moment la o entuziasmantă victorie „populară” anul viitor, la scene euforice în Piaţa Victoriei, de genul celor văzute mai ieri la Roma, în faţa Palatului Chigi sau la Atena, în Piaţa Syntagma, la plecarea lui Berlusconi şi a lui Papandreou de la putere. Nu va fi însă suficient, cum spuneam, dacă USL-ul nu va fi capabil să demonstreze şi „altceva” cu care să le aducă românilor ceea ce au pierdut demult: încrederea. Şi mă refer la un proiect realist pentru România care să dea certitudinea construcţiei unui stat de bun-simţ şi nu o reformă a unui stat batjocoritor împotriva cetăţenilor săi aşa cum se întîmplă acum.
Mai este un an şi sunt circumspect: nu văd şi nu aud nimic dinspre această opoziţie. Nu văd capacităţile şi oamenii care ar fi în stare să facă şi altceva decît să cîştige nişte alegeri care „se vor cîştiga de la sine” aproape! Iar după purgatoriul pe care-l vom fi traversat pînă atunci, tare-mi e că acea euforică Piaţă a Victoriei, dintr-un noiembrie sau decembrie 2012, va deveni în scurt timp de la consumarea singurei alternative, o Piaţă a Deznădejdii fără ieşire!
Ce-i drept, mai e un an pînă atunci şi… vom trăi şi vom vedea!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Gesturi. „Care să spună ce?!”

Confuzie, dezechilibru, neîncredere, suspiciune… Sau ură, egoism, ipocrizie, curvăsăreală, hoţie, prostie, fudulie… Nu ştiu, oi fi bolnav dar mă uit în jur, privesc în jos, privesc în sus şi asta văd. Ici-colo, mici umbre de onoare sau gesturi normale cu cei şapte ani în zeste. Prea puţine ca să mai schimbe starea de fapt şi putoarea. Şi dacă m-aş referi la întîmplare numai la prezenţa istorică a Regelui Mihai I într-un Parlament adormit din care a mai rămas doar numele sau la gestul firesc şi dureros pînă la urmă al lui Şerban Huidu de a-şi cere iertare dezamăgind pesemne o lume care ar fi preferat o spălare pînă la isterie, în public, a unor păcate şi ar fi de ajuns… Ar fi de ajuns altundeva, altcîndva, nu aici. Ar fi de ajuns să vindece şi să adune ceva într-o ţară cu un stat şi o populaţie (nici nu zic măcar popor!) cît de cît normale (nici nu zic măcar demne sau mîndre!)
Să mă mai mire zilnicele ştiri despre disperaţi care se sinucid? (O, nu, nu din motive de onoare sau umilinţă naţionale, ci din biete disperări şi orgolii casnice, din frici de moarte şi de foame, din amantlîcuri, beţii sau nefericite aruncări în stradă!) Să mă mai mire circul bisericos cu moaşte în faţa dezbrăcaţilor flămînzi? Să mă mai mire o hăhăitoare întrebare aruncată drept răspuns la un gest, ca un scuipat în obrazul istoriei, de un rege căţărat peste batjocurile de mai sus, „care să spună ce?!…”
Ar fi de ajuns cîteva gesturi sau vor fi de ajuns şi la noi, veţi spune, voi cei optimişti… Lucrurile şi oamenii se cern şi aleg în ce loc să stea, de ce parte a baricadei, veţi zice…  Minorităţile contează şi sunt motorul care aduce schimbarea, mă veţi combate… Sper şi eu, sper ca peste o vreme, după ce emoţia şi aplauzele fireşti ale zilei de mîine vor fi trecut, să spun. „Da, m-am înşelat iar!…”

Căutînd nişte explicaţii la ştirile acelea despre sinucideri, la motivul acestor patetice şi fatalmente subiective rînduri de fapt, m-am oprit la un citat din Durkheim: „Omul nu poate trăi dacă nu simte ataşament faţă de ceva care să-l depăşească… viaţa nu este suportabilă decât dacă îi intrevedem raţiunea de a fi, dacă are un ţel prin care să merite osteneala de a o trăi…” Ataşamentul, ţelurile, ostenelile noastre unde-s?…

Servus, Blogolume!

Toate cele bune!

