Ce toamnă!

Niciodată toamna nu fu mai toamnă, parcă
să ne sature de pămîntul putred, de jilava frunză,
să ne-nvețe cu frica de umbră, cu neviața.
Ce soare, ce păsări buimace ne moțăie
pe umeri, ce tei ni se reazemă de aer
în cădere.
Nicicînd un dor mai lent de vară,
o mai lungă desfrunzire,
ca și cum orașul ar avea de gînd
să ne zică-adio ultima oară…
„Niciodata toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.”

Otrava unor zile

Seară peste Tâmpa (F.O.)
Seară peste Tâmpa (F.O.,iulie 2015)

E o vreme cu cer înalt, după primul apus al teilor… O seară din acelea cînd, de la nivelul frunţii vezi scurgînd-se spre o Tâmpă înflăcărată o spinare alburie, calmă. Nu trebuie să faci altceva decît să te aşezi, să şezi şi să te uiţi, dezbrăcat de timp atîtea minute cît să-ţi ajungă pentru totdeauna. Să nu-ţi acoperi ochii (eşti tentat, ştiu)! Dar urechile astupă-le şi nu ca să nu mai auzi acei greieri („timpul era mai lung şi cîntecul greierilor mai uşor de auzit”) ci să te ţii departe de şoapte şi bolboroseli şi urlete, de blesteme, presimţiri, şuşoteli şi înjurături, de zilele populate adică… Să fii – tu şi privirea ta. Ăsta ar fi exerciţiul. Vezi, ar fi de ajuns să priveşti şi să respiri zîmbind, aşa vegetal, de n-ai auzi, la un moment dat, pe dinauntru ceva: cum îţi bubuie inima în tîmple, în urechile zăvorîte. Şi atunci, ţi-ai îndepărta palmele de urechi – o fracţiune de secundă – şi ţi-ar pieri zîmbetul şi te-ar îmbrăca într-o clipă o foiţă de sudoare. Gata. Asta s-ar numi spaimă, i s-ar zice şi teroare şi otravă omenească şi ar trebui să o cari după tine mai departe în turnirul celorlalte zile omeneşti. Unii te învaţă chiar că asta face bine, că instinctul de conservare şi concurenţa trebuie stimulate, că aşa trebuie să fie viaţa, o luptă cu mînă de fier, şi că lucrurile trebuie văzute cu un ochi pozitiv, sănătos, frumos. „Da, pînă cînd o să crăpi, pînă o crăpa primul la proba de rezistenţă”, îţi spui ironic, fiindcă se mai ştie: nemulţumitului i se ia darul şi fumul paşilor e cît un fir de aţă… Aşa că… trăieşte şi taci! Asta da linişte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Nisipuri, flori de tei şi pescăruşi. Diferenţe

