Arta, precum icrele negre

Sigur nu aş fi scris, în această seară, despre un artist, despre un muzician, dacă nu aş fi primit azi pe e-mail un comunicat de presă, despre care am bănuit că nu va prea fi luat în seamă, Semnat: Florin Chilian, muzician. Poate aş fi scris şi eu despre ex-ministrul poliţiştilor, Oprea, şi despre PSD, despre jugul FMI, despre Dacia, despre Peseiro, despre băile Udrei, despre Florin Piersic şi securitatea sau despre… altceva. Dar am citit de cîteva ori acel comunicat, cum l-am ascultat de atîtea mult mai multe ori pe Florin Chilian. Şi am încercat chiar un joc, să citesc rîndurile alea pe muzica lui Chilian, şi nu a mers, nu am înţeles nimic… Chiar dacă…

Citez : „Nu de milă au nevoie artiştii români ci de respectarea drepturilor lor, drepturi ce le sunt furate de ani de zile de o clică ce controlează organismele de colectare şi gestiune a drepturilor de autor, precum şi a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi…” Asta la un moment cînd se tot face vorbire despre artişti şi banii lor, e foarte adevărat. Ştiu că războiul lui Chilian cu Ministerul Culturii e vechi, că a pornit de la nişte drepturi de autor şi că lucrurile s-au inflamat. Nu îmi pot da seamă dacă în speţa lui sau speţele lui are sau nu dreptate, însă pot să remarc haiducia pe care şi-o asumă pentru drepturile artiştilor. Probabil că şi în cultură hoţiile sunt mari. De ce m-aş îndoi? Probabil sunt foarte mari, fiindcă spre cultură, ca hoţie nu prea îi trece nimănui să privească. Probabil în peisajul ăsta deloc pastelat era nevoie de vocea unui artist justiţiar precum Chilian. Chiar dacă…

Dar, de fapt, ce vreau să spun? Că îmi displace acest fel de artă, acest fel de a o judeca. Îmi place Chilian, dar nu aşa. Am mai scris despre el, aici, altfel. Nu mă interesează cîte sute de mii de euro cîştigă sau pierde. Consider că artiştii trebuie să cîştige foarte mulţi bani. Consider că o poezie sau un cîntec ar trebui vîndute şi cumpărate cu milioane, în parte, la bucată, mult mai mult decît borcănaşul cu grame de icre negre, de exemplu. Dar nu le văd bine  făcînd obiectul unor cauze, unor instanţe, unor procese, în sălile în care se judecă vieţaşii. Îi dau dreptate lui Chilian, subiectiv-confuz fiind… În esenţă lucrurile sunt aşa cum zice el. Chiar dacă…

Mi-e teamă că în această ecuaţie muzica lui sună ciudat şi începe să nu-mi mai placă. De ce nu-şi lasă avocaţii să-şi facă treaba în numele lui? De ce nu mă lasă să-l ascult în voie fără să-mi mai aduc aminte şi că ar fi fost cercetat pentru ultraj sau că ar fi fost trimis în judecată pentru că ar fi condus beat şi ar fi făcut zob o maşină?… Chiar dacă…

P.S. : So why

Să te feresc de visurile tale…
Să te ascund de clipa care moare…
Nici n-am să-ncerc
Puterea asta trebuie s-o ai tu!
E pentru tine!..

Să te feresc de ochii din oglindă
Lumina lor pe tâmpla ani să-mi ningă…
Nici n-am sa-ncerc
Puterea asta trebuie s-o ai tu
E pentru tine…

Trebuie s-o ai…
s-o ai tu…
E pentru tine…
Trebuie s-o dai
S-o dai tu…

Să-ţi desluşesc mirajul împlinirii,
Să te ascund de focul amintirii…
Nici n-am să-ncerc
Puterea asta trebuie s-o ai tu!
E pentru tine!

Să pot păşi pe paşii umbrei tale
Să mă zidesc în colţul gurii tale
Nici n-am să-ncerc…
Puterea asta trebuie s-o ai tu!
E pentru tine…
Trebuie s-o ai.. trebuie s-o ai…
s-o ai tu…

Semnat: Florin Chilian, muzician.


Lanţul suportabilei crize a domnului Preşedinte

lantul-11„Zona de impact”. Aşa-i zice emisiunii Corinei Drăgotescu de la Realitatea… Ultima ediţie a acesteia m-a lăsat perplex, chiar a fost un impact nemeritat pentru mine. Nu am avut niciodată afinităţi cu postul ăsta de televiziune. Şi mă refer mai ales la jocurile politice, altfel nu am nimic cu alte producţii, unele reuşite. Ca oricine, am văzut încotro bate vîntu’… Aseară însă am resimţit un gust şi mai amar. Ce ştire şi-a găsit să producă comentatoarea sus-numită? Una despre lanţul de la gîtul preşedintelui! Da, subiectul lanţului de aur a făcut vîlvă după Anul Nou şi l-a trimis pe Băsescu, pare-mi-se, pînă prin zona maneliştilor. Nu fără îndreptăţire, ne-am întrebat cum a putut să pozeze aşa, cu podoaba la grumaz… Aşa că trebuia dată, nu-i aşa, o „ezplicaţie”. Şi aceasta a venit. I-a fost servită poporului. Poporului ăstuia sentimental, care trebuia făcut să înţeleagă că preşedintele lui nu-i „unu’ d’ăia” şi că nu e vorba decît de o dragă tradiţie de familie, aşa cum avem, nu-i aşa, toţi. Intimitatea preşedintelui a fost scoasă astfel la teveu, pentru o lacrimă acolo, în plus, pentru o apreciere frăţească, aşa ca de la om la om, ca între familişti ce ne găsim. De ce am eu impresia (poate doar impresie…) că lanţul cu pricina a ajuns în studioul Realităţii, cu răvaş dedicat de la Cotroceni? De ce am eu senzaţia că Drăgoteasca nu putea găsi explicaţie mai tîmpă pentru postura jenantă în care a acceptat să se pună decît: „Pînă la urmă, sentimentele fac uneori mai suportabilă şi criza… Sentimentele fetelor faţă de preşedintele Băsescu”? Aşadar ştim cum face Băsescu să treacă peste criză. Ştim pînă şi ce are scris pe medalionul lanţului de la gît… Ştim şi ce grupă sanguină are marinarul nostru Preşedinte. Putem dormi liniştiţi!