Creaturi toxice

Veţi zice, probabil, că vin cu nişte şabloane, că o „minima moralia” a fost scrisă şi a fost scrisă bine, că fiecare din noi ne avem frustrările mai mult sau mai puţin marcate, că trăim pînă la urmă cum ne aşternem în cea mai imperfectă, găunoasă şi păcătoasă lume din toate cele posibile. Aşa este, fără îndoială, aş vrea doar să spun că am iluzia că am putea să ne facem existenţa un pic mai uşoară, fiind noi aşa cum avem pretenţia să fie cei care ne formează lumea, universul sau „societatea”. O definiţie uzitată a societăţii este de altfel şi cea care vorbeşte despre o „totalitate a oamenilor care trăiesc împreună și între care există anumite relații bazate pe legi comune; colectivitate.” Care legi comune, care colectivitate, aş întreba?!
Aş fi putut da alt titlu postului ăstuia: „Fiinţe toxice”, dar mi s-a părut prea blînd gîndind că prea puţini dintre noi (am?)au ajuns să mai vadă (sau să vedem?) în jur… fiinţe, fie ele şi toxice!… Despre alienare şi alienaţi, despre toxici şi intoxicaţi se pot găsi, de bună seamă, lucrări interesante însă cred că teoria, chiar asimilată, nu prea duce şi la o practică pe măsură.
Aşa că aş zice aşa: suntem exigenţi, pretenţioşi, ne dăm docţi şi atoatecunoscători, ne închipuim a fi altruişti şi atenţi şi mereu înconjuraţi de dreptate (sau nedreptăţiţi!), dar mereu raportîndu-ne la noi înşine, nu şi la ceilalţi. Cîţi dintre noi, dimineaţa, cînd plecăm pe unde ne leagă drumurile ne privim în oglindă şi recunoaştem că noi suntem cei toxici şi că le vom face altora încă o zi de coşmar?

Avem pretenţia ca timpul nostru să fie, musai, şi timpul lor, ca ei să se supună şi să zîmbească cînd le cerem să rezolve… ieri „sarcina” năzărită astăzi! Vrem să ghicească şi să execute ceea ce nouă nici măcar încă nu ne-a trecut prin cap şi vrem să-şi amintească ceea ce noi am uitat de mult fiind mult prea… ocupaţi! Daa, suntem extrem de ocupaţi! La noi totul este urgent chit că peste cîteva ore vom uita cu totul acele „urgenţe”. Noi putem fi nervoşi, putem ţipa, putem sufoca şi putem dispune orice scrîşnind din dinţi fiindcă ei, nu-i aşa?, n-au dreptul să fie nervoşi, nemulţumiţi sau abătuţi. Ei trebuie să înţeleagă, să se conformeze şi să stea exact acolo şi atît cum le ordonăm. Ei nu au treabă, ei n-au obligaţii, n-au priorităţi, n-au viaţă pînă la urmă! Avem pretenţia să fim pupaţi în fund, să ni se deschidă uşile, să ne fie servită cafeaua, să nu ni se ceară, să fim mereu înţeleşi şi aprobaţi iar ei să radieze de fericire cînd îi facem preş. Trebuie să ni se accepte „calităţile” suverane, să nu fim traşi la răspundere, să avem dreptul de a ne deşerta eşecurile (falimentul?) în cîrca lor. Dacă nu avem habar pe ce lume trăim, dacă nu avem un proiect, o strategie şi nişte termene asta e mereu numai şi numai din vina… „lor”, pentru că sunt nişte incompetenţi şi nişte putori şi nişte nerecunoscători care nu realizează sacrificiul nostru suprem întru bunăstarea lor şi a… comunităţii!
Noi avem dreptul să nu comunicăm, să nu răspundem la telefon, să nu ne citim mailurile fiindcă, da, avem mereu alte treburi foarte importante de făcut, treburi secrete şi de… nedelagat! Care treburi? Ştim noi mai bine! Noi trăim între două dări de seamă şi trei linguşeli, între trădări şi lovituri sub centură şi cu grija maximă de a şterge după fiecare… întîlnire de taină, cu… tandreţe, praful de pe reverele trădaţilor de ieri şi de mîine. Noi avem drept de proprietate asupra lucrărilor celorlalţi mărunţi şi le putem dosi sub cheie dacă ni se par cumva… primejdioase acum pentru autoritatea noastră. Le vom scoate însă la lumină ca fiind creaţiile noastre, peste un timp, la momentul potrivit şi cînd autorii lor vor fi uitat sau vor fi fost pe deplin dresaţi încît să nu şi le mai recunoască. Sau şi mai simplu, putem arunca la coş sau putem da „delete” oricînd e vorba despre ceva care ne-ar îndatora în faţa rîmelor aliniate în poziţie de drepţi. Ba chiar putem călca pe cadavre, avem şi dreptul ăsta, dacă ne deranjează suspiciunile cuiva, cum avem dreptul şi… obligaţia de a dormi liniştiţi după asta! Noi am fost aleşi, suntem de neclintit, suntem odihniţi, liniştiţi, suntem competenţi şi arhisuficienţi! Competenţa şi liniştea de a nu face nimic e atît de… stresantă şi pentru asta ne merităm trofeele! Şi mai ales, noi suntem, desigur… indispensabili! Ăsta ne e codul… secret!
Nu avem slăbiciuni, nu suportăm creaturile din jur, ne enervează prezenţa, mirosul, hainele lor ieftine şi atingerea lor, şi mergem… elegant şi parfumaţi mai departe. Iar dacă vreo creatură nefolositoare azi (prieten sau slugă, chiar nu contează!) care ieri ne-a pus o cărămidă la statuie, are îndrăzneala de a ne întinde mîna cumva sau are tupeul să ne ceară ceva, avem grijă să i-o retezăm scurt: „Te cunosc de undeva?!”
Scriam ceva despre o „ţară a lor”. De data asta cred că asta e ţara… noastră! O ţară toxică de care ne plîngem, cu creaturi toxice, nici măcar fiinţe, şi căreia îi pregătim soluţii şi… un management Eco, cu vidanjele verzi ale salvării! Dar, repet, cîţi dintre noi, dimineaţa, cînd plecăm pe unde ne leagă drumurile ne privim în oglindă şi recunoaştem că noi suntem de fapt cei toxici?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

