Carne de tun

Al doilea genunchi al lumii, Texte şi pretexte

am ajuns carnea de tun a gîndurilor noastre
de parcă nici n-am fost vreodată ce am fost odată
am ajuns carnea de tun a ceasurilor noastre
de parcă nici n-am fi fost ieri sau alaltăieri
am ajuns carnea de tun a cuvintelor noastre
de parcă nici n-am fi vorbit și scris vreodată
am ajuns carnea de tun a coșmarurilor noastre
cu nu credeam să ajung să trăiesc așa ceva
am ajuns carnea de tun a amintirilor noastre
cînd era bine
am ajuns carne de tun
eu a ta tu a mea
și parcă nici nu mai suntem.

Buletin de știri

Al doilea genunchi al lumii, Poezii vechi şi noi

Deces 133: Femeie, 62 ani, jud Ialomița, Comorbidități:…
Deces 132: Bărbat, 58 ani, jud Suceava, Comorbidități:…
Deces 131: Bărbat, 67 ani, jud Suceava, fără comorbidități,
Deces 130: Femeie, 63 ani, jud Suceava, fără comorbidități,
Deces 129: Bărbat, 62 ani, jud Suceava, fără comorbidități,
Deces 128…
Deces 127…
Deces 126…
Etc.
Și era o vreme în care
poeții mureau tineri și singuri
și nu-i număra nimeni.

Sevrajul de viață

De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Îmi vreau viața înapoi. O zic nu atît din pricina izolării față de… „exterior”, cît dinspre izolarea față de mine însumi, așa cum mă știam, cum eram obișnuit cu mine. Încet, încet mă cuprinde acel sevraj, ca din suprimarea unei dependențe, sevrajul de… viața mea, așa cum o știam, așa cum îmi curgea prin vene. Privesc în urmă, îmi frunzăresc textele vechi, zilele vechi – oh, cît de vechi! – razant, în diagonală, cu frică… Frica să nu le tulbur, să nu le deranjez, să nu le stric cu realitatea-mi defectă de acum… Fiindcă așa cum sunt, dacă azi le ating prea adînc știu c-ar putea chiar să nu mai fie deloc și de aceea delicatețea fricii ar putea să le țină intacte pentru atunci cînd nu le-aș mai distruge cu privirea mea de azi. Da, fragilă viață.
Dar… dacă? (Și vine întrebarea aia rece de pe șira spinării): „Dar dacă nici mîine, nici poimîine, nici peste o săptămînă, lună, an, asta nu va mai fi posibil?” Iarba, pozele, muzicile, frunzele, pisoii, copacii, cafeaua, stresul de dimineață, e-mailurile, drumurile, pescărușii, tejgheaua, rafturile, ferestrele, parcul, banca din parc, nucii, porumbeii, teii, lacul, Piața Sfatului, Poarta Schei, Biserica Neagră, somnul, Tu, Eu, Ea… Dacă… chiar nu vor mai fi la fel? Deloc? „Deloc!” Frică? Dacă gîndul ăsta (nu-i zic altfel!) e doar începutul? Dacă, uite, ar fi poate bine să mai lungesc și noaptea asta, cît de mult, și să mai lungesc și ziua de mîine, cît de mult? Pentru un timp… mai mult. Pentru o trezire altundeva, poate. Dar… luni? Luni? Va fi o luni, așa cum a fost și lunea trecută? Nu simți așa… un alt fel de luni? Dar marți? Dar miercuri? Dar joia viitoare? Weekend-ul viitor, cum îl vezi? Sevraj. Sevraj de viață…
Vreau să mă îmbrac acum și să cobor și să mă duc la chioșcul meu non-stop și să-mi iau pachetul de viață. „Nu ai cum. E interzis. Nu poți. E închis!” Dar mîine dimineață, la prima oră? Nici dacă mă spăl pe mîini, nici dacă mă dezinfectez? Nici dacă păstrez distanța? „Habar n-am. Vom vedea, mîine dimineață.”
Mîine… Mîine dimineață trebuie să găsesc cheia, să-mi iau pachetul de viață, fără permis de voie. Ok, acum știu, schimbat, altfel, mai oblic, mai cîș, mai boțit, mai cu alt timp, altfel colorat, mai simplu, mai… altruist cu toți și toate. Da, e ok, știu pînă și că o meritam! Am înțeles, dar… îmi vreau viața înapoi… Aia pe care mi-ați închis-o între patru pereți. Și în frică. Hai să ne vedem acolo!