Am pornit înaintea zorilor spre sud, pe drumul ştiut deja mai bine de mine decît de GPS-ul pus pe şotii ordonîndu-mi periodic, într-o română stricată, să fac brusc la stînga crezînd,pe limba lui, probabil, că mă deplasez cel puţin cu o autoblindată. În ciuda celor vreo 600 de kilometri pînă la destinaţie, călătoria a decurs fără alte probleme decît oboseala şi amorţelile aferente, asta de bună seamă şi datorită zilei neaglomerate de mijloc de săptămînă.
Ajunşi, după un timp pe la mijlocul litoralului constănţean, pe DN 39, chiar o luăm la stînga ca să oprim preţ de un sandwich la Costineşti. Popas ales „la inspiraţia momentului”, nu de alta dar să nu stăm chiar la marginea drumului, cu dorul întîlnirii mării dîndu-ne ghes.  Parcăm în faţa „Forum-ului„, pesemne şi datorită nostalgiei mele pentru acel loc venită de undeva din urmă cu vreo douăzeci şi ceva de ani… Deşi sunt orele amiezii parcarea e goală în consonanţă parcă cu pămîntiul, şi la propriu şi la figurat, hotelului care-n memorie mi se încăpăţînase să rămînă alb şi mult mai impunător… Îmi pare o jumătate de navă eşuată şi înfiptă într-un ţărm din care mai iese din nisip doar „castelul pupa” al acesteia… Doar peste drum, dincolo de zidurile-i neprietenos de înalte, Vox-Maris-ul pare puţin mai însufleţit. Firesc, ne dorim întîlnirea cu marea şi parcurgem repede aleea prăfuită din beton crăpat, prin care ies smocuri de iarbă, pînă la mica platformă cu balustrade de fier din care coboară scările spre plajă. Este un loc bun pentru a ne limpezi ochii, mintea şi plămînii cu superbul genetic al mării. Balustrada ne oferă sprijinul în lipsa măcar a unei bănci. Plaja ni se întinde la picioare acoperită cu un covor gros de scoici şi puţin tentantă pentru o experienţă – dorită, dar… – a cîtorva paşi cu tălpile goale.
La vreo sută de metri în stînga o pereche de pensionari face plajă, întinşi pe un cearşeaf pe un petec ceva mai curat de nisip. Sunt singurii „turişti” pe care-i zăresc din acest capăt îngust de plajă al staţiunii. În depărtare se vede fantoma „Evangheliei”, cu nimic mai puţin deprimantă.  „Puteau măcar să o vopsească în roz”, îmi zic zîmbind. „Probabil nordul staţiunii în care s-a mai construit cîte ceva, o fi mai primitor şi animat”, îmi spun, chiar dacă, zău, nu zăresc nicio mişcare pînă departe.
Rămăşiţele memoriei mele se încăpăţînează să facă comparaţii. Ţin minte furnicarul de lume din jurul „Ringului” şi al „Albatrosului” pe care-l văd acum coşcovit… Ţin minte o seară, cîndva, cu terasa Forum-ului plină, cu lampioanele aleilor aprinse,  cu Holograful în mare vervă, unppluged, la masa de lîngă… Ţin minte… În fine, frugala gustare e gata, după ce am împărţit-o pe jumătate şi cu doi maidanezi linguşitori apăruţi de niciunde.  Cu grijă să nu nimerim în vreunul din cele cîteva guri de canal neacoperite ne întoarcem să ne continuăm bucata de drum rămasă… 

Această prezentare necesită JavaScript.

Imediat după Vamă regăsim, bineînţeles, Bulgaria! Ca de fiece dată, fără surprize, în ideea că am mai avea totuşi vreo emoţie pornită din nu ştiu ce prejudecăţi sau resentimente. Ba mai mult, şoseaua a fost aranjată faţă de anul trecut şi slalomul printre gropi ţine mai mult de impresii trecute. Pe sensul nostru de mers, bineînţeles, numai maşini de România, iar din sens invers îmi smulge zîmbete apariţia unor siluetele galbene, camioanele comuniste, Zil. Parcă circulăm printr-un muzeu auto-paleontologic rusesc. De o parte şi de alta a drumului îşi fac apariţia cîmpurile de eoliene. Elicele morilor uriaşe, cosmopolite contrastează fericit cu aerul oarecum medieval din jur. Remarc şi tarlalele bine orînduite: porumb, floarea soarelui, grîu. Pe ici pe colo pîlcuri de maci. Nu prea zăresc pîrloage…

Cei vreo 70 de kilometri de la graniţă pînă-n Nisipurile de Aur se duc repede. Cu ochii-n patru căutăm să desluşim indicatoarele care să ne îndrume spre hotelul nostru de anul acesta. Din fericire de astă-dată nu ajungem să mai rătăcim drumul şi-l găsim imediat ce am intrat în staţiune, la capătul unui drumeag pe stînga, ascuns într-un pîlc des de pădure. O primă senzaţie reconfortantă: ameţitorul parfum de tei. Da, teii în explozie ne îmbracă toate simţurile. După instalarea rapidă şi conformă aşteptărilor, după descoperirea unghiului de mare fastuos aşternut în faţa privirilor de la înălţimea balconului nostru, pornim ritualul recunoaşterii hotelului, piscinei albastre şi generoase, a împrejurimilor. Zilele de aici încolo aveau să se desfăşoare potrivit leneşului şi îndestulătorului program all-inclusive. Nicio defecţiune, nicio piesă lipsă din puzzel-ul oferit fiecărui turist în fiecare oră a zilei: programe „tematice” (italieneşti, mexicane, ruseşti, greceşti) traineri destul de inspiraţi, muzici şi seri specifice, totul parcă pentru a nu te lăsa să ieşi din incinta hotelului, suficientă ca să ştii că eşti în vacanţă.