P.S. – Dacă nu mă înşel, Corina Drăgotescu a suportat o ofensă dură din partea lui Băsescu, într-un moment extrem de greu pentru ea… Mai aveam o undă de consideraţie, profesională, faţă de ea, reminiscentă perioadei de la „Adevărul”. Dar s-a dus… pe apa Realităţii!

Cu Matrioşka pe post de destin

Acum mi-e dor de zăpadă, de nămeţi cît casa… Nămeţii ăia blînzi de demult care parcă ne ţineau de cald. Gerul ăsta uscat parcă a venit să ne ardă mîinile, faţa, gîndurile. De ce ar trebui să trăim o iarnă urîtă? De ce ar trebui ca iarna asta urîtă să fie şi lungă, să ni se împotrivească la nesfîrşit? Senzaţia asta, nu ştiu de ce, m-a dus să caut iarna pe google, să o găsesc măcar aici, în nişte fotoclipe virtuale. Şi nu ştiu cum se face dar am ajuns prin taiga şi prin Siberia şi pe la Doctor Jivago (măcar să revăd filmul dacă nu îl voi reciti…) Nu, nu ar trebui ca asta să aibă nicio legătură cu geopolitica, dacă vă gîndiţi că de la gazul de ieri mă învîrt prin aceleşi locuri şi că oi fi chiar filorus. Nu. Dar iernile alea, de demult, nu pot fi decît ruseşti, cum verile nu ar putea fi decît hawaiiene… Aşa îmi explic de ce sunt atît de departe de noi. Şi mai caut… Şi dau de muzică… Mda… sunt şi ruşii ăştia buni la ceva (şi nu o spun de ieri de azi). La muzică, la poezie, la dans… Mi-e ciudă că ei au, în mintea mea, desigur, zăpezile alea răbdătoare şi că pot sfida cu ele pe oricine…  Şi am găsit ceva ce m-a scos din starea asta, ca şi dăţile trecute cînd am mai scris despre nişte ruşi, despre iarnă, despre muzică, despre melancolie…  Aşa e, din cînd în cînd, mă pansez cu sufletul altora, nu cu ăsta din prispa noastră care acum mi se pare atît de sec, de strîmt, de viforos, de fărădemuzică!… Ascultaţi doar tare, dat tare – nu are legătură cu nimic din toate astea… Matrioşka asta, cred.  Şi spuneţi-mi: nu-i aşa că v-aţi mai… înveselit, ca atunci cînd aţi fentat un pic destinul? 🙂

Putin ne umileşte. Puţin…

Mare… zaveră prin presă şi blogosferă pe marginea chestiunii gazului. Dar dincolo de bîlbîiala care deja caracterizează guvernul Boc este deja tot mia ridicolă atitudinea premerului în faţa preşedintelui Băsescu. Poate voi scrie acum şi eu încă o pagină despre supuşenia, despre servilismul lui Boc faţă de şeful lui. Voi face oricum un mic artificiu pornind de la Vladimir Putin, stăpînul Rusiei (aşa cum s-ar visa probabil şi Băse să fie al României…) Este atît de penibil cum s-a grăbit Boc să explice intervenţia, răspunsul lui Putin: ” Declaraţia preşedintelui Putin are directă legătură cu conversaţia pe care a avut-o cu preşedintele Băsescu. A fost o conversaţie de 40-45 minute, in care…” etc, etc. De ce a făcut asta? De ce trebuia el să explice ce or fi vorbit cei doi? Fiindcă aşa i s-a cerut… Cred că i s-a spus: „Băi, vezi ieşi tu acuma şi drege busuiocu’ că m-a făcut de… cacao Putin la tv!”. Asta după ce au muşcat iniţial, alături de plutoanele de speak-eri şi comentatori propunerile „la mişto” ale lui Putin, considerîndu-le probabil o victorie.

