Ce toamnă!

Niciodată toamna nu fu mai toamnă, parcă
să ne sature de pămîntul putred, de jilava frunză,
să ne-nvețe cu frica de umbră, cu neviața.
Ce soare, ce păsări buimace ne moțăie
pe umeri, ce tei ni se reazemă de aer
în cădere.
Nicicînd un dor mai lent de vară,
o mai lungă desfrunzire,
ca și cum orașul ar avea de gînd
să ne zică-adio ultima oară…
„Niciodata toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.”

Prin casă

ce faţă de toamnă
rătăcită,
cu ochi spălăciţi,
furioasă prin casă
respiră depresii şi trage storurile,
trînteşte uşile şi molfăie tăceri.
ar coafa soarele cu cenuşă de cuvinte,
ar izbi cu mere-n gînduri,
ar stoarce de vînt frunzele din glastră,
ar face din aşternuturi scînduri.
o verific la unghii: pămînt.

Gînd de iarnă

După o toamnă fabuloasă, naturii şi lumii li se cuvine-un somn lung… Ce altceva să liniştească nervii frunzelor, nestatornicia apelor, oboseala ierbii, uşurătatea fluturilor? Poate, la fel, ar trebui să se petreacă şi cu oamenii, dar… Dar, nu. Oamenii sunt din altă stirpe, din alt aluat. Universul lor e numai al lor, distinct, glamorous, faimos, în care orice li se permite, chiar şi scrijelitul cu pumnalul în scoarţa minţii şi sufletului iernii. Oamenii trebuie să fie… invers, desăvîrşindu-şi pînă la absolutul absurd, în pragul nebuniei şi morţii: nervii, nestatornicia, oboseala, uşurătatea. Şi, înainte de astea însă, fără odihnă, în viteză, din plin, cele omeneşti: ura, crima, suicidul, ignoranţa, nepăsarea, răutatea, cruzimea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Tot un fel de van Gogh

n-am apucat să vă zic
tocmai l-am văzut pe van Gogh
ieşise pe câmpul galben
(colţ cu strada albastră de după copaci)
şi culegea frunze şi castane medicinale
ma gîndesc că am fost ultimul care l-a zărit
cum la fel de uşor pot fi
ultimele mele vedenii de toamnă
şi ultimul e-mail pe care mi-l scriu
şi la care nu-mi răspund.

Vincent van Gogh - The Mulberry Tree
Vincent van Gogh – The Mulberry Tree

Oraşul pe-al cărui umăr poţi să plîngi…

Înainte să fie capitală culturală europeană (demers ambiţios asupra căruia ne aplecăm cu entuziasm dar şi cu o oarecare suspiciune acum), Braşovul rămâne capitala anotimpurilor noastre. Bineînţeles că sunt subiectiv dar nu ştiu alt oraş care să se aşeze atât de bine în orice anotimp. În toamna asta, de pildă. Nu ştiu alt loc mai fotogenic şi care să îmblânzească atât de magic culorile, ca Braşovul. Luaţi-vă o oră de respiraţie şi aruncaţi o privire de la Tâmpa până peste Cetăţuie şi veţi fi convinşi încă o dată. Dar, mai presus de toate, Braşovul este oraşul anotimpurilor noastre interioare. Că e toamnă, vară, primăvară sau iarnă, ele merg ca unse cu oraşul acesta. În suflete şi gînduri, însoţirea noastră cu toate întîmplările aici ni se petrece mai uşor. Şi nu voi aminti nici de bucuriile sau amărăciunile noastre concrete, pe care ni le ştim cu toţii (toate, desigur, atât de grele, cât omenescul poate duce), dar parcă Braşovul e oraşul pe-al cărui umăr poţi plânge, ca pe al niciunuia altuia…
P.S. – text venit în întâmpinarea „Braşovului, oraş magic”, cu titlul „Capitala anotimpurilor noastre”, a priori celui „stîrnit” de efemerul dosar de candidatură „Brașov 2021 – Capitala Europeană a Culturii.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

duminică

nu-i despre nefăcute
și dispreț,
despre țăcăniți,
nervi,
isterii,
deshidratări,
priviri fixe
și pustiu profit,
ci invers ar fi,
că-i duminică, palerule,
cantonierule,
galbenă și caldă,
de crescut
jumătăți de cuvinte
și gînduri cu mînecă scurtă,
pe-un peron de făgăraș.

Vă mai e toamnă?