E ţara lor!

„E ţara lor. Asta e ţara lor”, am auzit-o spunînd pe jurnalista Mirela Voicu, într-o discuţie la tv. mai zilele trecute. Vorbea despre niste beizadele (ah, un nou termen in vogă!), despre nişte manelişti care tulburaseră liniştea unei străzi, despre nişte „oneşti oameni de afaceri” care umpluseră cu Bentley-uri strada din faţa unui restaurant unde se petrecea o nuntă, despre fiţe siliconate şi play-boi tolăniţi pe plaje, ecrane şi coperţi colorate… Am simţit cumva în plex constatarea ziaristei. Poate că a spus-o într-un anume fel, pe un ton tare şi amar, pentru a mă convinge mai tare de acestă realitate. Da, e limpede, chiar aşa e! Pînă la urmă, de fapt, ce căutăm noi în „ţara lor” şi-n realitatea lor? Pe bune, de ce am simţi noi un sentiment de excluziune cînd de fapt ar trebui să ne punem în pielea lor şi să judecăm că de fapt… ei ar trebui să se simtă ameninţaţi? Ameninţaţi că le călcăm trotuarele, că le vedem casele, că le vorbim limba (chiar dacă ei au un dialect al lor!), că le deranjăm tihna şi afacerile cu bolnăvicioasa noastră curiozitate. Şi nu, nu-şi împart numai ei „ţara”, mai e o mînă de birocraţi şi „politicieni” cu care-şi pun în ordine în deplină frăţietate teritoriul. Chiar nu vedem, oare, că suntem în plus? Crimele sunt ale lor, afacerile la fel, jocurile electorale pe sub masă îi privesc, meciurile, ştirile… Atunci? Putem să ne căţărăm prin toţi copacii şi stîlpii care adăpostesc zonele de maximă audienţă şi vizibilitate, putem să dăm din aripi, să umbrim locul şi să croncănim în megafoane: un stol uşor de speriat şi de… zburat la primul „Huşşş!”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. – E toamnă, iar, p-aci prin ţara… lor?!

Cînd poştaşul o să sune o singură dată

Guvernul le-ar pune pe masă pensionarilor un „coş de solidaritate„: ceva făină, zahăr, ulei, mălai şi orez la preţ minim. Nu ştiu ce va fi însemnînd acest preţ minim şi dacă această solidaritate nu ar trebui să fie mai curînd un ajutor de înmormîntare. Ştiu, sună cinic, cu puţin mai cinic însă decît cumpărarea binevoinţei electorale a românilor care a început deja. Cu puţin mai cinic şi decît „reformarea” statului ale cărei beneficii se simt din greu azi şi în urma căruia promotorii ei (Băsescu & Co.) sunt convinşi că vor intra în istorie. Cinic va fi şi capitolul ăla de manual de istorie: „Reforma lui Băsescu. România: 2004-2014” care va măsura, statistic, împuţinările românilor cauzate de boli, de pierderea minţilor, de disperare, de analfabetism, de foame, de crimă, de hoţie, de noua (dez)ordine (nu, nu amoroasă!), de muţenie, de dor de ducă! Sau poate nu va mai măsura nimic fiindcă, nu-i aşa, reforma va fi fost pe deplin desăvîrşită iar împuţinarea totală, conform strategiilor locale şi globale anti… criză!  Poate că în locul unei istorii corecte capitolul cu pricina va fi înlocuit cu best-seller-ul „Romania under Basescu. Aspirations, Achievements, and Frustrations during His First Presidential Term” (completat între timp cu volumul 2!). Măcar pînă atunci cei rămaşi vor şti să citească fiindcă, da, e un lucru bun ca ora de lectură să devină, iată, obligatorie din şcoala primară! (Nu ştiu cum naiba pînă acum „citirea” devenise facultativă!). „Cinic” e efortul celor ce strigă la tv în fiecare zi despre nu mai ştiu ce grozăvii, cinic efortul celor ce ascultă şi riscant gîndul celor ce mai speră. Adevărul e că nu aş fi crezut acum cîţiva ani că România chiar va deveni rapid, lin, fără convulsii „România cinică”, ţara cîtorva împotriva celorlalţi, buimaci, depresivi, căzuţi în noroi aşteptîndu-şi recunoscători şi umili nu pensionarea (idealul generaţiilor mai vechi) ci ajutorul de înmormîntare, în avans, adică biletul roz al sfîrşitului pentru care au contribuit „la buget”, conştiincioşi, atîta amar de vreme. Va fi suficient şi economicos astfel ca poştaşul să sune o singură dată. În viaţă!

