Ce toamnă-mi vine… prin vine!

Pe stil vechi, acum 130 de ani se năştea Bacovia. Poate nu ar conta data dacă am fi stăpînii propriei noastre memorii! Dar nu asta e povestea. Povestea e că e toamnă… Mai ieri înnebuneau salcîmii!… Întîmplarea face ca Bacovia să-mi fi amintit asta. Privind în urmă văd că mă declaram drept meteosensibil sau sensibil la trecerile şi farmecele diferitelor anotimpuri. Dintre acestea, toamna-mi era, şi-mi este, cea mai dragă. Ba chiar îi presimţeam sosirea, o adulmecam, o grăbeam… Nu ştiu cum de data asta nu-i aşa şi uite cum Bacovia-mi aduce toamna citindu-i pieziş şi pe Internet cîteva versuri. E toamnă şi o pîndesc să vină asemeni unui suferind la pat aşteptînd sosirea asistentei aurii ca să-mi „picure” mierea galbenă şi vie cu injectomatu-n vine!…

Duminică de piaţă. Am vîndut şi răvăşit iluzii şi am zăcut citindu-mi horoscopul. Am privit distrat spre un Bac plin de vini, aproape tragic (bacovianul Liceu, desigur!). Am deschis parantezele unor muzici. Am uitat să şterg praful. Mi-am tamponat rătăcirile provocîndu-le la norocul şi la iertarea de mîine. Luminile-s de seară şi de vară şi-mi fac din vinul rozaliu din pahar, vin negru… De mîine sigur or să cadă frunze şi o să plouă şi-a fost o vară-atît de scurtă că mi-i tare dor deja de ea. Aud zarva din jurul unor alegeri, aud că trebile statului devin din nou importante prin divane. Aud că încă suntem prea mulţi şi-ar trebui să mai fim… răriţi. Se va întîmpla, desigur, cu sau fără lehamitea noastră. E iar la modă verdele-brotăcel şi asta va revigora sigur… orăcăielile! Nu de mult era la modă violetul, movul…

George Bacovia
Amurg de toamnă

Amurg de toamnă pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt –
Departe plopii s-apleacă la pământ
În larg balans lenevos, de gumă.
Pustiu adânc… şi-ncepe a-nnopta,
Şi-aud gemând amorul meu defunct;
Ascult atent privind un singur punct
Şi gem, şi plâng, şi râd în hî, în ha…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Cromatici: starea mov din vinerea neagră

Şi a fost „No Basescu Day„. Poate că nu am văzut cît violet aş fi vrut azi, în Vinerea Mare, pe străzi, poate că nici tricoul meu mov nu a fost suficient de vizibil sau poate că nu a trezit nicio reacţie… Am zărit cîteva priviri mov, priviri cu subînţeles, zîmbind atunci cînd ochii ni s-au întretăiat cîte o fracţiune de secundă pe căile oraşului (e adevărat, nu am fost în Piaţa Sfatului la momentul întîlnirii violeţilor de Braşov…) Sau poate privirile acelea au fost doar în mintea mea şi doar întîmplător persoana respectivă avea ceva mov, considerînd probabil chiar suspectă secunda mea de… insistenţă? Posibil…  Ştiu, prea puţină lume a făcut azi legătura dintre culoarea asta violetă şi… „NBD”, chit că s-a vorbit despre această mişcare şi la televizor. Nici nu putea fi altfel, cel puţin prin ţară… Însă în această zi stă un început remarcabil, acela al unei reacţii publice curate, al (re)naşterii opiniei publice şi al poziţionării blogosferei în acest cadru.  O reacţie şi o renaştere civilizate care vor cîştiga – sper! – în forţă cu fiecare an, care îi va face măcar să-şi… simtă obrazul pe mojicii, neaveniţii, parveniţii, loazele care, astăzi dispun şi joacă pe degete în nesimţire soarta unei ţări. E foarte posibil ca „No Băsescu Day – April 2” să devină „No Băsescu Day – Every Day”, aşa cum a scris şi Crin Antonescu. La un moment dat, bănuiesc, mişcarea asta… violetă va pierde pe drum, definitiv, şi „substantivul Băsescu” însă starea va rămîne ca să amendeze mai departe batjocura, mitocănia din politica şi viaţa publică românească, chit că ea va fi portocalie, galbenă, roşie sau albastră! Asta dacă nu cumva ea, mişcarea, nu va fi confiscată sau pervertită, aşa cum atenţionează şi Adrian Năstase! Şi o să putem spune atunci: „Bă, uite că a fost şi Băse’ bun la ceva: a născut mişcarea mov!” 🙂 Chiar, sînt curios cînd şi cum va vorbi Băsescu despre asta, despre ceea ce i s-a întîmplat de fapt astăzi… 😉 Cînd chestia asta nu-i va mai fi indiferentă? Fiindcă de enervat, aşa un pic, cred că-l enervează… chit că mai poartă încă pulovere mov… Sau totul a fost, este, o iluzie? Încă una?