Nu, Putin a fost doar vădit iritat cînd a pronunţat acele cuvinte. Nu avea chef de o întrebare privind România… Şi ne-a pus la punct, cu o autoritate pe care şefii noştri de stat nici nu vizează să o aibă, ca pe nişte căţei rebegiţi… Ne-a dat o lecţie, în văzul lumii, depre felul în care se face politica mare şi ne-a arătat unde ne este locul şi că pretenţiile unor „lideri regionali” românaşi nu pot fi tratate decît cu sictir…  Şi nu a făcut-o între patru ochi sau telefonic ci în văzul lumii, în faţa presei, cu o ironie diabolică. Dacă cineva ar fi crezut vreodată că suntem băgaţi în seamă ar trebui să privească atent secvenţa (care rămîne de… fototecă!) şi derularea ulterioară a evenimentelor… Puţin cîte puţin ne tragem cîte o palmă pe zi fiindcă suntem, la propriu, de rîsul celor ce ştiu cu ce se mănîncă raporturile de forţe (diplomatice) la nivel mare. Şi Putin joacă prea bine cartea asta. Puneţi faţă în faţă cuplurile Băsescu-Boc şi Putin-Medvedev şi vedeţi cam ce iese… Dincolo de faptul că atît Boc cît şi Medvedev, sunt anexe doar… Părerea mea 🙂

Hustler şi Noua Ordine Mondială

Larry Flint
Larry Flint

Ştirea de azi cu „mogulii” industriei porno din State, care cer Congresului un ajutor de 5 miliarde de dolari pentru a face faţă crizei nu mă miră prea tare. E adevărat, e inedită. Însă cred că e abia începutul propagării unor astfel de năstruşnicii. Nu ştiu cine a înghiţit găluşca luînd această informaţie în sensul ei strict, economic, dar e limpede că această criză devine un instrument de marketing redutabil la îndemîna celor care îşi cunosc meseria. Criza va fi din plin folosită, ca text şi pretext, şi nu doar, pentru a aduce bani buni multor speculatori meseriaşi. E momentul să profite fiindcă gloria acestor luni va trece repede. Vulpoiul Larry Flint, inventatorul Hustler nu putea să nu profite prin găselniţa mai sus amintită, şi nu fără umor. Aşa am aflat totuşi că industria divertismentului adult face în SUA circa 13 miliarde de dolari şi că, fără doar şi poate criza dăunează grav libidoului americanilor şi nu numai. Ce cale mai simplă puteau găsi Flint şi Joe Francis (Girls Gone Wild) pentru a-şi stimula vînzările?

Dar ce treabă are asta cu Noua Ordine Mondială? Mă gîndesc ca are. Teoria Conspiraţiei, poveştile cu Grupul Bilderberg, cu Planul Înrobirii Globale se vînd formidabil pe vremuri de restrişte. Oamenii se hrănesc uşor cu iluzii cînd au burţile goale. Şi asta naşte tot o industrie, înrudită (normal, e vorba de afaceri aici) cu pornografia. Nu mă voi referi neapărat la „Zeitgeist” însă e evident că vremurile mai grele, mai tulburi potenţează creaţiile cu iz catastrofic, legendele, basmele pentru adulţi. Şi le vînd bine. Dacă acum căteva zile Henry Kissinger, şeful diplomaţiei americane de pe vremea lui Nixon şi Ceauşescu, a spus „Cred că obiectivul lui Obama este acela de a dezvolta o strategie completă pentru America în această perioadă, cînd o nouă ordine mondială poate fi creată. Este o mare oportunitate.” , dacă pînă şi Nicolas Sarkozy a vorbit, prin octombrie, despre un Guvern Mondial, acestea sunt speculate cu măiestrie şi vîndute vînătorilor naivi (sau consumatorilor) de… vrăjitoare.

Nu contest că criza (deja cuvîntul mi se pare tot mai golit de sens!) este prefabricată şi instrumentată, cu profit maxim, de mari grupuri de interese, dar nu văd în asta explicaţia absolută şi neapărat ocultă a situaţiei. Nici nu vreau să minimalizez nişte subiecte grele, marile mistere, însă nu pot să nu taxez moda şi cariera pe care le fac printre snobi poveştile ce duc fie la religie, fie la masonerie fie la… „Codul lui Da Vinci”. Aşa că mă amuz, iată, fac haz de necaz de felul cum se scrie istoria şi cum industria sexului se poate cupla cu industria enigmelor economice, în vremuri de restrişte…

P.S.+18! Nu e musai să urmaţi unele trimiteri din acest text. Fac şi ele parte din efectele scontate ale marketingului despre care vorbeam 🙂

UPDATE: Salut „Rezistenţa Urbană„, pentru preluarea postului…

Europeana batjocură

romaniaDaţi „search” pe cuvîntul „Romania” pe site-ul din imagine şi veţi vedea exact ce înseamnă România europeană. Este un site „.Eu”, un portal, încă în teste, care se vrea relevant şi care se vrea a fi „împuternicit” şi „îndreptăţit” să ofere informaţii despre ţările Uniunii Europene, despre civilizaţia şi cultura acestora. Un site care îşi zice, maiestuos, „EUROPEANA”. Cum mediul virtual de informare este parte esenţială a comunicării vremurilor noastre şi cum aceasta ne este sinonimă cu identitatea, se vede care ne este cartea de vizită, a noastră a românilor europeni. Nu este nimic nou. Ba dimpotrivă, povestea asta e prea veche şi nu reacţionăm. Ne mirăm doar unii… la alţii şi ne lamentăm. Aş fi curios ce ar face noul ministru al Culturii, dl. Paleologu, ministresa Turismului, d-na Udrea şi ministrul de Externe, dl. Diaconescu, pentru a combate astfel de situaţii strigătoare la cer. Mai multe nu cred că sunt de scris…

UPDATE: Coincidenţă ori nu, citesc azi în ziarul „Bună Ziua Braşov” că europarlamentarul Dragoş David a adresat Comisiei Europene o interpelare pe tema dată. Nu e rău, sper să aflăm şi răspunsul, reacţia…

