Camera 504b

504b e „salonul-rezervă” de la „interne”, de la ultimul etaj al spitalului, la capătul culoarului, străjuit de două scaune cu rotile și de geamul ăla mare și atît de aproape de acoperiș. Rezerva e cât un dormitor obișnuit, lung, cu trei paturi lipite de pereți și cu o fereastră care dă spre cartier. Față de saloanele învecinate, cu șase sau opt paturi, ai spune că oamenii care ajung aici sunt norocoși: pare mai liniște și aerisit, chiar dacă un miros înțepător de oțet domină olfactiv locul.
Uneori, aici poți rămîne peste noapte ca „aparținător” al celui în suferință… Și vei înțelege bunăvoința suspectă a medicilor de gardă care nu ți-au repartizat suferindul nici la ATI și nici la saloanele cu aer condiționat de la cardio, ci acolo în acel loc… liniștit, special, de la etajul cinci. Vei realiza curînd, vei afla, rostul rezervei când la un moment dat cineva îți va spune că l-ai putea duce acasă, dar știe toată lumea că cei 1% speranță care bolborosesc din borcanul de oxigen înfipt în perete și curg din perfuzia cu glucoză nu-i poți avea acasă…
Și te obișnuiești cu peisajul… insinuant. Un bec chior, o ușă care-ți pare albastră, care nu se prea închide și scîrțîie pe furiș la fiecare ieșire spre hol, pereții lucioși vopsiți în ulei, perdelele ca de vagon CFR, „cuierul” acela sovietic scorojit de care atîrnă perfuzia, patul din fier sub care ați înghesuit cîteva pungi cu lucruri, cu grijă să nu atingă furtunul subțire al sondei urinare „legate” la podea, saltelele ca niște dune spre niciunde… și într-un colț, lîngă întrerupător, pe zidul albicios murdar, o icoană mică, parcă. Nimic altceva.
Pe culoar, în ciuda nopții, se aud des șlapii tîrșîiți ai celor ce vin și ies din wc-ul „de peste drum”. Ieși și tu, din cînd în cînd, cît să te dezmorțești, să te freci la ochi, să privești spre luminile firmelor de jos, dinspre curte, sau să aduci o „cafea” de la automatul din celălalt colț al etajului. În rezervă nu prea intră nici măcar „cadrele”, așa că abia de vă tulbură cineva „liniștea”. A voastră și a celui de acolo din patul de la ușă…
Singurătatea, timpul, „valorile”, prețul zdroabei de fiecare zi încep de acum să-și caute măsurile, în ultimile respirări, atîtea cîte deja poti fi numărate… Te gîndești, privindu-le mai mult decît auzindu-le, că ar putea fi o noapte, o dimineață, o zi și poate încă o noapte… Poate. Și disperarea și furia și frica și durerile ți se scurg și ție undeva pe mozaicul rece din rezerva 504b.
Noaptea se dovedește a fi prea scurtă însă cînd constați că pentru patul din față, odată cu zorile, mai este adus cineva, cineva pe picioare, pentru niște perfuzii ce par a fi ușoare… Ți se pare ciudat și ciudate-s inclusiv nedumerirea și jena noului pacient și a celei care îl însoțește. Iar realitatea se dezmeticește brusc cînd îi vezi așezați pe colțul lor de pat, înțelegînd și asistând, ca-n familie, la unul din rosturile salonului 504b…
Probabil nici ei nu văd și nu aud plînsul real, lacrimile tale și ale alor tăi, trasul sufletului. Trasul sufletului care vine fără nicio regie, fără scenariu, rapid. Clipele alea. Clipa aia… Nu văd și nu aud, cred, nici ei, agitația dibace a celor ce știu ce au de făcut cu trupul în minutele de după și o fac impecabil. Probabil nu simt nici mirosul lumînării aprinse de ceva vreme…
Timp de încă două ore cel puțin, „vecinii noștri” de cameră vor trebui să stea, pesemne, mai departe acolo, cu perfuzia lor, alături de cel al nostru, dus. Tu va trebui să pleci însă, să-ți iei lucrurile de sub pat și să părăsești locul. „După hîrtii” și restul. Apoi, probabil, se va aerisi, se vor schimba așternuturile alea, se va spăla pe jos cu oțet, adică se va pregăti locul pentru cel ce va să vină… Mai arunci o privire cu coada ochiului spre „salon”, spre pat, spre cel din pat, în grabă, și spre lumînare și apoi vezi prin fereastra din capătul holului cartierul și jos, dincolo de curte, clare și mari, cele două firme negre scrise cu alb ale pompelor funebre cu program non-stop. Urmează să afli că de la etajul cinci și pînă la parter drumul e lung și plin de întămplări, iar de acolo, mai departe non-stop-ul ți se va arăta vivace și rentabil, cît n-au fost toate cele… cinci etaje la un loc.
După un timp, nu prea mult, cu toate astea proaspete în minte, ochi și nări te gîndești iată, că 504b ar fi putut să fie altfel, dar pesemne la o întîlnire cu moartea nu-i loc de mofturi lumești.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Check-in din 5

