Offline

„Să nu uiţi să-ţi iei ceasul. Ăla bun”, îţi zici. Şi nu uiţi. Dar cu toate astea, întîrzii, nu ajungi, ratezi întîlnirea cu pescăruşii. Cei fără ceasuri.
*
Resimţi o greaţă constantă faţă de mojici şi mojicie. Şi probabil de-aia găseşti cîte-o bucurie răsfoind ba un Cantemir, ba un La Bruyere, ba un Nicolae Filimon. Dar nu trece, se-nteţeşte!
*
Mitocăniei cu patalama, oficială, oficializată şi musai de înghiţit, în poziţie de drepţi, cu frică, din comandamente ierarhice şi date raţiuni superioare i se cuvine un singur răspuns, sfidător, dispreţuitor, zîmbitor: sictirul suprem.
*
Ce ţeapă, ce furt mai mare de atît: să-ţi fie confiscate orele, zilele? E recomandabil să nu răspunzi la asta.
*
„Să-ţi stea dimineţile-n gît? S-o porneşti cocîrjat la drum, cu sufletu-n genunchi şi cordu-n corzi? Zău, scoate-ţi dimineţile din gîtlej, lasă-le să zboare!”
*
Două luni. Atîtea i-au mai fost. Nici nu s-a gîndit să-şi facă bagajele, deşi ar fi avut destul timp pentru asta. Să fi fost prevăzător, să se fi gătit, să fi profitat de ocazii!, l-au apostrofat…  înţelepţii. La ce bun? Tot  nepregătit s-a dus, tot pe nepusă masă.
*
Era o vreme în care morţii se ţineau pe masă. În sufragerie.
*
Mesaje, apeluri, sms-uri, e-mailuri, fax-uri, twitter, radio, tv, laptop, smartphone, tabletă, sateliţi, facebook. A fi (inter)conectat întru a fi profitabil, responsabil, la dispoziţie, socialmente si… economiceşte util, ba chiar spre a fi indispensabil! O iremediabilă iluzie: la marginea hamacului n-ai roaming, wi-fi, breaking-news-uri şi nici priză de doi douăzeci!
*
Mă reevaluez – ca să mai pot coabita cu mine p-aci. Mă dezic, n-am (nu mai am) nicio treabă cu blogosfera. Ea a fost, este si va fi, din moşi-strămoşi în nepoţi a… influencerilor (şi, după caz, a şobolanilor)! Ei să fie sănătoşi! 🙂 (nu dau link, căutaţi pe Sf. Google!)
*
Iluzii, de(zilu)zii, spasme, spaime, deznădejdi, depresii. La ce să te aştepţi cînd te… aştepţi?!
*
Îi era interzis să-şi pună capăt zilelor. Disperat, incurabil, otrăvit, bolnav, părăsit, umilit, dispreţuit, urît, căzut, trebuia să se bucure, să trăiască mort fiind.
*
Găşti, constituanţi, violenţă lucie, margarină, semidocţi, infatuaţi, analfabeţi, ipocriţi, pitzi, demagogi, coabitanţi, jigodii, tupeişti, justiţiari, ordinari, interesaţi, providenţiali, proşti, jaf, jeg, hoţi, ţepari… Nimic nou sub soare.
*
Citat de vacanţă:  „Compasiunea nu înseamnă milă, ci se bazează pe respectarea drepturilor altei persoane şi pe înţelegerea faptului că o altă persoană este la fel ca şi mine.” (Dalai Lama)
*
Prea puţin timp pentru o atît de întinsă, de albastră, de frumoasă mare!
*
În care parcă mai ieri îi scria lumii o scrisoare de amor!…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cîteva observaţii asupra zilei de azi

Cică totul se reformează. Ţara: se scrie acum tzara . Femeile şi bărbaţii: fiecare pe cont propriu. Pepenii: cei de import se ascund în Dăbuleni. Marea: ni s-a mutat în Bulgaria. Kentul: pocneşte între degete ca o căpuşă mentolată. Morala: elogiu discret bigamiei. Realitatea, un nesfârşit şi solitar orgasm virtual: Facebookurie. Cartea, versurile: titluri, citate scurte şi coperţi telegrafiate pe Twitter de pe iPhone4 .Eu: eu nu mă reformez. Stau şi aştept să le treacă. Dacă nu, nu!

