Otrava unor zile

Seară peste Tâmpa (F.O.)
Seară peste Tâmpa (F.O.,iulie 2015)

E o vreme cu cer înalt, după primul apus al teilor… O seară din acelea cînd, de la nivelul frunţii vezi scurgînd-se spre o Tâmpă înflăcărată o spinare alburie, calmă. Nu trebuie să faci altceva decît să te aşezi, să şezi şi să te uiţi, dezbrăcat de timp atîtea minute cît să-ţi ajungă pentru totdeauna. Să nu-ţi acoperi ochii (eşti tentat, ştiu)! Dar urechile astupă-le şi nu ca să nu mai auzi acei greieri („timpul era mai lung şi cîntecul greierilor mai uşor de auzit”) ci să te ţii departe de şoapte şi bolboroseli şi urlete, de blesteme, presimţiri, şuşoteli şi înjurături, de zilele populate adică… Să fii – tu şi privirea ta. Ăsta ar fi exerciţiul. Vezi, ar fi de ajuns să priveşti şi să respiri zîmbind, aşa vegetal, de n-ai auzi, la un moment dat, pe dinauntru ceva: cum îţi bubuie inima în tîmple, în urechile zăvorîte. Şi atunci, ţi-ai îndepărta palmele de urechi – o fracţiune de secundă – şi ţi-ar pieri zîmbetul şi te-ar îmbrăca într-o clipă o foiţă de sudoare. Gata. Asta s-ar numi spaimă, i s-ar zice şi teroare şi otravă omenească şi ar trebui să o cari după tine mai departe în turnirul celorlalte zile omeneşti. Unii te învaţă chiar că asta face bine, că instinctul de conservare şi concurenţa trebuie stimulate, că aşa trebuie să fie viaţa, o luptă cu mînă de fier, şi că lucrurile trebuie văzute cu un ochi pozitiv, sănătos, frumos. „Da, pînă cînd o să crăpi, pînă o crăpa primul la proba de rezistenţă”, îţi spui ironic, fiindcă se mai ştie: nemulţumitului i se ia darul şi fumul paşilor e cît un fir de aţă… Aşa că… trăieşte şi taci! Asta da linişte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Vara cîntă reggae

îmi miros mîinile a otravă pentru şobolani zici
da am întins în baie în holuri în sufrageria
spartă de zepelinuri în dormitorul roz cu pînze
în balcoanele pentru avioane
cursele piedicile capcanele virgulele.

trecînd prin ele ca prin moarte
ca prin muzici de iarnă ca prin
cearşeafuri ude electrice
măcar să îţi sfîşii un pic sprîncenele
degetele mari cozile cu fundă.

măcar cînd treci prin ele
pe străzi vara cîntă reggae
şi mie îmi miros mîinile a otravă de şobolani.

În faţa blocului. Vecinătăţi

Bărbaţii, vreo trei patru, sting arşiţa cu cîteva rînduri de bere. Femeile, vreo patru cinci, îşi sting ţigările de marginea bordurii şi stau cu ochii pe droaia de plozi de-o şchioapă din jur. Strigătele intermitente ale acestora te fac să tresari din minut în minut ca la gîndul unor teribile incidente. Din cînd în cînd se schimbă pamperşi pe capota maşinilor ascunse prin tufişurile din parcare. Cîte un scîrţîit de cauciucuri ameninţă şi el, la intervale fixe de timp, siguranţa cuiburilor de pisoi şi căţei care completează habitatul familist care-mi aminteşte de atmosfera plină de muşte a străzilor mărginite de blocurile de nefamilişti de odinioară.
Ce-i drept, muşte sunt şi aici, destule, şi te conduc la sigur, dacă ai rătăcit cumva calea, spre tomberoanele de la marginea perimetrului. Acolo e zona de zi şi de muncă a nemernicilor cu căutături perfide spre „familia” de dincoace (posibila pradă). Uneori, cîte o mătuşă aduce de sus – după un scurt şi strident dialog de la înălţime spre bază – o farfurie cu plăcinte, clătite sau porumb fiert. Din cînd în cînd cîte un bărbat sparge un pepene sau doi şi-l împarte vecinilor, după care-şi vede sub atenta asistenţă a celorlalţi de mica mecanică a autoturismului din dotare. Pe la orele prînzului lucrurile se liniştesc brusc, semn că toţi se vor fi retras pentru două-trei ore pe la casele lor…
Pe măsură ce cade răcoarea vioiciunea comunităţii creşte din nou, rotiţele cărucioarelor şi roţile bicicletelor prind a se învîrti, creşte şi vigilenţa mamelor atente la imprudenţele provocatoare de julituri ale odraslelor, marginile trotuarelor se garnisesc cu cîteva rînduri de doze de bere, cu muşuroaie de chiştoce şi de coji de seminţe. Sunt orele favorite ale precupeţului cu chioşcul de la colţul blocului a cărui clientelă fidelă îi mai numără şi pe cei cîţiva adolescenţi de vară accesorizaţi cu cîte un „smartfon” şi adunaţi, la tovărăşia de seară, în jurul boxelor unei maşini mov decapotate. Generaţia următoare, carevasăzică…
E vară, e „vacanţa” de vară şi e copilăria de jos, din faţa blocului. În unele weekenduri se lasă chiar şi cu sfîrîit de grătar. E bine, e… vară de vară! Nu se compară cu restul vremii şi al anotimpului de ploaie şi de frig. Nimic altceva nu se compară cu asta. E copilăria pe care şi-o vor aminti…
„Sus” e fie o altă şi… aceeaşi ordine a zilei, fie o previzibilă, distrată şi fără sens coabitare între vacanţele unor venetici importanţi. La aprinderea felinarelor gălbuie şi la apariţia moliilor se aude invariabila stingere: „Să vă ia mama dracului! Mama dracului să vă ia!”, ţipă horcăit în mulţime baba şoldie, de la unu’, cu găleata-i verde în drum spre tomberoane.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