Cu toate astea, adăugăm tabieturilor „impuse” cîte o ieşire, două, în arşiţa zilei sau pe răcoarea serii spre plajă şi corso-ul staţiunii. Nisipurile de Aur este suficient de mare (aş zice că ar încăpea în ea cîteva staţiuni româneşti puse cap la cap) pentru a avea ce să vezi în fiece zi. Din aceste trasee nu pot lipsi întîlnirile cu plajele largi cu un nisip gălbui precum mălaiul, fin şi curat, cu marea albastru-verzuie la fel de curată, cu terasele fanteziste şi tarabele precupeţilor înşirate pe kilometri întregi. Parfumul teilor te însoţeşte peste tot. Cum la fiecare pas vezi că totul se mişcă: staţiunea e ca o mică fabrica în stare de funcţionare. Autocarele pline de turişti curg într-un dute-vino constant, comercianţii încearcă şi reuşesc să îţi vîndă aproape orice, mici spectacole în aer liber pe ici-colo şi în fiecare seară cîte un foc de artificii răsare pe te miri ce colţ de cer. În privinţa comerţului evoluţia e evidentă de la an la an. Bulgarul (frate cu rumânul?!) şi-a pus şi ambalat frumos culorile naţionale pe trandafiri şi parfumurile sau dulceţurile aferente, pe rahatul („locum„, gustul din rai), pe mierea şi mirodeniile amestecate şi îşi vinde cu sîrg souvenirurile. Sute de modele de magneţi „de frigider”, de brelocuri, şepci, tricouri, piese din ceramică sau vederi „Made in Bg. – Sunny Country” strîng „mărunţişul” vizitatorilor. „Feel Magic” este, dacă nu mă-nşel, sloganul brandului turistic al Bulgariei şi el se suţine singur şi prin aceste mărunţişuri, cu cheltuială minimă la prima vedere (în spatele cărora ghicesc o adevărată industrie).
Desigur, la fiecare pas te trag de mînecă, fără a fi agasanţi, ghicindu-te, nu ştiu cum, că eşti român, neamţ, rus sau francez, vînzătorii de cine fierbinţi, de tratamente la felurite Spa-uri, sau cu „peşti carnivori”, de gift-uri erotice, de porumb fiert, de jucării cu luminiţe pentru prichindei, de portrete desenate sau pozate în stil retro, de excursii prin mai toată ţara! Pe măsura portofelului (1 Leva = 2,70 lei iar preţurile mi-au părut mai de bun simţ decît la noi!) şi timpului ai de unde şi ce alege: de aici din stradă sau din marketurile bine asezonate la căldura verii.

Întorcîndu-ne însă la hotelul nostru, cucerit masiv, în această perioadă, de ruşi îţi dai seama că totul a fost gîndit să nu-ţi lipsească nimic (asta dacă nu cumva faci parte din cîrcotaşii fandosiţi obişnuiţi cu Dom Perignon şi caviar!). De aceea, gîndesc, cei de pe promenade suportă cu greu concurenţa hotelierilor („al nostru”, binişor de înstărit cred, din moment ce avea parcate „în faţă” un Maybach şi un Benz SL AMG!). Repet: aici ai totul iar tu nu ai decît să stai cu burta la soare admirînd, eventual, forme, unduiri sau… oacheşele căutături din priviri care dau neobosite înconjurul piscinei. La soare (n-am văzut un nor din acest mijloc de iunie!) sau la umbră, citindu-ţi cele cîteva pagini zilnice din cărţile vacanţei (mereu cari prea multe cu tine!) desluşind stilul surprinzător de pedant şi de îngrijit în purtare al vecinilor ruşi sau urmărind inteligenţa voltelor obraznicilor de pescăruşi gata să-ţi fure orice ai avea în farfurie, timpul trece prea repede. Apusul sau răsăritul n-au cum să nu te găsească altfel decît liniştit, aici la bulgari, încărcîndu-ţi bateriile în faţa uneo halbe de Kamenitza aburinde şi, după caz, a unei ţigări pe care eu o găsesc mereu exotică aici, faţă de cele de acasă, gîndindu-mă la Luky-Strike-ul Click&Roll (cu biluţă mentolată), la More-ul super-long maron, la Gauloises or la autohtonele Victory Exclusive Black… Vacanţa-i vacanţă aici, adică nu-i loc să te umbrească vreo grijă, vreo ştire din ţară sau măcar conexiunea la Internet prin wifi – fapt perfect normal.