Am aşteptat toată săptămîna dimineaţa asta să-mi fac o cafea turcească, aşa cum m-a învăţat un amic. Adică am lăsat apa să clocotească-n ibric, după care am pudrat-o cu puţin zahăr şi linguriţele de cafea. Apoi am aşteptat ca muntele de cafea să se scufunde în apa fierbinte, să se ducă la fund. Am aşteptat cam mult şi cafeaua nu mi s-a părut mai altfel, nici măcar turcească şi cu atît mai puţin mai tare, aşa cum voiam. Sau cafeaua turcească nu-i tare sau eu am greşit cu ceva? WTF? 🙂

Nici azi n-am oprit la talciocul din colţ. O mare de lume în parcarea unde în restul zilelor cîţiva şi cîteva fac jogging cu căştile-nfipte-n urechi. Înghesuială, umbrele de soare, indivizi năduşiţi la bustul gol. Nu ştiu dacă cineva chiar cumpără şi altcineva chiar vinde ceva aici în tîrgul de vechituri. Cred că doar vor să se întîlnească sîmbătă de sîmbătă şi să-şi dea cîte-un „like” fiindcă „dislike” n-au. Nici aici.

Durerea aia surdă din dreapta mi se mutase-n stânga. Acum a trecut.

Căldură mare, mare mon-cher! Pînă şi cuvintele parcă se topesc şi se scurg ca un toping prin îngheţata tot mai rarefiată a memoriei.Da, la un moment dat trebuie să te obişnuieşti cu memoria rarefiată. Şi dacă şi la toamnă, mai pe răcoare, o să fie tot aşa ai să te bucuri măcar când îngheţata îşi va recapătă densitatea. Şi gustul.

Mă încurc tot mai tare în parole.Parolele conturilor de tot felul. Pe cîteva le-am uitat de tot. Probabil, încet-încet, o să le uit pe toate, fără nuş’ce efort. Şi cu asta basta. Mare pagubă! ))

Constatare: dependenţa de FB ucide sigur blogosfera. Тютюнопушенето сериозно уврежда: cam aşa scrie pe pachetul de ţigări. E clar, trebuie să le răresc! Din nou! 😉

Pe toate lucrurile de aici din jur e un praf auriu. Totul sclipeşte la soare. Cred că e o pulbere care iese din ceva, dintr-un pled sau din draperii. Bănuiesc că a venit vremea să arunc ceva. Nu de alta, dar şi eu sunt plin de sclipici. Devine enervant dacă nu alergic! Şi nu-i praf de stele. Dacă aş fi zărit vreo zînă pe aici mai ziceam…

Am devenit insensibil la prostie, isterii şi fudulie. E de bine. Dacă ei cred că modul fundamental de a ieşi din rahat este şedinţa zilnică de scară, treaba lor! Ei sunt deştepţi, ei le ştiu pe toate. Ultimul raport (normal, fiecare şedinţă se încheie cu un raport!) afişat prevede: se numeşte un responsabil cu număratul becurilor; se sancţionează vecinul de la parter fiindcă a uitat uşa deschisă aseară; în fiecare zi, prin rotaţie vom număra şi nota în caiet străinii care sună la interfon; vom supraveghea zilnic, personal, ca femeia de servici să măture scările cu simţ de răspundere; vom fi vigilenţi cu conţinutul reclamelor străine, previzibil duşmănoase, strecurate în cutia poştală; vom avea grijă la consumul de apă; nu vom permite nimănui să intre în zona verde; vom urmări cu atenţie cine vine şi cine pleacă pentru a lămuri definitiv dacă dama de la doi îşi înşală sau nu bărbatul plecat prea des în delegaţie. Fiecare ne vom prezenta raportul de activitate, depus în scris, la şedinţa duminicală. Neîndeplinirea sarcinilor se sancţionează cu plata la pauşal. Şi aşa vom ieşi din rahat! (Eu aş fi chemat vidanja!)

