Deduc resturi

pe măsură ce trece,
timpul
se duce tot mai repede.
recunosc așadar, în sfîrșit, rostul
dimineților, amiezilor și al serilor acelea,
rostul privirilor albastre și al
atingerilor oranj, acum înțeapă
dorul de verde și dorul de sărut
și dorul de aripă de pescăruș
respirîndă fără să obosească și trece
și teiubescul de mare și lunga zi cu soare
și arzător nisip cu buzele de sare, acum doare
și înțeleg și scrisul cu cretă șters zăpușit de pe inimă
și că mersul pe bicicletă se uită – și resturile de zile.
și că la revedere este de întotdeauna
și că niciodată e prea tîrziu.

O lume normală

O să o vină o vreme cînd
vei zice în jur
că ai trăit într-o lume normală
și nimeni nu va pricepe ce vrei
să spui,
cînd o să le arăți
gutuia din geam,
hîrtia scrisă cu cerneală,
cînd o să le spui de o
boala nesofisticată,
de o zăpadă înaltă cît casa,
de o pîine caldă cît luna,
de o moarte insesizabilă,
ca un zîmbet,
de îmbrățișarea unui gînd
de cîmp verde,
cînd o să le arăți pe ceas
ce lungă era ziua
și cît de cuprinzătoare era o noapte.
O să vină vremea
cînd nu vor înțelege
că ai trăit într-o lume normală
și te vor privi ciudat.

Poem local

în fiecare dimineață îți luai
ziarul și pachetul de țigări,
de la colț, de la gemenii.
erau acolo un chioșc de ziare
și-o tutungerie,
ziarul local și snagovul destinate,
pe croiala cafelei cu zaț
care n-apuca să se răcească-n răstimp.
răs timp
des tinate.
și mai udai și florile
și trăgeai și ceasul
și nu întîrziai niciodată la
restul zilei și ziua era destulă.
res tul
des tulă.
și diminețile nu erau nici mai lungi
nici mai scurte ca acum,
nici mai însorite.
dimi nețile
în sorite.
și de-aia te-ntreb:
cum reușeai toate astea?
cum?

Ceas "Ostersetzer & Fii – Brasov" (cca.1930) Sursa: www.timeclubromania.ro
Ceas „Ostersetzer & Fii – Brasov” (cca.1930)
Sursa: http://www.timeclubromania.ro

 

De capătul Lumii. Și

Te întîlnești cu un prieten vechi. După vreo 20 de ani. Și nu pe stradă sau în parc, ci „pe facebook”, fiindcă așa se… întîmplă, iar tu ești din cei care spun din cînd în cînd că „măcar din pricina asta e bun și FB-ul la ceva!” Bineînțeles, constați că el e pe undeva pe la… capătul lumii și povestiți, „cîte-n lună și-n stele”, adică atîtea cîte încap „într-o viață de om”, dar croit pe măsura messengerului. Suficient să realizați că, de fapt, prea multe nici n-ar fi de povestit. Îi spui și îți spune: „Ești neschimbat, bătrîne! Numai ramele ochelarilor îți sunt mai… altfel! 🙂 ”, deși amîndoi știți că pozele voastre de… avatar sunt vechi de cînd lumea, iar cele din cronologie sunt departe de a fi gros-planuri. Afli că a divorțat de vreo două ori, că și-a schimbat cîteva job-uri, cum de altfel a schimbat de multișor și țara (ce-i drept, îl știai de „aventurier”) și că mai tînjește la un „Carpați” fără filtru, o votcă, un Kant și-un vinyl, „ca alea de pe vremuri, de la etajul nouă sau zece. Afli și că e tot singur fiindcă „asta e, n-a fost să fie!” și că încă mai citește, iar uneori scrie pentru un sertar (ba chiar într-un blog… vetust!), doar ale lui, și ale unor firimituri și ale unor molii… Și bineînțeles, știi că îi e dor, tare dor. Dor rău. Dar asta nu-ți spune.
Pînă la urmă nici tu n-ai să-i zici mai multe: nimicuri rapid și trist omorîtoare de timp. Nici unul dintre voi nu e din tagma celor cu biografii de luat în seamă, ci mai degrabă a trăitorilor fragili, obișnuiții zilelor una după alta. Și, încet-încet, poate după vreo… două-trei întîlniri virtuale, petrecute de-a lungul a vreo două-trei zile, mirajul se stinge rezumîndu-se la căteva like-uri reciproce pe săptămînă… Și îți dai seama, din nou, că dacă de la o vreme uiți tot mai ușor și tot mai repede asta nici nu mai e așa de alarmant, ba poate fi chiar o binefacere pentru oarece, iată, tristeți… Și ești mulțumit: ți-ai regăsit un vechi și bun prieten, și îți face… bine să-l știi „acolo”, chiar dacă prietenie se va numi – (și) de acum înainte și după… voi, atît cît Internetul o mai exista! – vecinătatea paginilor voastre virtuale.
El, la capătul lumii, tu agățat de capătul ăsta al lumii tale…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Colțul de hîrtie

Foto: www.instagram.com/flavius_io/
Foto: http://www.instagram.com/flavius_io/

Nu mai e demult lesnicios să te locuiești  Apoi, „să-ţi mai și amintești de tine” în fiecare zi, așa cum spunea Borges, e evident și mai greu! Mai ales pentru noi, ăștia, „chirașii” vremurilor de acum, care mai știm cum erau cele de „dinainte” (ale altei ere, zice-se!) : și iarba și cerul și cuvintele și, mai ales oamenii și timpul care făceau din zile zile.  Mă uit la mine, mă uit în jur și lumea pe care o știu (o știam) îmi pare acum, și implacabil, suspendată (definitiv, aproape). Și nu spun ceva nou și o repet realizînd drama inutilității unei chirii mecanice forțate. O lume suspendată, amînată în neantul unor rețele așa-zis sociale (desigur, aceasta „conectată”, oricum într-o accelerată expansiune chiar și dinspre… urban spre rural!). Mă uit la mine, mă uit în jur, așadar… Oameni buimaci care nu mai știu încotro e stînga și-ncotro e dreapta, chiar dacă le desenezi cu vopsea săgețile cu pricina. Ore, zile, memorie șterse cu cîte-un click și cu emoticoane… emoționate. Viteză… Selecție „naturală” rezolvată din cîteva hîrtii și cîteva taste. Spuneam ieri că locuim într-un colț de hîrtie. Da, cei care încă mai locuim undeva (chiriașii)… Și cît de ușor colțul ălă de hîrtie (real sau pe un gadget) poate deveni scrum, se poate mucegăi sau poate fi aruncat la un coș de gunoi! Amalgamul de „socializare” și „realitate”, în loc să ne umple, să ne întregească, ne golește și ne lasă în mijlocul unui surogat de viață ornat pe deasupra cu toate cele… apucături (vezi… DEX online!) exagerat de omenești. Oh da, e minunat cît de frumoși, cît de poeți, cît de îndrăgostiți, nonșalanți și puternici suntem în mirajul suspendat!… Dar…mă uit la mine, mă uit în jur… și mi-e tot mai gol. Și încerc măcar azi să mă întorc la Borges, și poate-n felul ăsta să mai înțeleg ceva și să rup ce se mai poate rupe ca să agăț la loc colțul de hîrtie… Dar… ce contează! Nu?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!