Servus, blogolume!

Toate cele bune!  🙂 

A dat strechea-n caii mei!

De azi pe mîine, Texte şi pretexte

De aseară, de cînd am descoperit această variantă a vestitului cîntec al bardului Vîsoţki, îl tot ascult… și-l tot ascult. Și-l copiez și aici. Cred că sufletul lui Vladimir a dat iama, într-o zi, un pic, în sufletul acestor femei, altfel nu ar avea cum să cînte și să sune așa! Și-l tot ascult, că a dat strechea-n caii mei, a dat strechea în timp, în iarnă și-n oameni. A dat strechea așa, în… trap! Și cred că a dat strechea și-n Dumnezeu…

Vladimir Vîsoţki
Caii nărăvași
(Кони привередливые)

Deasupra rîpei, pe buza prăpastiei, chiar în marginea ei,
Caii din bici îi stîrnesc… și-i gonesc,
Dar nu mai am aer, beau vînt, înghit ceață,
Ah, cruntă, plăcută simțire: mă prăpădesc! mă prăpădesc!

Mai încet… caii mei! Ho! Mai încet!
Nu băgați în seamă mușcătura de bici!
Dar a dat strechea în caii mei,
Nărăvași sînt și răi!
Și eu nu mai am timp să trăiesc,
Nici cîntecul să-l termin nu am timp…

Am dat caii la apă,
Am dat cîntecul gata,
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic.

Praful o să se aleagă de mine, crivățu’ o să mă spulbere ca din palmă,
Iar caii, în zori, o să mă ducă cu sania prin zăpadă-n galop.
Mai încet, trăpașii mei!
Mai domol… caii mei!
Mai lungiți și voi drumul
Pîn’la ultimul adăpost.

Mai încet, cailor! Ho! Mai încet!
N-ascultați de bici și nuia!
Dar a dat strechea în caii mei,
Nărăvași sînt și răi!
Și eu nu mai am timp să trăiesc,
Nici cîntecul să-l termin nu am timp.

Am dat caii la apă
Am dat cîntecul gata,
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic.

Am ajuns la timp, nimeni nu-ntîrzie în vizită la Dumnezeu…
Dar ce-i cu glasurile astea rele de îngeri?!
A ruginit clopotul cumva de atîta oftat?
Sau sînt eu ăla de strigă la cai să nu mai mîie așa iute?

Mai încet… caii mei! Ho! Mai încet!
Vă rog eu, n-o mai luați la galop!
Dar a dat strechea în caii mei,
Nărăvași sînt și răi…
Și dacă n-am avut timp să trăiesc,
Măcar s-apuc să termin să cînt!

Am dat caii la apă.
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic…

Am dat caii la apă,
Am dat cîntecul gata,
Ah, măcar să mai apuc să mai stau înc-un pic!
Deasupra rîpei, pe buza prăpăstiei, chiar în marginea ei.

Caii din bici îi stîrnesc și-i gonesc,
Dar nu mai am aer,
Beau vînt, înghit ceață,
Ah, cruntă, plăcută simțire: mă prăpădesc!, mă prăpădesc!

Am dat caii la apă.
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic,
Pe margine să mai stau un pic,
Pe margine să mai stau…
Să mai stau…

(Mulțumesc pentru această traducere, Mirel Palada, din… apropiata Telegă! )

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!  🙂

Nasturele

Al doilea genunchi al lumii

ca un exist
e seară și dimineață iară
și amiaza dintre ele cît
un nasture fără ață
suspendat ca un koala într-un eucalipt.
nici nu știu cu ce se articulează asta,
cu amiaza, cu nasturele…
nici nu știi tu, a fost, n-a fost,
ca o duminică fără sîmbătă,
viața,
ca un exist?
ce-ți pasă, nu mai ești.