Zbîrnîie elicopterele pe deasupra. Cîteva pe zi, razant. Parc-ar fi o staţie de taxi-elicoptere pe-aici. Mda, „trăim bine”, ne grăbim şi nu ne place aglomeraţia stradală ci… aeraţia rarefiată! 😉

Am găsit un vin fain („de suflet” roşu, Feteasca „Varancha”, de Vrancea) şi „ieftin” la Crama Gârboiu (puţin mai jos, al doilea bloc pe stânga): „… Alcoolul de 14,5% este bine integrat, vinul creând rotunjimi nebănuite într-un final lung, uşor amărui ce-i măreşte complexitatea.” Ce ştiu e că după  acel… final lung adus de acele… rotunjimi nu te doare capul! Cel puţin de data asta! 😉

Nu deschid tv-ul, ştirile mă lasă cam rece. Încă, deocamdată. Ca fapt divers poate mă uit diseară la meciul lui Bute. Şi poate o să înţeleg şi utilitatea şi preţul frunzei de urzică. Poate o să-i văd (deşi „cu purici” pe Pro – nu ştiu ce are!) pe „oamenii zilei”, aşezaţi în primul rînd, zîmbind celebri şi pentru „posteritate”, satisfăcuţi, intraţi în istorie. Sau poate nu!

Răzvan îmi aminteşte de nişte vremuri şi-i mulţumesc. Ţin minte, ca ieri. Dar văd că încet-încet ne vedem tot mai rar şi tot mai puţini, pe Republicii, prin terasele şi printre umbreluţele de acolo care, transformă frumos, vara, Corso-ul nostru parcă în plajă sau în faleza de la Eforie! Şi acest încet-încet devine parcă tot mai repede-repede şi unii dintre noi îşi iau deja tălpăşiţa fără dea măcar o bere. Şi uităm repede şi asta! Şi nu recunoaştem că-i semn de bătrîneţe…

Citesc una-alta. Ascult una-alta. Asta-i de făcut pentru ca lucrurile şi oamenii să rămînă suportabili. Bloggerii scriu ce scriu, da’ iată că se cam şi plictisesc şi scriu tot mai rar şi tot mai fără chef şi mai fără sens. Şi, cum spuneam, se citesc şi mai rar. Sigur ăsta-i semn de maturitate, de statornicie, de bucurie rară dar rafinată şi intensă. Da, bloggerii scriu ce scriu (nu mulţi, câţiva care contează!) şi ca să rămînă şi să revină în concret pun în cărţi ceea ce au scris. E fain, e semn că avem valoare, aşa ca breaslă! Perioada romantică a blogolumii s-a dus, acum ne clasicizăm (la gen mă refer!) şi urmează să murim, precum ziarele.

Citesc „Scrisorile către Rita” ale lui Kaos Moon (de-aia am scris ce am scris mai sus). E „o lectură fără denivelări”, aşa cum mi-a presupus autorul în dedicaţia de pe prima pagină. Da, viaţa-i ca în cartea asta, în bună măsură contextual-erotică (că o recunoaştem sau nu, tot aia-i!). Şi ca să te dumireşti ce şi cum merită, pe bune, să citeşti cartea asta. Să te laşi, poate, surprins pentru ca apoi să te obişnuieşti şi să realizezi (dacă nu ai făcut-o pînă acum!) că aşa-i în… viaţă. Nici nu ştiu dacă de fapt citesc scrisorile astea sau dacă nu cumva îi număr t-shirt-urile! Nu-i de povestit, nu-i de estetizat pe margini, e de căutat, de citit şi de văzut cum stăm, cum ne raportăm la… „trăit”.   Da „băi, asta e!” 😉

E sâmbătă… A fost al 502-lea post aci. Mîine-ar fi duminică, înc-o zi bună (teoretic) de… blogăreală.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Relaxarea unui cuvîntător. În iarbă

Mai sunt cîteva zile şi o să mă aşez pe iarba crudă. În parc sau aiurea. Poate o să reuşesc chiar să o ascult cum creşte sau dacă nu cumva nu are ceva să-mi transmită. Probabil o să iau şi o panoramă a norilor, felie cu felie, ore întregi… Spunea cîndva o poetesă că am fi un popor vegetal… Încep să înţeleg de ce zicea asta. Erau alte vremuri, veţi zice. Nu, nu erau altele. Pe iarbă… În iarbă… Leac pentru septicemii, pentru prea-mulţii bolnavi din jur. Autovidanjare… cum găseam să scriu mai de mult.  Leac împotriva tot mai crizatei crizei şi a crizaţilor ei, datorii pământului!. Doar nu o-ţi crede că o să citesc Ghidul de relaxare al necuvîntătoarelor din ogrăzi şi ferme al lui Boc, cu toate cele 100.000 de euro cît cică face!? Dacă ar fi început măcar cu un ghid de relaxare al cuvîntătoarelor aş mai fi zis… aproape aş fi fost convins de bunele intenţii, de grija aleşilor portocalii… Da’ aşa?! Ah da, şi o să-l caut pe Hugo Chàvez Frìas pe Twitter. Pare mai sincer, mai disperat (cînd o să-i găsesc şi pe Băsescu şi pe de-alde Boc „prin reţele” va fi clar, ne-am dus pe copcă!) şi oricum mult mai distractiv! 😉

Servus, Blogolume!