Nu văd multe din „rosturile” şi „dezbaterile” care „frămîntă” azi „scena” publică sau politică. Nu văd rostul paginilor risipite pentru asta atîta timp cît practic nu se întîmplă nimic! Poate îmi e lene sau nu mai am răbdare să pricep ce şi cum, poate mi s-a atrofiat instinctul revoltei în beneficiul celui de supravieţuire. Habar n-am! Poate îmi explică cineva cum stau lucrurile azi. Poate că timpul e deja prea scurt pentru luxul acesta şi tocmai de aceea o să dau o fugă, ştiu eu, undeva, sus la… Fundata(foto) Şi v-aş sugera acelaşi exerciţiu. Sunt acolo nişte locuri, o „palmă” de loc între pămînt şi cer, unde nu ajunge nici semnalul gsm, nici „lumina” televizorului, nici praful de pe malul Dâmboviţei! 😉 Ba cred că acolo nici poştaşul nu ajunge. Niciodată!

Servus, Blogolume! Ce mai faci?
Toate cele bune!

Cîteva observaţii asupra zilei de azi

Cică totul se reformează. Ţara: se scrie acum tzara . Femeile şi bărbaţii: fiecare pe cont propriu. Pepenii: cei de import se ascund în Dăbuleni. Marea: ni s-a mutat în Bulgaria. Kentul: pocneşte între degete ca o căpuşă mentolată. Morala: elogiu discret bigamiei. Realitatea, un nesfârşit şi solitar orgasm virtual: Facebookurie. Cartea, versurile: titluri, citate scurte şi coperţi telegrafiate pe Twitter de pe iPhone4 .Eu: eu nu mă reformez. Stau şi aştept să le treacă. Dacă nu, nu!

Am aşteptat toată săptămîna dimineaţa asta să-mi fac o cafea turcească, aşa cum m-a învăţat un amic. Adică am lăsat apa să clocotească-n ibric, după care am pudrat-o cu puţin zahăr şi linguriţele de cafea. Apoi am aşteptat ca muntele de cafea să se scufunde în apa fierbinte, să se ducă la fund. Am aşteptat cam mult şi cafeaua nu mi s-a părut mai altfel, nici măcar turcească şi cu atît mai puţin mai tare, aşa cum voiam. Sau cafeaua turcească nu-i tare sau eu am greşit cu ceva? WTF? 🙂

Nici azi n-am oprit la talciocul din colţ. O mare de lume în parcarea unde în restul zilelor cîţiva şi cîteva fac jogging cu căştile-nfipte-n urechi. Înghesuială, umbrele de soare, indivizi năduşiţi la bustul gol. Nu ştiu dacă cineva chiar cumpără şi altcineva chiar vinde ceva aici în tîrgul de vechituri. Cred că doar vor să se întîlnească sîmbătă de sîmbătă şi să-şi dea cîte-un „like” fiindcă „dislike” n-au. Nici aici.

Durerea aia surdă din dreapta mi se mutase-n stânga. Acum a trecut.

Căldură mare, mare mon-cher! Pînă şi cuvintele parcă se topesc şi se scurg ca un toping prin îngheţata tot mai rarefiată a memoriei.Da, la un moment dat trebuie să te obişnuieşti cu memoria rarefiată. Şi dacă şi la toamnă, mai pe răcoare, o să fie tot aşa ai să te bucuri măcar când îngheţata îşi va recapătă densitatea. Şi gustul.

Mă încurc tot mai tare în parole.Parolele conturilor de tot felul. Pe cîteva le-am uitat de tot. Probabil, încet-încet, o să le uit pe toate, fără nuş’ce efort. Şi cu asta basta. Mare pagubă! ))

Constatare: dependenţa de FB ucide sigur blogosfera. Тютюнопушенето сериозно уврежда: cam aşa scrie pe pachetul de ţigări. E clar, trebuie să le răresc! Din nou! 😉

Pe toate lucrurile de aici din jur e un praf auriu. Totul sclipeşte la soare. Cred că e o pulbere care iese din ceva, dintr-un pled sau din draperii. Bănuiesc că a venit vremea să arunc ceva. Nu de alta, dar şi eu sunt plin de sclipici. Devine enervant dacă nu alergic! Şi nu-i praf de stele. Dacă aş fi zărit vreo zînă pe aici mai ziceam…