Nisipurile ca mălaiul, teii, pescăruşii, sonurile slave, marea albastru-verzuie, proximităţile – mereu parcurse şi ele pe grabă – ale Balcik-ului, Nessebar-ului, ale Parcului Naţional Nisipurile de Aur, Ezerets-ului sau ale Thracian Cliffs îmi lasă mereu loc de nostalgii şi de aşteptări viitoare – dovadă şi acest şchiop şi subiectiv „reportaj”. An de an, vrînd-nevrînd comparaţiile îmi „lucrează” în subconştient. Şi mereu mă întreb: cînd şi pentru ce m-aş opri pentru vacanţa pe litoral pînă-n Vamă? La doar 70 de km. mai la vale (şi pînă acolo) totul e… altceva şi altfel. Aşa cum ar fi putut fi, poate, şi la noi, dacă… Dacă!… Acum nici nu mai contează, una peste alta am rămas cu 20 de ani în urma bulgarilor şi explicaţiile sau optimismul celor cu expertiză şi autoritate în turism mi se par tardive cel puţin pentru… concediile generaţiei mele.
Cineva spunea că Televiziunea Română ar trebui desfiinţată şi reconstruită. Exagerînd poate puţin la fel aş zice şi eu despre litoralul românesc: ca să existe ar trebui demolat şi reconstruit rapid (eventual de nişte nemţi!)

Servus, Blogolume!
Vsichko Hubavo! 🙂
P.S. : Muzichia-i tot de la ei! 😉

Post de vară. Gînd ondulat

Mă întrebam acum ceva timp unde ni-s cireşele? Duminicale întrebări mai sunt: unde ni-s florile de liliac, dar teii? E iunie, iată şi n-am trecut pe lîngă nici unele din toate astea. N-am trecut sau nu le-am zărit? N-au fost, nu sunt sau mi-s eu prea departe? Am auzit o ştire, cum că toate astea ne-ar fi arhisuficiente pentru a ne simţi fericiţi. La concluzia asta au ajuns nişte… neobosiţi oameni de ştiinţa (nu, nu englezi ci australieni parcă!) 😉
E iunie şi bag de seamă că ăsta ar fi primul meu „post” de vară. Adică aşa îmi încep eu vara, cu gîndul ăsta relativ tîrziu, atîta vreme cît, de regulă, la mine anotimpurile îmi erau timpurii şi îmi creau chiar ceva dependenţe?… Se pare că da, aşa.
Duminicale întrebări, da previzibile. Cum previzibil îmi e şi un gînd ondulat dus spre Lorca, cu muzichia-i cu tot. Constant văd, în… inconstantele mele PDA-uri… 🙂

Federico Garcia-Lorca
Şi după aceea

Labirinturile
create de timp
se prăbuşesc.

(Rămîne numai
pustietatea.)

Inima, izvor de dorinţe,
se prăbuşeşte.

(Rămîne numai
pustietatea.)

Iluzia zorilor
şi sărutările
se prăbuşesc.