Rodica pune cea mai frumoasă şi imposibilă întrebare a zilei
Irina face contrabandă cu draperii… Cuvintele se pictează ciudat de frumos acolo la ea
Călin dă o fugă pînă-n China! Doi (pa)şi pînă acolo. Chinezii o ştiu!… 😉
Andi mă face să cred că Hera are o întâlnire cu… Mica Sirenă! 😉

De(z)virtualizarea… Gînd de noapte

Astăzi (mi)-am regăsit trubadurii pe Republicii. Ştiu că au mai cîntat zgribuliţi peste iarnă chiar dacă eu îi credeam de tot plecaţi încă de sfîrşitul toamnei, o dată cu umbrelele şi mesele ridicate de pe Corso… Da, nu i-am văzut eu. Astăzi am stat un pic sa-i ascult. De „vină” a fost, cu siguranţă, puţinul soare căzut pe colţul ăla de stradă, topirea vizibilă şi prematură a troienelor… Ascultîndu-i mi-am dat seama că de fapt dacă mi-aş fi dat silinţa aş fi putut să îi văd şi să-i ascult, oricît de îngheţat aş fi fost şi că eu i-am alungat de mine, i-am aruncat pentru o iarnă în… virtualităţile mele.
Trăim, pe nesimţite, tot mai mult în „Second Life”, ne cioplim altă viaţă şi alt chip, punem pe picioare ferme pe Facebook, dăm cu sapa şi întoarcem bălegarul, ne aruncam vorbe pe Twitter, ne plătim facturile, vedem dacă ninge sau dacă plouă, citim ziarul, povestim cu un amic vechi, regăsit, ne aventurăm în blogolume, fascinaţi şi cu garda jos, ne îndrăgostim nepermis, ne înarmăm şi ucidem, minţim, trădăm, ne trimitem flori şi prăjiturele de ziua noastră, urmărim, voyeurişti, paşii celorlalţi, ne mulţumim cu concertele de pe YouTube, înşelăm şi suntem înşelaţi, participăm la şedinţe, zise şi teleconferinţe, ne antrenăm, ne dăm restanţele online, ne „publicăm” poeziile, dizertaţiile, ne reparăm singuri calculatorul prin 3G, ba ne şi desfundăm conductele la îndrumarea meşterului instalator prin webcam, chatuim în toate limbile pămîntului fără să ştim vreo limbă străină, învăţăm să şofăm cu instructorul pe mess, ne comandăm prînzul şi cina, ne lăsăm „ghicit” viitorul, citim fraze pe Google cu senzaţia că am citit cartea întreagă, ba ne şi tratăm în clinici virtuale, ne deplasăm fără să facem un pas, dăm sentinţe, condamnăm, iertăm… Un amestec atît de straniu, încă, de realitate şi virtual…
Mă gîndesc, nu ar putea fi acest puzzle confuz de realitate si virtual pragul din care polii s-ar putea inversa? Virtualitatea să devină realitate şi invers? Dacă noi suntem „pionierii” unui experiment ciudat, al unei întorsături istorice care, peste cîţiva zeci de ani, va fi considerată drept „momentul 0” sau „momentul x” or „y”? 😉 Nu ar fi cazul să facem acum un pas înapoi evitînd astfel capcana, mirajul? Nu ar fi cazul să ridicăm piciorul de pe acceleraţie, să o lăsăm mai moale (unii dinte noi, desigur)?…
E doar un gînd aiurea de noapte… Oricum cred că Trubadurii din Transilvania, acolo în stradă, sunt un exerciţiu valabil de… de(z)virtualizare… O să trec mai des pe acolo, pe Republicii colţ cu Michael Weiss… 😉
Toate cele bune!