Ţara tuturor posibilităţilor… unora

Mă gîndesc ce… ruşine mai mare poate fi, pentru un român mîndru, orgolios nevoie mare şi atent la căutătura vecinului, decît aia de parlamentar şomer. E nasol ca viaţa să te izbească atît de nedrept, nu? Adică după vreo patru-opt-doişpe ani de înaltă demnitate să te trezeşti, deodată, în faţa ghişeului de la şomaj şi poate chiar mai rău, să fii trimis la ceva cursuri de pregătire pentru… „reintegrare”, asta nu dă bine. Nu voi fi atît de… populist încît să zic: „da, aşa le trebuie, fir-ar ei de… şi pe dincolo că nu se mai săturau de maşini la scară, secretare şi indemnizaţii!”… Nu, mi-e doar milă de cei vreo cincizeci de foşti că nu au ştiut şi ei cum să se facă baroni. Mi-e milă de ruşinea lor că uite au ajuns de rîsul tîrgului, să ajungă să ceară ajutor de şomaj, potrivit… „regulamentului”! Cei 48 (încă nenominalizaţi prin ştiri, deşi am vrea să-i ştim şi noi) vor primi, fiecare, cam trei indemizaţii brute, adică vreo 21.000 de lei, fiindcă rămîn, bieţii de ei, fără surse de venit… Dacă nu cumva s-or pensiona dup-aia, cu pensie de parlamentar, mai ştii?  Şi cine mai spune că România nu are grijă de sărmanii ei cetăţeni? Păi cum? Nu au trudit oamenii ăştia ca să trăim noi bine şi după atîta osteneală nu meritau şi ei o atenţie, acolo, plus recunoştinţa patriei?

Cît e un ajutor de şomaj? Din ăla pe bune. Vreo cinci milioane de lei vechi,12 luni, parcă, pentru milioane de şomeri care îşi aşteaptă rîndul… Cît are pensia un profesor, un academician, un actor, un doctor? Banii ăia la care ar trebui să renunţe toţi dacă pot şi sunt chemaţi să îşi mai facă meseria cumva, după cum a semnat ordonanţa premierul ca…  primarul? Dar nu, nu mai întreb nimic, că cine ştie unde ajung, pe la alţi pensionari de soi. Nu de alta, dar nu aş vrea să îi bag pe toţi în aceeaşi oală cu cei 48. Nu sunt drept, recunosc… Trăim într-o ţară corectă (cine are noroc şi tupeu, are!) şi nu se cade… mai ales pe vremuri de criză.

PS. – Şi dacă tot vorbeam de sărmani… Un miliardar neamţ, Adolf Merkle (Heidelberg Cement, Ratiopharm), cu o avere de vreo 9 miliarde de dolari s-a sinucis, s-a aruncat în faţa trenului, tot pe motiv de criză. De ce n-o fi îndrăznit şi el  să ceară, acolo, un ajutor, o asistenţă socială, ceva, aşa ca românii ăştia isteţi? Da’ vorbesc cu păcat… Dumnezeu să-l ierte!

UPDATE: Iată-i pe parlamentarii-maţe pestriţe care iau indemnizaţia aia „de tot rahatul”, sfidătoare pentru o ţară de oameni tot mai amărîţi (aşa o consideră ei, la nivelul pretenţiilor şi foamei care îi reprezintă). Veţi vedea şi cam ce conturi au unii dintre ei… Mizerabil! Îi găsiţi, aici, în „Ziua”.

Ultima zi de huzur. Prima zi de… retorică

Ei? Cum v-a fost prima zi „activă” de anul ăsta? Cum aţi regăsit gerul Bobotezei, dis de dimineaţa după atîtea zile de huzur? Cum aţi răzbit prin ştirile ale teribile, rele, de care vă refugiaserăţi la sînul cald al Sărbătorilor? Impresii pe la birou, ceva zvonuri sau bîrfe în cîmpul muncii? Ceva crîcneli la sarcinile de genul „hai să facem”, „hai să punem…” ale şefului? Aş crede că ziua de azi a fost cea mai deprimantă zi din an a românilor, chiar dacă „nici iarba nu a crescut” sau a fost doar începutul cîtorva astfel de zile… Desigur că nici nu vreau şi nici nu aş avea cum să mă pun eu acum în pielea mai tuturor „rumânilor”,  însă cum spaţiul ăsta virtual este atît de cool-interactiv nu mă pot abţine să nu fac statistica acestui cotidian…
Nu cred în superstiţii. Cu atît mai puţin în chestii de genul „cum păşeşti în noul an, aşa îţi va fi tot anul”  dar iuţit de gerul matinal mi-am dorit ca ziua de azi să treacă cît mai repede şi fără evenimente. Nu a fost însă să fie aşa, totul în jurul meu s-a mişcat în reluare: oamenii, autobuzele, telefoanele parcă au sunat mai rar şi mai lung, internetul parcă a îngheţat pe sîrmă, toate situaţiile de rezolvat au părut înţepenite. A trebuit să reînvăţ pînă şi micile automatisme care îmi dau consistenţa rutinei zilnice.
În schimb, ştirile alea, despre care vorbeam mai sus, au rămas aceleaşi de acum… un an. Ce mă face să mă gîndesc la retorică? Probabil inutila încercare de a răspunde la… sau de a preîntîmpina unele întrebări, precum cele „50 de întrebări pentru 2009” (cea mai inspirată, după mine, apariţie din prima presă a anului nou) din ZF, cu care vă las să vă delectaţi şi voi. Eventual un exerciţiu interesant ar fi să încercăm să răspundem cîte unei astfel de întrebări în fiecare zi, aşa, pentru adrenalină! Dar nu, nu aş vrea să particip la efortul unora de a vă convinge că este criză, că criza asta este „un dat” cu care ar trebui să ne resemnăm (eu cred mai departe că este o inginerie declanşată prin apăsarea unui buton, care poate fi combătută…)