Rămîne numai
pustietatea,
o pustietate
ondulată.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Îl aşteptau de multişor la o carafă cu vin…

Fănuş Neagu (Foto: Karina Knapeck / Jurnalul Naţional)
Fănuş Neagu (Foto: Karina Knapeck / Jurnalul Naţional)

Aş fi vrut să îl ştiu aici pe Fănuş Neagu. Într-o lume nebună, pustie de frumoşii nebuni şi de iubiri aş fi vrut să îl mai ştiu… acolo, mai departe… Pîndeam să-i aflu o vorbă de duh, să-i citesc un interviu în Jurnal sau să-l aud vorbind despre ultimul meci din sezon sau despre infirmierele care-i stăteau pe aproape la spital. S-a grăbit însă să plece, sastisit… Nu şi-a luat nici măcar umbrela acum cind ameninţă ploile de mai cu parfum de liliac. Nu a mai aşteptat nici măcar finala Cupei. A văzut el o zare, pe care o pîndea de mult ca pe o nălucă cu fustele sumeţite pînă-n şoldurile rotunde asemeni unor jumătăţi de lună şi a plecat să o prindă. Ne-a salutat, ne-a zîmbit a lehamite şi s-a dus după dropiile lui Istrati, alergîndu-le pînă-n buza Dunării, înainte de Brăila, dincolo de nisipuri… S-a dus, fiindcă era sătul de adulmecările hienelor, de nesimţirea proştilor, de îngîmfarea cefelor groase. Şi fiindcă prea se încăpăţînase şi obosise să ne tot îmbuneze şi să ne înveţe să trăim frumos în cuvinte româneşti, în vreme ce de-alde Nichita, Preda, Sorescu, Alexandru, Barbu, Băieşu, Hagiu, Micu, Păunescu, Ivănescu, Stancu, Bogza sau Labiş îl aşteptau de multişor sub un tei la o carafă aburindă cu tămîioasă… S-a dus. Aş fi vrut să-l mai ştiu aici să-mi facă plînsul cailor mai uşor şi gustul ierbii şi al strugurilor mai dulce…
Iartă-ne, Maestre, îmbunează-te şi dă-ne voie să ne fie dor, măcar de azi încolo, şi de tine!…

Servus Blogolume!
Toate cele bune!…

Sictirul teilor în floare. Solstiţiu

Într-o vreme în care un prim-preşedinte de partid şi de stat vine cu Loganu’ la Palat, cu ante şi pre-mergători cu glonţ pe ţeavă în BMW-uri blindate, deşi foarte bine ar putea veni şi cu o Mobră pentru uzul neţărmuritelor sentimente portocalii… Într-o vreme în care un preacinstit ministru zice că orice rumân harnic şi-ar putea trage un mausoleu din marmură cu heliport dacă, şi numai dacă, nu ar avea „alte vicii” precum tutunul sau vodca şi dacă şi numai dacă s-ar dovedi că îşi creşte şi copiii cu simţ de răspundere pe la şcoli de prin Elveţia… Într-o vreme în care nişte sclavi (privaţi) fac infarct sau mor de cancer pentru o pîine neagră pentru ca nişte manageri neciopliţi şi isterici făcuţi la apelul de seară să delege liniştiţi (i)responsabilităţi şi (in)competenţe pentru sute de milioane… Într-o vreme în care aleşii rotofei se joacă de-a moţiunile şi-şi pun palma-n fund fugind liniştiţi trei luni în vacanţă pentru a confirma din nou că incapacitatea de plată şi falimentul ţării se tratează cu umbreluţe de plajă-n Cuba… Într-o vreme în care vistieria goală a ţării mai poate fi o noţiune nesimţit de abstractă care poate fi redusă la absurd cu încă 60 de zile de încredere, dintre care jumătate din ele de concediu relaxant pe Coasta de Azur… Într-o vreme în care ţara îşi vindecă crizele cu un relache şi-un şpriţ de vară, departe de huiduielile şi pietrele aruncate în porţile închise ale reşedinţelor unde mai trudesc pentru un minus de douăjcinci la sută doar grădinarii, femeile de servici şi motostivuitoriştii… Într-o vreme în care doctorii dau faliment şi popii bagă ore suplimentare de prohod… Într-o vreme în care începe o nouă serie din serialul „Denea” cu un prim episod otevizat, livrat cu Rolls-ul, ca să ne ţină ocupată grila de vară… Într-o vreme în care vara nu-i ca iarna, adică este declarată prin lege (moţiunea pe vară!) drept neproductivă, şi prin urmare ţara poate intra… liniştită în vacanţă… Într-o vreme în care miniştrilor le cresc veniturile exponenţial cu prăbuşirea românilor în cea mai gravă criză de după foametea din ’47… Într-o vreme în care nişte bugetari… privaţi primesc salarii compensatorii de 100.000 de euro de căciulă ca să se tot ducă… Într-o vreme în care am ieşit definitiv de sub mirajul blogolumii cu… pinguri altruiste… Într-o vreme în care asta-i realitatea iar eu m-am pricopsit cu o alta, numai bună de luat la mişto de Mirciulică Badea… În asemenea vremuri, în deh, cea mai lungă zi din an, mă duc să-mi iau porţia de masaj cu başi metalici, îmi trag nişte ochelari şi-un tub şi-o să fac scuba-diving printre crapi, roşioare şi alte răpitoare pe timp de noapte şi-o să cînt din frunza aia de tăiat la cîini audienţei de greieri, orăcăitoare şi alte vuvuzele mute de uimire din amfiteatrul special amenajat în zăvoiul cu sictiriţii tei în floare!… 😉