Am devenit insensibil la prostie, isterii şi fudulie. E de bine. Dacă ei cred că modul fundamental de a ieşi din rahat este şedinţa zilnică de scară, treaba lor! Ei sunt deştepţi, ei le ştiu pe toate. Ultimul raport (normal, fiecare şedinţă se încheie cu un raport!) afişat prevede: se numeşte un responsabil cu număratul becurilor; se sancţionează vecinul de la parter fiindcă a uitat uşa deschisă aseară; în fiecare zi, prin rotaţie vom număra şi nota în caiet străinii care sună la interfon; vom supraveghea zilnic, personal, ca femeia de servici să măture scările cu simţ de răspundere; vom fi vigilenţi cu conţinutul reclamelor străine, previzibil duşmănoase, strecurate în cutia poştală; vom avea grijă la consumul de apă; nu vom permite nimănui să intre în zona verde; vom urmări cu atenţie cine vine şi cine pleacă pentru a lămuri definitiv dacă dama de la doi îşi înşală sau nu bărbatul plecat prea des în delegaţie. Fiecare ne vom prezenta raportul de activitate, depus în scris, la şedinţa duminicală. Neîndeplinirea sarcinilor se sancţionează cu plata la pauşal. Şi aşa vom ieşi din rahat! (Eu aş fi chemat vidanja!)

Zbîrnîie elicopterele pe deasupra. Cîteva pe zi, razant. Parc-ar fi o staţie de taxi-elicoptere pe-aici. Mda, „trăim bine”, ne grăbim şi nu ne place aglomeraţia stradală ci… aeraţia rarefiată! 😉

Am găsit un vin fain („de suflet” roşu, Feteasca „Varancha”, de Vrancea) şi „ieftin” la Crama Gârboiu (puţin mai jos, al doilea bloc pe stânga): „… Alcoolul de 14,5% este bine integrat, vinul creând rotunjimi nebănuite într-un final lung, uşor amărui ce-i măreşte complexitatea.” Ce ştiu e că după  acel… final lung adus de acele… rotunjimi nu te doare capul! Cel puţin de data asta! 😉

Nu deschid tv-ul, ştirile mă lasă cam rece. Încă, deocamdată. Ca fapt divers poate mă uit diseară la meciul lui Bute. Şi poate o să înţeleg şi utilitatea şi preţul frunzei de urzică. Poate o să-i văd (deşi „cu purici” pe Pro – nu ştiu ce are!) pe „oamenii zilei”, aşezaţi în primul rînd, zîmbind celebri şi pentru „posteritate”, satisfăcuţi, intraţi în istorie. Sau poate nu!

Răzvan îmi aminteşte de nişte vremuri şi-i mulţumesc. Ţin minte, ca ieri. Dar văd că încet-încet ne vedem tot mai rar şi tot mai puţini, pe Republicii, prin terasele şi printre umbreluţele de acolo care, transformă frumos, vara, Corso-ul nostru parcă în plajă sau în faleza de la Eforie! Şi acest încet-încet devine parcă tot mai repede-repede şi unii dintre noi îşi iau deja tălpăşiţa fără dea măcar o bere. Şi uităm repede şi asta! Şi nu recunoaştem că-i semn de bătrîneţe…

Citesc una-alta. Ascult una-alta. Asta-i de făcut pentru ca lucrurile şi oamenii să rămînă suportabili. Bloggerii scriu ce scriu, da’ iată că se cam şi plictisesc şi scriu tot mai rar şi tot mai fără chef şi mai fără sens. Şi, cum spuneam, se citesc şi mai rar. Sigur ăsta-i semn de maturitate, de statornicie, de bucurie rară dar rafinată şi intensă. Da, bloggerii scriu ce scriu (nu mulţi, câţiva care contează!) şi ca să rămînă şi să revină în concret pun în cărţi ceea ce au scris. E fain, e semn că avem valoare, aşa ca breaslă! Perioada romantică a blogolumii s-a dus, acum ne clasicizăm (la gen mă refer!) şi urmează să murim, precum ziarele.

Citesc „Scrisorile către Rita” ale lui Kaos Moon (de-aia am scris ce am scris mai sus). E „o lectură fără denivelări”, aşa cum mi-a presupus autorul în dedicaţia de pe prima pagină. Da, viaţa-i ca în cartea asta, în bună măsură contextual-erotică (că o recunoaştem sau nu, tot aia-i!). Şi ca să te dumireşti ce şi cum merită, pe bune, să citeşti cartea asta. Să te laşi, poate, surprins pentru ca apoi să te obişnuieşti şi să realizezi (dacă nu ai făcut-o pînă acum!) că aşa-i în… viaţă. Nici nu ştiu dacă de fapt citesc scrisorile astea sau dacă nu cumva îi număr t-shirt-urile! Nu-i de povestit, nu-i de estetizat pe margini, e de căutat, de citit şi de văzut cum stăm, cum ne raportăm la… „trăit”.   Da „băi, asta e!” 😉