Cu ce a mai contribuit lumea la starea asta a mea, retorică, de început de an? Păi am aflat că marea deprimare ni se trage de la China, chiar dacă adevărul este altul, cum zisei mai sus: Paulson vs. Stieglitz (apud. Dan Popa), dar şi că avem un guvern potent, deci putem dormi liniştiţi. Apoi, desigur, m-am mai dumirit şi eu de ce a venit Băsescu la Braşov, cică aşa i-au şoptit „serviciile„, potrivit lui Bădin, fiindcă, deh, noi braşovenii suntem mai molcomi şi îl iubim mai tare decît bucureştenii… Deşi nu m-am lămurit ce a fost cu zvonul de Revelion cu moartea primarului cetăţii, Scripcaru, şi gîndesc că lucrurile s-or lega, adică aşa au adus de fapt lumea în Piaţa Sfatului, ca la urs, să vină să îl vadă pe preşedinte lîngă… o fantomă. Aşa au ieşit braşovenii la minus şaptişpe grade să se convingă: e mort au ba?! Nu a fost şi de-aia or fi huiduit din toţi bojocii! Ah, da!

Şi m-am întristat rău de tot la aflarea veştii că de fapt tot a murit cineva, a murit pisica familiei Bush nesuportînd probabil despărţirea de Casa Albă… A mai fost o probabilă sinucidere de răsunet, nişte accidente urîte, ca să nu mai vorbesc de tragedia din Fîşia Gaza… Şi uite cum retorica e gata şi mă va urmări, vrînd-nevrînd, după regulile alea ale superstiţiei, tot anu’… 🙂

P.S. Cât despre huzur… Fotografia asta exprimă cel mai bine ce vreu să zic (e de pe… Pixdaus. Incredibile poze, o bucurie, nu alta!)

asa-vine-anul-nou

Tristul Braşov… de poveste!

hpim6952Aseară am ieşit cu Ina în oraş… „Braşov, oraş din poveste”, cică!  Chiar dacă „perioada promoţională” de pe afişele primăriei a trecut, privind peste Sărbătorile iernii ăsteia „sub poalele Tîmpei” nu pot fi decît dezamăgit. Da, am ieşit aseară cu fiică-mea, să o duc la aşteptatul şi promisul „parc de distracţii”, la „tiribombe”… Ce poveste? Jalnic! Trist! Parcă mie mi-a fost jenă, milă, de descumpănirea copilei căreia nu i-am putut oferi decît tabloul dezolant al cîtorva „fierătanii” ruginite, hodorogite. Ce parc de distracţii? Ce oraş turistic de iarnă? La bîlci, la ţară sigur aş fi găsit mai multă bucubrasov-oras-poveste-decembrrie, mai mult antren, aş fi găsit chiar… „Caruselul magic”. A trebuit să mergem în două locuri din oraş, în Centrul Civic şi la Cosmos ca să putem găsi două (!) mici şi prăpădite utilaje pentru bucuria copiilor: într-o parte un carusel amărît, în cealaltă un trenuleţ jalnic. Şi atît! În rest, cîteva masinuţe şi vreo două „învărtitori” periculoase. Ăsta a fost „Oraşul de Poveste, Braşov”, pentru copii, iarna asta, asezonat cu nişte beţivi (de la vinul fiert, deh!) cu nişte cîini vagabonzi, fără lumină şi inutil zgomotos. Doar un afiş, binişor făcut ce-i drept. Veţi spune, da, da’ aveţi patinoar în Piaţa Sfatului! Aş zice că chestia aia, un petec de gheaţă cît un teren de tenis e totuşi cam puţin pentru Braşov, nu? Cele cîteva concerte subţiri, în mare parte ascunse prin cluburi, o expoziţie-tîrg de „cadouri” pe unde a bătut vîntul, luminiţele ornamentale reduse aproape la jumătate au completat jalnicul peisaj. Cu aşa ceva ne mai justificăm patriotismul local? Cu nişte edili portocalii şi plictisiţi al căror unic scop (atins!) a fost aducerea lui Băsescu în piaţă la ceasul al 12-lea de revelion, pentru a le gira probabil „trăitul bine” pe mai departe şi pentru 2009?
Şi revin la motivul acestor rînduri: care este oraşul poveştilor ăstora mici? Ce amintiri vor avea despre iernile Braşovului copilăriei lor? Fiindcă eu ţin minte ierni mult mai frumoase, mai vesele, mai animate, mai vii la Braşov…

Blogger cu legitimaţie?