Protest politic paşnic in Piata Universitatii. Foto: Andreea Balaurea, Mediafax
Protest politic paşnic in Piata Universitatii. Foto: Andreea Balaurea, Mediafax

P.S. Fotografia asta din Piaţa Universităţii de azi e mai mult decît sugestivă pentru vremurile în care trăim, pentru vremurile care pot să urmeze… „Extemporalele” la secţie şi amenzile pentru nesupunere (în numeroasele ei accepţiuni posibile) nu îmi par a mai ţine doar de nişte ani trecuţi…. 😉

Mintea românului cea neterminată. Puzzle neinspirat

Mintea rumânului, aia de pe urmă a rămas de mult de căruţă. Cine are îndoieli? Sau nu cumva tocmai paradoxurile mioritice sunt chiar mintea aia? Posibil ca eu să am o percepţie defectă asupra amintitei vorbe contrazicînd evidenţa. Sport naţional, pînă la urmă. Asta ar trebui să-mi consoleze logica. Alt sport naţional… 😉 Care-i de fapt, şi unde,… mintea românului?
64% dintre cei chestionaţi într-un sondaj CURS publicat azi cred că guvernul Boc, al prim-secretarului de partid şi de stat adică, nu va reuşi să scoată ţara din criză, iar 54% dintre ei spun că o duc mult mai rău decît acum un an… Să fie aceştia doar dintre cei care n-au votat portocaliu? N-aş crede, şi aş spune că românii s-au sucit chiar dacă multora dintre ei încă le-a rămas plăcerea de a înjura invers decît trăiesc. Mai la vale aflu că, de fapt, doar şapte români au murit de gripă porcină în vreme ce eram convins că s-au prăpădit vreo 122! Chiar dacă respectivii erau bolnavi de gripa nouă au murit, practic, de… altceva. Atunci m-am vaccinat de pomană? 🙂 Dau pagina şi citesc că după ce s-a răzgîndit, Adrian Năstase s-ar mai putea întoarce o dată candidînd sîmbătă pentru şefia pesediştilor. Ba cică totul ar fi un joc meşteşugit de Năstase şi Ilescu ca să-l arunce şi mai rău în penibil pe Geoană. Oricum nu mai era necesar şi nu-i mai crede nimeni – asta dacă ar mai conta! Mai departe, ministrul Muncii zice că prin 2030, românii ieşind la pensie la 65 de ani vor mai trăi liniştiţi vreo 16 ani, beneficiind de binefacerile gîndirii… şeitano-bociene din urmă cu 20 de ani! La 81 de ani, fericiţii pensionari vor mulţumi şi vor plăti acatiste pentru pensiile îndestulătoare de care vor fi avut parte atîta… amar de vreme. Cine-o mai apuca!… Cît despre destinatarii mulţumirilor… puşca şi cureaua lată! Aici nu sunt totuşi prea sigur că lucrurile vor rămîne aşa… privind spre mersul… indemnizaţiilor agamanilor şi ştabilor zilei de prin agenţii şi ministere chit că una-i una, alta-i alta! 😉 Fiindcă, nu-i aşa?, nu-i pentru cine se potriveşte… mai ales la mijloc fiind şi o ciudată criză cu repercursiuni… violete!
Toate astea-s doar dintr-o zi, într-un puzzle neinspirat dintr-o realitate caraghioasă şi niciodată terminată. Şi cum sunt într-o perioadă în care-mi plac vorbele de duh şi cum mă grăbesc să văd ce face Urziceniul cu Liverpool, sperînd să bată ialomiţenii chiar dacă sunt fan al cormoranilor 😉 închei cu Dickens: „Lumea este o perpetuă caricatură a ei însăşi; fiecare clipă e batjocură şi contrazicere a ceea ce pretinde să fie.”

P.S. Rătăcirile, drumul, rămîn. Şi ROA 😉

Toate zilele Prim-preşedintelui de partid şi de stat

De vreo cinci ani eu unul nu am preşedinte. Şi cum sunt bine antrenat, mă pregătesc să nu am nici în următorii cinci ani. O vreme chestia asta m-a revoltat, acum frustrarea mi-a devenit sictir, aşa cum am mai zis pe ici şi colo. Şi găsesc că sictirul îmi este chiar confortabil şi e singurul mod de a… pozitiva lucrurile. Pînă la urmă, mă gîndesc: şi dacă aş fi avut un preşedinte al meu ce ar fi fost, cum ar fi fost? Aş mai fi avut parte de voluptăţile exerciţiilor stilistice ale acestui sictir? Aş fi fost doar un simplu cetăţean satisfăcut mulţumindu-mă că mă simt reprezentat, că am un orizont de aşteptare, că nu mi-e silă să privesc spre nişte personaje care mă mint, mă fură, mă înşală, îmi sfidează inteligenţa şi morala prin a-mi vinde incompetenţa drept răsunătoare realizări iar criza drept scuză a impotenţei. Şi nu aş fi trăit cu senzaţia de existenţă sacrificată la dispoziţia unor vătafi grobieni… Aş fi fost mai puţin ironic şi… pamfletar şi mi-ar fi fost mai greu să mă dau… naiv. O, ce plictiseală, normalitatea!
Împrumut din „Dilema veche” o vorbă care mi-a plăcut, de-a lui George William Curtis: „Ţara cuiva nu este o anumită suprafaţă de pămînt, cu munţi, rîuri şi păşuni, ci este un principiu.” Da, ţara mea este un principiu inutil de definit şi este alta decît republica oranj instaurată de o populaţie rămasă la crizele pubertăţii, a cărei singură unitate de măsură este păşunea. Da, la mine în fiecare zi este „No Băsescu Day„, nu-mi place portocaliul vestelor celor de la salubritate şi mă dau în vînt după violet şi violete! La mine toate zilele sunt noi zile ale Prim-preşedintelui de partid şi de stat! 😉