E sâmbătă… A fost al 502-lea post aci. Mîine-ar fi duminică, înc-o zi bună (teoretic) de… blogăreală.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Unde ni-s majoretele? Purificare

Am zărit nişte magnolii rebegite de frig şi smulse de vînt. Avuseseră impertinenţa să coloreze un petic de cer plumburiu. Pentru îngropăciunea lor a început să ningă…
Un Dan Puric ne recomanda mai ieri să nu luăm seama la întîmplările superficiale care ne împuţinează acum ci să căutăm ţara profundă… Să fim senini, adică. Da, dacă stau bine şi mă gîndesc ceva detaşare şi ceva veselie ne-ar prinde bine, dacă vrem să mai rămînem citovi la minte… Instinct de conservare, s-ar zice? Seninătatea călugărului sau hohotul clovnului? Avem libertatea alegerii în tăvăleala noastră… lascivă cu realitatea.
Realitatea unei ţări care nu mai suportă cuantificări şi grade de comparaţie pe scara grotescului, cinismului, prostiei, umilinţei. Ah da, să nu fiu înţeles greşit, nu am nimic cu Ţara ca şi concept eteric, ci cu ea ca organism care funcţionează prin combustia şi voinţa populaţiei şi „elitelor” sale alese.
Aşadar ţara care a atins apogeul degenerării sale şi în care au devenit fapt divers următoarele:
– închiderea spitalelor şi alungarea doctorilor
– părăsirea în deznădejde şi în moarte a nevoiaşilor bolnavi, pe marginea şanţului
– închiderea şcolilor, urgisirea profesorilor şi batjocorirea cărţii
– siluirea culturii
– strivirea speranţelor copiilor şi bătrînilor
– exilarea tinerilor
– uciderea în masă a cîinilor fără ajutor
– ridiculizarea dreptăţii şi… constituţionalizarea hoţiei
– purificarea prin foame şi prin selecţie naturală (a se citi: ieşirile naturale din… sistem)
Să fiu mai optimist, mai surîzător, mai creativ, să consemnez mai cu sîrg, mai des şi mai cu umor, mai cu inspiraţie, îmi spunea cineva reproşîndu-mi neimplicarea, prezenţa… diluată şi recursul la şabloanele realităţii… cotidiene.
Da, respectivul are dreptate. Sunt prea sumbru şi sunt… meteodependent şi nostalgic. Dar, parol, aş fi mai motivat şi mai vesel dacă toate astea s-ar petrece mai cu voioşie, mai cu viaţă. Şi mai am şi un defect, recunosc: nu văd de ce climaxul disoluţiei acestui stat ar avea vreun chichirez, la scara istoriei în care artizanii ei de azi se iluzionează că ar fi intrat! Apoi mi se pare fundamental tristă şi plictisitoare reforma şi modernizarea statului fără majorete!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

P.S. – Azi, o muzichie căreia unii i-au găsit valenţe mediatice… pozitive. Cum altfel ar fi un requiem dacă nu dătător de speranţe? 🙂

Fragilităţi, cicatrice, exil… Praf de suflet

Această prezentare necesită JavaScript.

Ar fi un truism să spun că paginile unei cărţi sunt altceva decît pagini de viaţă. Dar nu ştiu, acum, cum să încep altfel… Cînd ai în faţă o carte care ţine, într-un fel, de jurnalism, de memorialistică, o carte care nu e definită drept ficţiune te simţi înainte de toate implicat şi „uiţi” să cauţi sau să „produci” fineţuri de natură stilistică. Cărţile astea sunt cel mai greu de scris şi cel mai greu de citit fiindcă poartă pe ici pe colo aşa, un… praf de suflet… Cîteodată ele te pun faţă-n faţă cu tine şi te obligă la întrebări şi răspunsuri venite uneori, aşa, ca un… „pumn în moalele capului”…

La superbul (nu mă feresc să-l categorisesc astfel!) Salon de Carte de zilele astea de la Braşov (pus în operă şi animat de ceva ani de către „Libris„, librăria de care ne leagă atîtea aici…) s-a lansat şi „Revoluţia din depărtare”, volumul apărut la „Curtea veche”, şi în care Cristina Hermeziu a adunat 30 de mărturii ale unor români exilaţi după 1989… Cristina Hermeziu vorbeşte aici despre o „salvare de la uitare”, despre niste (r)Evoluţii personale, despre cearta cu Ţara a exilaţilor dar şi – mai ales – despre cicatricele niciodată deplin închise şi despre fragilităţile lor. Citind, deocamdată fragmente din acest atît de viu volum, realizez un singur, şi cred, cel mai important lucru: nimeni şi nimic nu ne dă dreptul să judecăm alegerile acestor oameni înainte de a ne fi judecat noi înşine propriile alegeri, cu aceeaşi măsură.