Un… emoticon

De azi pe mîine, Feedback, Gînduri de-o zi, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Firimituri, fărîmiţe mai suntem din ce am fi fost. Văd asta pe stradă: priviri pierdute, chipuri pămîntii, zîmbete-rînjet fără obraji, fără buze, fără ochi, cu nervi, cu deznădejdi, neînțelegeri, cu neîncredere, ură, frică, dureri, neiertări și singurătăți acerbe… Depresi(un)e generală aş zice. Și deja-vu, cu aceleași imagini de acum cîțiva ani. Spuneți-mi că mă înşel. Posibil să fie doar o stare. Sau mai curînd o astenie. Urmată de o amnezie. Și, pînă la urmă, e bine că e așa. Că uităm repede și că… trece repede. Ce scurtă și grăbită-i viața așa. O fi bine, o fi rău? Scurtă-i, bag de seamă chiar și moartea. Păi cum? Păi așa, în echilibru.

Acum ceva zile a murit un poet, mare poet. Emil Brumaru… Acum și mai puține zile a murit George Stanca, gazetar și rapidist… Nu de mult a murit Siminică, un clovn, cum nu de mult timp s-au dus, pe rînd, un fost președinte, un academician și-un fost senator și, mai aproape, un prieten, o prietenă, de aici de lîngă tine, de lîngă mine… Și? Le-a durat moartea mai mult de o zi, hai două – pe cîteva „pagini de ziar” și alte „pagini de socializare”? (Dar viața să le fi fost mai lungă decît moartea?…) Ați mai auzit sau zis ceva de ei? Nu. Ba, chiar am văzut că pe feisbuc  (acolo-n „universul” nostru singular) am devenit foarte pricepuți exersînd ferpare și ziceri de condoleanțe, pricepuți și neîntrecuți în a fi primii care ne facem… datoria și asta cît mai lacrimogen și compătimitor cu putință… Scurt, repede, și atît. Atît cît să inserezi un emoticon ori un like. Pînă a doua zi. Azi-ul buimac, azi bezmetic e deja mîine. Și-l vom fi uitat cu toate și toți ai lui. Și mîine, la fel… Și cu asta basta. Și-un emoticon.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O lume normală

Al doilea genunchi al lumii, Poezii vechi şi noi

O să o vină o vreme cînd
vei zice în jur
că ai trăit într-o lume normală
și nimeni nu va pricepe ce vrei
să spui,
cînd o să le arăți
gutuia din geam,
hîrtia scrisă cu cerneală,
cînd o să le spui de o
boala nesofisticată,
de o zăpadă înaltă cît casa,
de o pîine caldă cît luna,
de o moarte insesizabilă,
ca un zîmbet,
de îmbrățișarea unui gînd
de cîmp verde,
cînd o să le arăți pe ceas
ce lungă era ziua
și cît de cuprinzătoare era o noapte.
O să vină vremea
cînd nu vor înțelege
că ai trăit într-o lume normală
și te vor privi ciudat.

Ce toamnă!

Al doilea genunchi al lumii, Poezii vechi şi noi

Niciodată toamna nu fu mai toamnă, parcă
să ne sature de pămîntul putred, de jilava frunză,
să ne-nvețe cu frica de umbră, cu neviața.
Ce soare, ce păsări buimace ne moțăie
pe umeri, ce tei ni se reazemă de aer
în cădere.
Nicicînd un dor mai lent de vară,
o mai lungă desfrunzire,
ca și cum orașul ar avea de gînd
să ne zică-adio ultima oară…
„Niciodata toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.”

Semne de viață

Al doilea genunchi al lumii

Fiecare cămașă întinsă la uscat,
ba chiar și fiecare ciorap,
fiecare uitare și fiecare nerăspuns,
ba chiar și fiecare amorțeală
și like și unfriend ba chiar și block,
chit că ucidere părea, fiecare inimă
ferfeniță, mototolită într-un semn de carte,
fiecare pahar cu apă cerut la unu noaptea,
fiecare pungă cu gunoi,
fiecare monedă găsită-n buzunar,
ba chiar și fiecare banală ură,
semne de viață erau.
Pînă n-au mai fost.