E adevărat că am devenit mai atent la blogosferă în ultima vreme, că a început să mă intereseze cu adevărat acest fenomen, recent. Dacă aş fi continuat ideea de a-mi face un blog, încă de acum trei ani cînd mi-am „desenat” prima pagină pe weblog, astăzi probabil aş fi fost mult mai îndreptăţit să scriu despre domeniul ăsta. Îmi rezerv însă libertatea, ca în toate cele, ca noi toţi de altfel, să îmi dau cu părerea, din cînd în cînd, despre una-alta fără să încerc să fac paradă de nimic, chiar de nimic. Fără să-mi postez pe aici nici măcar o diplomă, nici măcar un CV, nici măcar o literă din cele publicate în mai bine de 12 ani de presă si vreo 20 de ani de colaborări literare pe ici pe colo… Precizez asta pentru cei cărora le cam place să se considere judecători şi care văd în opiniile celorlalţi intruziuni în spaţii în care se intră doar pe bază de… legitimaţie. Da, observ că şi aici în blogosferă este trendy (de altfel blogosfera românească, aproape toată este… trendy) să fie proclamaţi sau să se autoproclame bărbaţii-alfa ori femeile-alfa ai blogurilor. Şi cei cîţiva din ei îşi formează apoi mai micile sau mai marile triburi (nu, nu vestitul joc triburile, deşi aduc cu el) cu „fireştile” cohorte de susţinători. De aici şi pînă la tendinţa de a da frîu liber clasificărilor în bloggeri superiori sau de mîna a doua, în bloggeri „conectaţi la surse” şi bloggeri neinformaţi, în bloggeri-jurnalişti şi bloggeri-savanţi, în bloggeri de nişă sau generalişti, în bloggeri geniali ori bloggeri rataţi nu a fost decît un singur pas. Am remarcat chiar şi unele extremisme ca să nu mai vorbesc despre înjurăturile, mai mereu „anonime”, care circulă în voie printre combatanţi, din lipsă de argumente, desigur… Dar asta ţine şi de o altă discuţie, aceea a unui necesar bun-simţ în acest spaţiu totuşi public (ca să nu vorbesc de… deontologie). Am remarcat chiar iniţiative în notă auto-ironică, cum a fost cea cu Partidul Bloggerilor din România sau chiar „haioase” cum este cea a… Sindicatului bloggerist. Autorul acestei ultime iniţiative justificîndu-şi gestul „pentru ca pe netu’ asta sunt prea multe siteuri care nu isi au rostul, sunt baieti buni care chiar au talent si merita o sansa sa iasa la lumina pentru ca ceilalti „amatori” sa se lase de meseria asta de blogger … deja numai e o pasiune, un hobby e un job din care daca esti baiat istet poti sa traiesti din asta.” (!)
Privind din unghiul ăsta spre blogosferă întreb: la ce bun înregimentarea bloggerilor, pentru ce o legitimaţie de blogger sau chiar o… carte de muncă de blogger? Partidul să fie de stînga, de dreapta, de centru? Sindicatul cu ce patroni să negocieze? Dacă plecăm de la premisa (am mai scris despre asta aici) că blogosfera este prin definiţie un spaţiu liber (aşa cam ca… atmosfera 🙂 ) de cine ar trebui să ne apărăm asociindu-ne? Sau are acest domeniu tendinţa unei profesionalizări (business) care necesită o organizare, o Cameră reprezentativă cu statut şi cotizaţie?
Văd totuşi şi o excepţie care ar face necesară o astfel de asociere. Poate aş marşa la o „uniune” dacă aş sesiza vreo intenţie, a statului să zicem, de a restrînge cumva (economic sau prin alte mijloace de cenzură sau de „ascultare”) libertatea de expresie dată de blog. Altfel, aşa cum spuneam, normele pe care le consider acum şi aici suficiente rămîn cele ale bunului-simţ şi ale… limbii române. Restul reglementărilor rămân discutabile. Părerea mea… 🙂

¡Viva la Revolucion!

În vreme ce, încă din prima zi a anului (!), pe posturile de ştiri comentatorii se inflamează pe marginea întîlnirii convocate de Băsescu la Pelişor, cu guvernul, cu şefii camerelor parlamentului, cu şefii serviciilor secrete şi cu… nevestele tuturor… În vreme ce se ridică la rang de ştire apariţia unui Băsescu oarecum euforic şi cu un lanţ gros de aur la gît, după această întîlnire, spunîndu-ne că el, ca om nu-şi poate dori nimic, personal, pentru noul an, fiindcă e Preşedinte şi Preşedintele nu-şi poate dori decît „să trăim bine”, noi ăştilalţi… În timpul ăsta, eu eram hai-hui pe net căutînd… Cuba! Păi ce-mi veni? Cum, nu ştiţi? Azi (ieri) se împlinesc 50 de ani de la revoluţia comunistă cubaneză! Nu, nu m-a apucat nicio nostalgie şi nici nu sunt adeptul postării pe marginea unor cifre fixe de istorie, dar mi se pare reconfortant uneori să privesc spre părţile exotice ale… Genunchiului Lumii. Poate şi din cauza gerului de afară şi a senzaţiei de spleen pe care o am azi… Habar n-am! În orice caz, Cuba aniversează 50 de ani de comunism deplin şi n-are nicio treabă cu restul lumii, îşi duce mai departe traiul mizerabil, cum spun statisticile. Aproape nicio treabă, dacă m-aş gîndi cum mai speră ei încă în instaurarea unui comunism, pardon!, „cubanism” mondial şi cum le dau azi cu tifla americanilor cu criza lor cu tot. Asta, apropo şi de faptul că se consideră că izolarea Cubei o fereşte foarte bine  de criza economică mondială. Aşa am găsit mesajul lui El Comandante Fidel Castro, trei rînduri pentru „eroicul popor” cubanez, dar şi mii de pagini despre El Comandante Che Guevara, ca să nu mai vorbesc de alte sute de însemnări de călătorie care te trimit cu gîndul la o Cubă paradisiacă, plus însemnările oarecum admirative ale lui Cristoiu despre Fidel. Ba mi-am amintit chiar şi de scenele din Sicko al lui Michael Moore (pe care, zic, musai să îl vedeţi! ) în care nişte prăpădiţi de yankei bolnavi şi neajutaţi de Sistemul SUA , după ce au scurmat prin rămăşiţele de la WTC-ul de dupa unşpele septembrie american şi-au găsit alinarea, gratis, în braţele sistemului cubanez de sănătate. Şi uite cum m-am cam dumirit eu cum e cu comunismul în 2009 şi cum de nu se atinge nimeni, cu nicio revoluţie de niciun fir din barba cubanezilor. Că o fi sau nu din cauza lui „Trabajo si, samba no!”, ori „Samba si, trabajo no!”, mai curînd, fiindcă e multă samba, rom, havane şi sunt multe fete bune pe acolo prin insulă, nu ştiu, însă zău mă gîndesc cum de nu am primit niciun semeseu de genul: „2009 să-ţi aducă numai bucurii şi sănătate şi să treci prin criză ca în Cuba!„, sau altfel spus: „¡VIVA LA REVOLUCION!”