Din aceste fragmente de memorie vreau să transcriu aici cîteva care, mai mult, sunt pentru mine dovada subiectivă dar exactă şi… supremă a celei spuse în prima propoziţie a acestui post. Cîteva secvenţe, din căteva pagini în care am regăsit cu bucurie, cu nostalgie şi cu regretul de a-l fi pierdut din ochi nişte ani, un condei braşovean şlefuit, un observator fin şi peste-poate de sincer, de lucid, o revoltă şi o emoţie: ale jurnalistei Iulia Badea-Guéritée

„Mă ocup de ţara mea

Nu m-am întrebat niciodată ce s-ar fi întîmplat dacă nu plecam, pentru că nutresc convingerea că tot ceea ce ni se întîmplă se datorează unei misterioase formule venind din scrierile lui Calvin: dubla predestinare. Destinul nostru este deja trasat atunci cînd ne naştem, toate actele noastre ulterioare nu fac decît să conveargă spre punctul care ne este destinat. Şi care ne aşteaptă. Ştii cînd ai ajuns la capăt, atunci cînd liniştea te invadează (…). Mi-aduc aminte că la Braşov, pe cînd eram studentă, la ora de psihologie, profesoara ne.-a cerut să scriem şi să ilustrăm citatul care ne-ar ghida viaţa. Am scris că „nu există drum, că drumul se face mergînd”. Am avut dreptate. Acum lucrez la Courrier International, mă ocup de ţara mea şi mă bucur atunci cînd reuşesc să scriu şi să public lucruri interesante, pozitive. Uneori mi-e încă ruşine. Atunci cînd aflu ce atrocităţi comit semenii noştri în străinătate, sau cînd vreun român mă înjură în metrou, neştiind că înţeleg ce spune. de cele mai multe ori însă mă bucur (…)

Nu m-aş întoarce cu nicio condiţie. În primul rînd, pentru că un român plecat este rareori primit cu braţele deschise înapoi. Prima mea întoarcere acasă, la un an după plecare, mi-a lăsat un gust amar. Oamenii pe care îi cunoşteam nu erau bucuroşi de revedere, ci nemulţumiţi de faptul că îndrăzneam să mă întorc, şi că, în plus, sunt bucuroasă că mă întorc. Mă vedeau şi ca pe o laşă. În al doilea rînd, pentru că sunt convinsă că pot să fac mai multe pentru România de aici, de unde sunt astăzi. În al treilea rînd, şi cel mai important, pentru că decizia nu este a mea, ci a micii mele familii. Şi acest lucru este pentru mine cel mai important. această întrebare nu s-a pus niciodată. Nici nu cred că o să se pună. Suntem încă destul de dezamăgiţi de cum avansează lucrurile în România, de non-schimbul de generaţii.

Iulia Badea Gueritee locuieşte la Paris unde lucrează ca responsabil al rubricii „România/Moldova” pentru site-ul european Presseurop.eu şi revista Courrier International. Când a plecat din România, la vîrsta de 27 de ani, în anul 1999, era ziaristă, după ce absolvise Facultatea de Litere.”

P.S. – Cît de lesnicios a devenit azi să treci de „aici”, „acolo”, să circuli de la trecut la prezent şi să afli acum unde sînt, ce fac, ce vorbesc sau cine vorbeşte despre cineva sau ceva,  situaţi atît de departe potrivit măsurătorilor cu care am fost învăţaţi. Nu voi înceta să mă mir de asta căutînd mereu întîmplările şi oamenii de sub… cuvintele linkuite…

P.P.S – Muzichia nu are nicio legătură şi… a mai fost pusă aici, comme d’habitude… 😉

România asta… România aia

„Gîndeşte pozitiv!” ne spun unii şi alţii. Şi mulţi dintre ei şi mulţi dintre noi vedem în asta îndemnul la un soi de abandonare sau de protest epic faţă de aproape tot şi toate. „Downshifting”, avansează alţii, mai savant, coborînd mai mult dinspre „cetate” spre individual… Reţele electronice de refugii, de tot felul, de aşa-zisă socializare, ne-au împînzit realitatea, ca parte a aceluiaş răspuns, mai mult anulîndu-ne revoltele şi potenţîndu-ne anomia decît viceversa. Autoizolaţi în iluzia binefacerilor schimbului nostru liber de frustrări şi de… fluide comunicaţionale, am devenit, iată, pozitivi. O „societate civilă” pozitivă (fiindcă nu mă refer aici la comunicările şi „like-urile” „intime” ale fiecăruia). Nu deranjăm pe nimeni (atîta timp cît ne respectăm limitele de limbaj, atitudine, morală, convenite tacit), cu atît mai puţin pe noi înşine, iar reacţiile ne sunt „în regulă”. Ne iubim ţărişoara, urîm, facem revoluţii, desfidem, argumentăm, alegem, suntem partizani roşii, galbeni sau portocalii într-o „oală” cu presiunea controlată căreia îi zicem încă, iată, România şi pe care o locuim, zicîndu-ne, iată, popor… Şi, de multe ori apoi, la un moment dat, tot mai mulţi ajungem, nu ştiu cum, să înjurăm acest loc şi această viaţă care, iată, ne… oferă prea puţin! Unii din noi alegem lesne surghiunul…
Senzaţia asta, gîndul ăsta l-am avut citind textul sociologului Vasile Dâncu: „Iubind cu disperare România”. Unul dintre puţinele texte simple şi remarcabile pe care l-am citit în ultima vreme, despre starea noastră de fapt, scris de unul dintre tot mai puţinii intelectuali lucizi şi implicaţi, zic eu, pe care-i mai avem. Intelectuali care, mai sper, adunaţi cumva în al treisprezecelea ceas, ar putea pune pe roate, cu curaj, un proiect pentru o Românie… România aia normală, reală, departe de asta schilodită de reforme, din minţile bolnave ale unora…