„asta-i viața!”, a ținut să ne-nvețe
nea Mitică în cinciul de seară.
nu te-ai aștepta să vină de la chanel no. cinci,
da’ nici de la cei cinci ai lui repausați
în ultimele cinci luni:
unul, cel mai tînăr, „de la aprozar”,
abia ce apucase pensia și a făcut atac
de cord, al doilea, „finu’ de la circulație”,
cancer la plămîni, al treilea, camaradul de cătănie,
părăsit de nevastă, s-a agățat în ață,
al patrulea, „colegu’ de strung”, tot cancer, la ficat
(„e în noi toți, dom’le, da’ alcoolu-l scoate la lumină!”)
și-al cincilea, „cu el mai mergeam la pescuit”,
lovit de tren, acu’ o săptămînă…
îi fuseseră toți amici de viață pe linia cinci
și chiar și pe el, cu vreo doi ani în urmă,
îl încercase c-un accident vascular,
da’ l-a mai lăsat că fusese bun la matematică…
văd că de la o vîrstă te obișnuiești cu ideea,
ți-i aliniezi ca la apel și
povestești și-i numeri ușor,
da’ eu check-in din 5 nu mai dau!
asta-i viața!

Otrava unor zile

Seară peste Tâmpa (F.O.)
Seară peste Tâmpa (F.O.,iulie 2015)

E o vreme cu cer înalt, după primul apus al teilor… O seară din acelea cînd, de la nivelul frunţii vezi scurgînd-se spre o Tâmpă înflăcărată o spinare alburie, calmă. Nu trebuie să faci altceva decît să te aşezi, să şezi şi să te uiţi, dezbrăcat de timp atîtea minute cît să-ţi ajungă pentru totdeauna. Să nu-ţi acoperi ochii (eşti tentat, ştiu)! Dar urechile astupă-le şi nu ca să nu mai auzi acei greieri („timpul era mai lung şi cîntecul greierilor mai uşor de auzit”) ci să te ţii departe de şoapte şi bolboroseli şi urlete, de blesteme, presimţiri, şuşoteli şi înjurături, de zilele populate adică… Să fii – tu şi privirea ta. Ăsta ar fi exerciţiul. Vezi, ar fi de ajuns să priveşti şi să respiri zîmbind, aşa vegetal, de n-ai auzi, la un moment dat, pe dinauntru ceva: cum îţi bubuie inima în tîmple, în urechile zăvorîte. Şi atunci, ţi-ai îndepărta palmele de urechi – o fracţiune de secundă – şi ţi-ar pieri zîmbetul şi te-ar îmbrăca într-o clipă o foiţă de sudoare. Gata. Asta s-ar numi spaimă, i s-ar zice şi teroare şi otravă omenească şi ar trebui să o cari după tine mai departe în turnirul celorlalte zile omeneşti. Unii te învaţă chiar că asta face bine, că instinctul de conservare şi concurenţa trebuie stimulate, că aşa trebuie să fie viaţa, o luptă cu mînă de fier, şi că lucrurile trebuie văzute cu un ochi pozitiv, sănătos, frumos. „Da, pînă cînd o să crăpi, pînă o crăpa primul la proba de rezistenţă”, îţi spui ironic, fiindcă se mai ştie: nemulţumitului i se ia darul şi fumul paşilor e cît un fir de aţă… Aşa că… trăieşte şi taci! Asta da linişte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!