PS. Altfel, aflu că stabilirea de liste cu ţeluri la început de an e riscantă, poate duce la depresii. Subscriu 🙂

La mulţi ani de gînduri bune!

Noaptea viitoare, la ora asta, la care am început să scriu aceste rînduri vom fi în 2009… Vom fi destupat şampaniile, ne vom fi îmbrăţişat, ne vom fi trimis sms-urile, ne vom fi spus „La Mulţi Ani, cu Sanatate!”… Acum privesc dinspre azi, înspre mîine. E o senzaţie stranie. Acum e linişte, oraşul doarme îngheţat. Mîine va fi forfotă, fumul artificiilor nu se va fi risipit şi încă se vor mai auzi petardele… Noul an este la o întindere de mînă. Prevesteşte cu ceva asta? Parcă nu, daca privesc realitatea din jur …  Şi totuşi, tocmai asta mă îndeamnă să scriu. Poate că vreau să îi grăbesc cumva naşterea, de aceea şi aceste inoportune întrebări. Nu, nu am de gînd să fac nici bilanţuri, nici planuri, nici promisiuni, nici măcar un Pluguşor… Trag nădejde doar că anul nou va fi  mai bun decît cred toţi pesimiştii care îl prevăd rău. Şi îi trimit în întîmpinare un astfel de gînd, de bine, incă de acum. Să ştie ce îl aşteaptă. 🙂 În orice caz, nu ar putea fi un an frumos şi bun fără iubirile mele, Inuţa şi Miha, fără fiecare dimineaţă cu ele… La mulţi, ani împreună! Apoi ar trebui să fie un an al încrederii, al incredinţării, al comunicării între noi toţi. Aşa am eu un feeling… Iar ca să fie aşa vreau ca eu, în primul rînd, eu să fiu mai bun. În toate…
Şi, desigur, vă doresc tuturor celor pe care vă citesc, şi tuturor celor care mă citiţi, dragi prieteni, aşadar, cunoscuţi şi necunoscuţi, de ieri, azi şi mîine… La mulţi ani de gînduri bune! Să fiţi iubiţi!

PS. – Bucuria acestui cîntec cu Yanni (un om-orchestră teribil, nu?) să ne inspire pentru tot anu’ care vine!

Mira e stresată… dar face faţă!

Dacă ştirea e corectă (şi de ce să am motive să cred că nu ar fi?), ziariştii de la „Adevărul”, care titrează azi Ştabii de la Interne îşi riscă viaţa la birou” îşi vor aduce, involuntar, o contribuţie însemnată la capitolul „bancuri cu poliţişti” din enciclopediile de gen. Nu vreau să fiu răutăcios, să-mi atrag mînia vreunui ins cu epoleţi, şi nici nu o să bat acum vreun „apropont” legat de lefurile bugetare care se învîrt lejer pe la 3000 de „euri” însă trag nădejde că noii guvernanţi vor termina treaba pe care au început-o umblînd şi prin fişele de post menţionate în amintitul articol. Ce român nu se simte umilit să afle că băieţii ăştia lurează „în condiţii deosebite de muncă” de genul: opt ore de birou, fix, „cu volum mare de operaţii mentale complexe”, putîndu-se îmbolnăvi, sărăcuţii, de ulcer din cauza presinilor psihice „deosebite” şi fiind supuşi atacurilor nemiloase ale radiaţiilor electromagnetice produse de perfidul monitor al calculatorului! Ca să nu mai vorbim de  pericolele impuse de nevoia obţinerii de profit (!), de deplasările la bilanţuri şi festivităţi şi de „presiunea timpului şi a calităţii sau prezenţa în unitate aproape zilnic”! Şi cîţi alţi purtători de hîrtii şi legători – cu ac şi aţă – de dosare nu or mai beneficia de binecuvîntarea unor astfel de „condiţii grele de muncă”? Mă refer, desigur, la ei la minoritatea birocraţilor din tot sistemul bugetar românesc, nu la toţi pălmaşii de pe acolo…
Dincolo de hazul de necaz aferent nu pot să nu constat faptul că în piaţa muncii avem două Românii. Bugetarii, precum cei de mai sus, care nu au alt „stres” decît cum să cheltuiască banii statului şi „privaţii” (cei dintr-o Românie mult mai reală!) care trebuie să FACĂ bani. Iar de aici diferenţele fundamentale: de viziune, de expertiză, de calificare, de responsabilitate, de percepţie a crizei, de… mofturi şi aere… A, şi dacă tot vorbeam de condiţii grele de lucru, cum ar putea înţelege un bugetar, de genul celor mai de sus, stresul angajatului „la privat”, care nu are niciun spor la leafă şi trăieşte zilnic cu spaima şomajului şi concurenţei şi nu prea îşi permite să se gîndească la o pensie frumuşică şi încă de la vîrste fragede? Doar transferîndu-l, peste noapte, într-o firmă particulară! Atunci să vezi stres, vertijuri, greţuri şi ulcer şi asta fără zile de recuperare şi concedii suplimentare plătite! Dar asta e, ăştia suntem, nu trăim într-o lume perfectă. Sau altfel spus: fiecare cu norocu’ lui! 🙂
site-gov1PS. – Chiar, Ministerului de Interne tot MIRA îi zice şi acum? (de pe pagina guvernului, proaspăt ce-i drept!, nu am putut încă afla). Nu de alta, dar zău că nu-l prinde numele ăsta de fetişcană despletită, duioasă, că îmi tot vine să zic: „Mira merge mai departe…” sau „Duios, Mira trecea…”