Servus, Blogolume!
Cristi, despre nişte goange şi… vremuri studenţeşti… Daurel, despre nişte curţi şi nişte… curţi… 😉 Adi, despre o chestie cît se poate de… abstractă la care, cică, ar trebui să ne închinăm ca unui zeu! 🙂 Despre o Vuvuzelă Polo-istică povesteşte cu haz teribil, Manole 🙂 Despre o poziţie de centru, cu VaniaRodica, despre rosturi, înţelesuri şi lumea de la picioare… Ticke, despre Beatles-i, într-o altă pagină din enciclopedia-i de muzică…  Lilick ţine agenda blogosferei liberale şi dă semn şi Braşovului să se activeze. Transmit semnalul mai departe. Sper să se întîmple… Cristian, despre cum poţi scăpa de griji pe seama… geamantanului! 😉 Teo, despre un fel de… emigrare. Nici nu ştie ce pierde! 😉 Gabi, despre viziuni şi idei… Andi, despre cît de uşor poate deveni viaţa o joacă frumoasă…
Toate cele bune, dragilor şi dragelor!

Din spleen, nervi şi muzică de tei

Minulescu se referea la Piteşti, cred, atunci cînd a scris: ,,În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,/ Un bătrân şi o bătrână/ -Două jucării stricate -/Merg ţinându-se de mână”. Unii ar spune că versul ăsta se lipeşte mai bine Bucureştiului sau… Brăilei, eu însă sunt convins că poetul se gîndea la Braşov. În orice caz, imaginea asta o am acum cu mine, după o zi cu rafale de ploaie care îmi amintesc de lungile perioade, de puţină vreme trecute, cînd chiar ploua la Braşov de trei ori pe zi. Mă aştept ca azi să fie doar semnul revenirii la ploile de altădată.
E o senzaţie deplină de „spleen” aici. Deodată nu mi-au mai sărit în ochi nici liliecii în floare, cărora le-a fugit pînă şi parfumul, de frig, nici nu am mai bănuit, pe ici pe colo, încercările lalelor din scuaruri şi giratorii să scoată cenuşiul asfaltului la pensie. Nu am mai văzut nici măcar verdele crud al zarzărilor ascunzînd mogîldeţe crude şi acre… 
Plumb în gînduri, în umeri, în picioare, în cap… parcă răzbunîndu-se pentru tristeţi mai vechi şi neduse la capăt. Zile ca asta par a fi făcute să îndemne la gesturi avînd ca mobil… pesimismul. Şi dacă mai sunt şi asortate cu întîlnirea cîte unui individ (sau a cîte unei individe) care vrea neapărat să dovedească triumful prostiei cu diplomă în faţa pînă şi a celor mai mărunte îndrăzneli ale inteligenţei, atunci inevitabila criză de nervi pare un mizilic.
Ce te mai poate atinge după aşa o zi? Ce te mai poate interesa? Pentru ce să îţi mai furnice vîrful degetelor ca să scrii? Nu văd decît o rezolvare: sper ca teii să înflorească repede, le-aş pune chiar şi un disc, spre ascultare, numai să înflorească o dată! :)/