Nicicînd, toamnă mai frumoasă… Atît de alintată prelung cu orașul și chiar și cu oasele și cuvintele – pînă la pierderea de sine a acestora din urmă. De ne-ar acoperi și sluțirile și fandosirile, de-ar pune sub frunze nervii, de-ar lungi zilele și de-ar pune copilăria aia bună în loc! Mă uit de jur-împrejur, ghicesc pe după oameni și n-o văd, toamna nu-i… Rupți, urîți, gonaci de suflete și de urlete, ne dăm peste cap drept făpturi rotunde și? Cred că da, toamna e toamnă și superbă și atît. Pe ici pe colo vezi porumbei căzuți de frig. Pe la colțuri inși buimaci, căzuți de umărul stâng, fără timp (prezent, trecut, viitor) puși să aleagă „un ceva”. Unii, înaripați, și-au avut toamna, fără-ndoială, ceilalți n-o au. Toamna-i vreme de depresii și de amnezii, se zice. Era, pe vremea unui Bacovia, aș spune și eu. Și revin, învîrtindu-mă „în jurul cozii”: toamna poate fi și fără noi. Toamna e. E ca atunci cînd un individ fuge să tragă jaluzelele fiindcă-l deranjează la culme soarele (cum îi poate enerva pe unii soarele, nu-nțeleg! sic!) și imediat după aceea aprinde becul… Pe bune, să vă mai intreb? Vouă vă mai e toamnă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Şi păsările fac infarct, nu-i aşa?

„Nu-mi place aşa, nu arată bine!”… Fără completări. „Dar cum şi de ce?”. „Nu ştiu, altfel!”. Ok. Bun… „altfel”. „Altfel” va fi bine, înţeleg. Probabil într-un arest sau la închisoare, acolo unde nu prea ai luxul alegerilor, „dilemele” astea estetice n-au nicio valoare şi nu-s, evident, de grabă poruncite. Doar, poate, în chip de picătură chinezească, pentru ca musai „să-ţi placă” ceva întru întărirea carcerei. Precum puşcăriaşilor (de după zidurile reale sau „doar” interioare) cred că nici păsărilor nu le pasă de ele, de alegeri adică. Nici vara şi nici la amurg, în pragul iernii, verdictul „argumentului” absolut „îmi place – nu-mi place” nu le atinge. Doar noi, oamenii, avem satisfacţia şi infernul feţelor obiectelor, al căutărilor lui „altfel”. Nici măcar ale vieţii, fiindcă dacă ar fi ale vieţii ar mai avea un sens. Urît? Frumos? Util? Hmm… Adică? Efemerida ce şi cum e? Şi care-i e preţul? Cîte chestii agăţăm de-o… efemeridă, condamnaţi la dependenţă faţă de ea?
Am înţeles că şi păsările fac infarct. Şi mă întreb pentru ce? Sau pentru ce spaimă, mai precis? Iar ele, păsările nici măcar n-au un spital, un sanatoriu al lor şi, probabil, nici speranţa că se vor face „bine”. Dacă am pune nişte păsări să se uite la „Păsările” lui Hitchcock le-ar plăcea? Noi ne uităm la „Zbor deasupra unui cuib de cuci” şi ne place… De ce? Din considerente estetice.

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

După 38 de ani. Curierul

„România. Într-un tren. 1975" - Henri Cartier-Bresson
„România. Într-un tren. 1975″ – Henri Cartier-Bresson

„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit. Am fost la Sibiu dar n-am aranjat nimic. Astăzi mai încerc ceva în Braşov. Dacă nu găsesc nimic voi pleca la M. Ciuc. Şi tare n-aş vrea. D-zeu ştie ce se va mai întîmpla şi cu mine. Sînt atît de necăjit că nu mai ştiu realmente ce să fac.
Te sărut şi iartă-mi deranjul
Nelu”
Livia revedea şi acum, după 38 de ani, penultima pagină a acelei cărţi, cu această însemnare. O uitase în zorii ăia de mai pe bancheta maro a acceleratului de Craiova. Au urmat 38 de ani şi aceeaşi întrebare: „Cine-o fi găsit cartea aia?”. Nu, Nelu n-avea de unde să ştie. N-avea de unde şti că ea nici măcar nu-l mai aşteptase, că după ce a scos în grabă cartea înghesuită din cutia poştală, a luat alt tren, cu altcineva, spre colţul de ţară din care avea să nu se mai întoarcă niciodată. Gîndul că nu i-a răspuns, că nu l-a mai căutat, că l-a lăsat aşa, gîndul…
Atunci nu bănuia că face o prostie. Andrei a fost un băiat la locul lui, un bărbat de treabă şi un tată atent, iar viaţa a mers mai departe, chiar dacă după un timp realizase că el nu fusese “El” şi că din pricina asta ea ajunsese să nu se mai recunoască, dovedit… În toţi anii de după „revelaţie” s-a amăgit că aşa a fost să fie, că, poate nici Nelu n-ar fi fost… că… aşa li se întîmplă mai tuturor. Dar de ce, şi acum, îi stăruia în minte imaginea acelei pagini, a celei cărţi pe care nici măcar nu apucase să o citească? Şi o mai rîcîia o întrebare: unde-o fi rămas Nelu? În Bucureşti, la Sibiu, în Miercurea Ciuc sau la Braşov? Ce s-o fi ales de el?…
„Ce vremuri!”, îşi zise.„Uite că mi s-a răcit şi cafeaua!… O termin după ce mă întorc de la piaţă şi după ce o să iau biletul de la agenţie”. În zori trebuia să ia trenul, să plece la Bucureşti pentru vizita periodică la doctor şi, aşa cum păţea mereu, intrase deja în panică din pricina pregătirilor. Bănuia şi că i se vor mai lega şi altele de călătoria asta. Niciodată nu-i plăcuse să-şi facă planuri şi le lăsa mereu drumurilor partea lor de hazard. Ca şi atunci, cu 38 de ani în urmă de altfel.
S-a întors acasă zgribulită. Începutul toamnei nu era deloc unul blînd. Întoarse cheia în yală cînd fu surprinsă de vocea unui bărbat: „Doamnă, doamnă o clipă! Aveţi un plic!”. Era un curier. Semnă grăbită şi intrînd în casă luă plicul gros din mina bărbatului.
Era o carte fără coperţi. Pe penultima pagină, galbenă, cîteva rînduri, aproape şterse, scrise cu creionul:
„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit…”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