Catindaţii On-Line, Beatles-ii şi diacriticele. La piaţă

Cam ăştia sunt. S-au aliniat. Le auzi vocile de la o staţie de piaţă, voci „natur” fiindcă nu-şi permit să facă play-back. „Deh, oamenii s-au jmecherit, se prinde uşor, hehehe”, ar constata adînc din puţul gîndirii un pieţar plin de pămînt pe sub unghii… Mda, şi-au scos „bunătăţile” pe tarabe şi îşi momesc muşterii care mai cu diplomaţie, care ţipînd din toţi rărunchii. Şi mai toţi, cînd văd că arunci o privire spre castraveţi sau gogonele ţi se uită în ochi rînjind un „Aşa să ne ajute Dumnezeu!”. Cu o cruce mare la urmă, făcută la repezeală…
Acest octombrie îmi aminteşte de pieţele de toamnă pe care tronau frumos cocoţate la înălţime producţiile agricole record – mîndria tovarăşilor şi blestemele celor mulţi veniţi la… expoziţie. Ei bine, acum putem alege, putem pune mîna să vedem dacă dovleceii nu sunt cumva din plastic. De acum, o lună şi mai bine, cu traista în mînă o să colindăm – fiecare după cheful lui – printre mesele întinse prin piaţă pîndind preţul cel mai bun. Ştim foarte bine că or să lase precupeţii la preţ, cînd or vedea că li se strică bostanii… Şi care-or fi mai tari de înger or să reziste pîn-la spartul tîrgului, ăialalţi or să se cam… scurgă pe sub mese.
Ştiu că piaţa abia ce a început să se pavoazeze şi nu am de gînd să mă înghesui de pe acum, am oroare de călcatul pe bătături şi oricum cam ştiu spre ce tarabă bat. Dar cum sunt curios din fire am aruncat o primă privire pe… mercurialul semioficial şi on-line (deh, ţinem şi noi aproape de cuceririle ştiinţei şi tehnicii! 🙂 ) Schiţele de ofertă de pînă acum, făcute cam pe genunchi, şi darul ăla al meu al premoniţiei îmi fac previzibilă concluzia.
Aşadar, pieţarii, azi: Mircea Geoană iese la bătaie cu o lege pentru „50.000 de locuinte ce vor fi date spre inchiriere complet mobilate”, pentru familiile… defavorizate;  Crin Antonescu face o voltă prin istorie întrebîndu-ne: „1981-2009, 1996-2004, 2004-2009 – oare chiar poate fi totul la fel? Puteti gasi asemanari intre aceste momente?” după ce ne vorbeşte despre meciul de şah dintre Karpov şi Kasparov…;  Independentul… Sorin Oprescu ne zice că „toţi sunt o apă şi-un pămînt” şi că „Va spun din suflet ca asa nu se mai poate! Nu mai merge! Eu, ca om , ca tata, ca bunic, ca medic, ca primar, ca politician, nu mai pot!”;  Traian Băsescu a rămas undeva într-un „18 mai a.c.”, cu porţile Cotrocenilor deschise. Bănuiesc că lucrează la ultimele… retuşuri ; la George Becali ninge frumos „În slujba Crucii şi a Neamului Românesc” şi cu „Dumnezeu inainte Laca!”;  de la Kelemen Hunor, aici şi aici, aflu că: „Punctul de vedere al UDMR eu am prezentat-o (sic! n.n.) astăzi în faţa celor două camere ale Parlamentului. Am înşirat motivele pentru care noi am iniţiat această moţiune…”  Pe… Vadim Tudor nu l-am zărit pe-aci. Da’ deloc!
Deocamdată cam asta-i… piaţa, în nesfărşitele-i şi electoralele-i chinuri ale facerii. Chit că, aşa cum ziceam, ştiu cam de pe unde o să cumpăr ceva şi indiferent de blogăreala, twittăreala şi facebukăreala de campanie cu care ne vor intoxica de-acu înainte, am o primă concluzie: dragi catindaţi rumâni, scrieţi fraţilor cu diacritice, nu „dă alta”, da’ vă dă Hunor lecţii cu toate dezacordurile lui cu tot! Şi, între noi fie spus, chiar aş crede că Hunor e, dintre toţi aceştia, singurul… blogger! 😉 Şi, zău, prima impresie contează!

P.S. Acum 47 de ani (wow! 😉 ) Beatles-ii lansau „Love Me Do”!