„Vremurile întunecate” de după Huntington…

samuel-huntington„Modernizarea a sporit în general nivelul material al Civilizaţiei pretutindeni în lume. A întărit ea însă şi dimensiunile morale şi culturale ale Civilizaţiei? În unele privinţe, se pare că aşa s-a întîmplat. Sclavia, tortura, abuzurile asupra indivizilor au devenit din ce în ce mai puţin acceptabile în lumea conteamporană. Totuşi, este acesta pur şi simplu rezultatul impactului civilizaţiei occidentale asupra altor culturi şi prin urmare o reversiune morală se va produce pe măsură ce puterea occidentală decade? Există multe dovezi în anii ’90 ale relevanţei paradigmei „haosului real” din afacerile mondiale: o decădere globală a dreptului şi a ordinii, state eşuate şi o anarhie crescută în multe părţi ale lumii, un val global de crime, mafii şi carteluri ale drogurilor transnaţionale, o crescută dependenţă de droguri în multe societăţi, o slăbire generală a rolului familiei, un declin al încrederii şi al solidarităţii sociale în multe ţări, violenţe etnice, religioase şi civilizaţionale şi supremaţia pistolului, prevalente aproape în întreaga lume. (…) crimele sunt în plin elan şi elementele de bază ale Civilizaţiei pălesc. Afirmarea corporaţiilor transnaţionale ce produc bunuri economice este rivalizată din ce în ce mai mult de afirmarea mafiilor criminale, a cartelurilor drogurilor şi a bandelor teroriste care asaltează violent Civilizaţia. (…) La nivel global, Civilizaţia pare în multe privinţe că cedează barbarismului, generînd o imagine a unui fenomen fără precedent, Vremuri Întunecate globale, care coboară probabil asupra umanităţii.”
Aşa scria Samuel Phillips Huntington, în „Ciocnirea Civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale„, prin 1997. Controversatul politolog  a murit în aceste zile de Crăciun (iată şi aici un interviu cu Huntington)… Nu va mai apuca să vadă cum vor arăta în fapt acele „Vremuri Întunecate globale” care încep să se mijească, întruchipate în „crize”… Dar nouă ne-ar prinde bine să îi mai recitim din rînduri pentru posibile răspunsuri la tot mai acutele noastre „De ce – uri”.

PS. De ce, tot de Crăciun, israelienii au început să bombardeze din nou Fîşia Gaza şi au ucis deja peste 200 de oameni?

Ce vreau de la Moş Crăciun? Sărbători Fericite!

Am învăţat de mult că bucuria vine din lucrurile simple. Ştiu că în astfel de clipe cel mai aiurea este să te pierzi în platitudini. Să repeţi cele mai dulcege formule ori versuri pregătite, preambalate, de Crăciun. Mereu simt asta cînd citesc zecile de sms-uri venite de Sărbători, care se copiază unele pe altele şi pe măsură ce ajung la mine sunt tot mai golite de sens. Să spun că îmi doresc ca Moşu’ să îmi aducă o… criză uşoară (probabil voi primi multe urări pe tema asta, a crizei), să spun că îmi doresc un guvern destoinic şi un preşedinte înţelept, sau să zic că vreau şefi ca pîinea lui Dumnezeu,  şi profituri paradisiace la un job călduţ? Nu, bucuriile simple sunt ca fulgii de nea care aş vrea să vină peste noi ca în poveşti… Crăciunul, cu toate ale lui este bucurie simplă. Crăciunul să îmi aducă veselia Inei în bucuria descoperirii Sărbătorilor, mereu altfel pentru ea, mereu altfel pentru noi, pentru mine şi iubita Miha, prin ochii ei, apoi să ne aducă liniştea cu parfum de cetină de brad, luminiţele din geam, colindele din gînd, împreună aici, noi trei… E vorba de pace, de linişte, departe de cele mărunte ale zilelor, alături de toţi cei dragi. De comunicare, de comuniune, de Acasă, de Dor, de Drag, de Împreună!  Apoi, Moşul să ne aducă Sănătate şi să ne vindece de toate cele ale sufletului şi trupului… Dar parcă, deja, cer prea multe şi nu se cade… Doar încă un gînd: toate cele pe care mi le doresc mie vi le doresc şi vouă, prieteni ştiuţi ori neştiuţi, vouă celor ce citiţi aceste rînduri şi vouă celor pe ale căror rînduri eu le citesc… Sărbători fericite şi frumoase!