dimineaţa a patra. spre canton

într-o zi, tot văzîndu-l cum zace aşa, i-a zis: „pune mîna de trăieşte! ieşi, du-te şi pune mîna de trăieşte!” şi el aşa a şi făcut. în prima zi a ieşit şi s-a dus să trăiască. s-a întors seara tîrziu. a doua zi, la fel, a închis uşa în urmă şi s-a dus din nou să trăiască. a treia zi, la fel, liniştit. în dimineaţa a patra a găsit lîngă paharul cu apă un bilet: „pune mîna şi trăieşte! eu plec.” şi-a luat geaca, şapca şi s-a dus să trăiască, pe drumul pe care-l ştia, undeva spre canton. în ziua a cincea i-a remarcat lipsa cel de la gaz care venea cu precizie să-şi încaseze factura. in ziua a şasea, cel de la curent a sesizat aceeaşi lipsă. în ziua a şaptea cel de la bancă, impacientat, a alertat vecinii, din pricina lipsei. şi au pornit spre canton. i-au recunoscut doar geaca mov şi şapca maro. îi sfîşiaseră trupul nişte corvide.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Codul de bare al timpului şi cuvintelor

Am mai spus-o aici: simt cum timpul se comprimă. Despre contracţia timpului sunt în vogă o sumă de teorii (cunoaştem cu toţi „Teoria Rezonanţei Schumann” precum şi altele ale conspiraţiei!) ba unii zic chiar că, din pricina asta, ceasurile vechi nu ar mai putea ţine ora exactă,  fiindcă pământul s-ar învîrti mai repede decît atunci cînd ele învăţaseră să măsoare timpul! Nu ştiu, n-am experimentat asta şi poate voi pune nişte ceasuri vechi să măsoare ziua însă e limpede că timpul ţine de percepţia noastra asupra lui. Şi limpede (cel puţin aşa, la nivel primar) e că viaţa tihnită de odinioară ne-a fost furată mai degrabă de comandamentele accelerate (şi scelerate!) şi egoiste ale zilei, după ce ne-o furase mai întîi… secolul vitezei. Cine ne este mîncătorul de timp nici nu contează, ceea ce ne rămîne însă e clar: timpul mîncat! Iar de aici şi pînă la cuvintele… mîncate şi ele n-a fost decît un pas. Precaritatea timpului aduce şi precaritatea cuvintelor şi alte… precarităţi.
Din pricina aceasta (funcţionînd în subconştient, desigur) am încercat experimentul ăsta al ultimelor vreo 20 de zile: gîndul de-o zi într-o propoziţie. Nu le consider nici aforisme, nici versuri cît mai curînd texte condensate de timp. S-a observat că uneori poţi spune într-o propoziţie la fel de multe cîte ai spune în cîteva pagini salvînd în felul ăsta şi cuvîntul şi clipa şi… hîrtia. Apoi un gînd scris sau o imagine scrisă, în cazul meu, reprezintă o onorabilă scuză împotriva lenei mele în raport cu scrisul. Ca să nu mai vorbesc despre binefacerile neuronale ale acestui aproape zilnic jogging cu cuvintele.
Cred că va fi amuzant la anu’ de pildă să mă întorc şi să văd care era… codul de bare al unora din zilele acestei toamne. Codul de bare în litere şi secunde… O toamnă nespus de generoasă în blîndeţe şi culori, o toamnă ce se vrea încă plimbată de mînă printre terase, pe Corso, printre foşnirile de frunze ale aleii de sub Tîmpa sau zburată încă pe aripile obraznicelor diptere atît de vii în noiembrie!…
Şi aş încheia aşa, aşa cum am mai făcut-o cred, întîmplător şi în avans!:

Biografie

Sunt un individ
Cooperant,
Din cînd în cînd,
Mor.
(Adrian Păunescu – 2003)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!