Vasile Dâncu: „Iubind România cu disperare, fără motive palpabile, putem să ne reiventăm pe noi înşine şi să refuzăm a face parte din nepăsarea generală.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Şi atunci, mon cher?!…

Povestea şi întrebarea sunt vechi. De 10, 20 sau 50 de ani. „Unde ne sunt oamenii?”, „Care ne sunt modelele?”, „La vorba cui să ne aplecăm urechea, să ne îndreptăm?”, „Pe cine să urmăm?”… Nu este zi în care să nu aud vorbindu-se despre „Criza morală”, despre lipsa valorilor pe teritoriul ăsta în care respirăm. Se scriu tratate pe tema asta, ziarele sunt pline de interviuri abundînd de „învăţăminte”. Întrebarea e perenă în ciuda răspunsurilor care se găsesc, iată, din belşug. Iar în spatele răspunsurilor sunt şi oamenii fiindcă, nu-i aşa, din moment ce au răspunsurile ar trebui ca la ei să fie şi „cheile”. Şi totuşi, nu-i văd, nu-i vedem. Unde ne sunt oamenii? Nu-i văd nici în Parlament, nici în Guvern, nici la Cotroceni. Nu văd decît fiţele, mondialii, columbenii, boţii… Nu văd decît ciutacii, tatulicii, gâzii, hurezenii, ciuvicii, cartienii, liicenii, cărtăreştii, nistoreştii, cristoii, stăneştii, porele… Nu văd decît bocii, băseştii, antoneştii, ponţii, diaconeştii, fluturii, videnii, vosganienii, mazării, olguţele, laviniile, vişanii, udrele, sulfinele… Un Babel uniformizat, un bâlci pe sticlă numai bun de ecranizat în faţa sălii de maţe goale. Şi nu doar că îi văd, dar ăştia sunt! Asta ne e crema! Din vîrful neuronului lor şi al pixului lor ne vin toate relele şi… bunele!
Buun… Şi atunci, mon cher? Zău, la ce atunci atâtea mirări, atîtea lamentări, atîtea dezbateri şi opinii deversate prin toate orificiile mediatice posibile în fiecare secundă? La ce bun „soluţiile”, „strategiile”, „legile”, „moţiunile”? Pentru ce? Pentru cine? De unde şi până unde? Esenţa e că toate astea nu au cum să se lege, să funcţioneze în pîrloaga asta. Efortul social, atât cât e, comunicarea publică, politica, media, îmi par astăzi fundamental inutile. Nu-mi va schimba nimic părerea că supravieţuim numai, fiecare în parte, doar prin soluţiile noastre individuale alegînd (sau nu) să asistăm or să „participăm” (sau să „socializăm”, cum e la modă acum!) la spectacolul care ni se oferă. Participare iluzorie, însă, şi asta. Ca toate iluziile noastre. Prezente, trecute, viitoare.
„Înainte să avem nevoie de lideri, avem nevoie de cetăţeni”, spunea fostul şef al statului, Emil Constantinescu într-un interviu. Da, cred că aici e buba pînă la urmă. O… şi cîte interviuri superbe găsesc şi citesc în fiecare zi! Toate cu oameni, toate cu soluţii, toate chiar cu… potenţiali „oameni de stat”! (Pe aici, aici, aici, aici, pe aici sau pe aici!)
Şi ciudat, în timp ce scriu rîndurile astea, aflu, culmea!, că pe lângă guvern „se pune” de-un „Consiliului National de Competitivitate” (sic!), adică un fel de Sfat al Înţelepţilor naţiei care să ne arate care-i cursul, care ne e „drumul”, care să ne traseze „proiectul naţional” şi eterna şi fascinanta „reformă a statului”!… Mi-e doar că chestia asta ne va cam scumpi însă până şi biletele la… matineu! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! Cu soare în toate! 🙂