Scriam acum ceva vreme un aşa zis „Elogiu al mitocăniei”… Mitocănia, ca sumă a însuşirilor cotidiene cu care suntem „îmbrăţişaţi” de unii şi alţii. Ştiu, dicţionare ale calităţilor noastre de popor „verde şi brav” sunt de găsit cu uşurinţă şi nu am eu căderea să le rescriu, chit că ar trebui serios reactualizate. Totuşi sunt tentat acum să mă răcoresc, la inspiraţia produsă de gerul teribil de afară şi cu un „Elogiu al ipocriziei”…
Şi de ce nu aş face-o cînd mi-e greaţă să văd cum „unii” „îşi rup oasele” în pufoasele fotolii prezidenţiale arătînd cu degetul spre ciumpalacii puturoşi? De ce nu aş face-o cînd respectivilor li se acordă din oficiu, peste măsură, beneficiile grase şi circumstanţele atenuante fiindcă sunt, nu-i aşa, „indispensabili”, „convingători”, „buni de gură”, „epuizaţi de muncă”, au „urgenţe” şi mai ales fiindcă fac parte „din gaşcă”? De ce nu m-aş răcori cînd văd că aste ne este politica „de stat” reprodusă cu fidelitate maximă de la vîrf pînă la directoraşii de aprozar? Sigur, veţi spune, de vină sunt „trepăduşii” care suportă şi pe spatele cărora ipocriţii îşi pot ţese în voie mătasea, „pleava” care, la o adică, nici nu există pentru a-i mai fi amintite şi faptele în mărirea ipocrizei naţionale.
Dar, parcă, pleava a început să iasă şi-n stradă, să fie vie, să nu mai simtă frigul, să se… insubordoneze „măreţelor” deziderate. Parcă ipocrizia a cam început să-i stea-n gît şi să cearnă vizibil lucrurile şi „poporul” între „ei” şi „noi”. Iar echilibrul, balanţa sunt în echilibru, tot mai fragil… Sunt convins că aceia „din lojă” care ar citi, din greşeală, un gînd ca ăsta ar zîmbi, încă, superiori şi suficienţi, din vîrful patului cald (din care nu s-ar da jos nici pentru 50.000 de euro!) aruncînd subţire printre buze: „Eh, dă-l în mă-sa, înc’un vierme!” Încă! Ipocrizia naţională începe să se vadă asemeni leprei. De acolo, dinspre Piaţă şi de acolo, din faţa televizorului, cred optimist şi retoric, că ar putea veni sfîrşitul cameleonilor!
Servus, Blogolume!
Toate cele bune!
Genunchiul Lumii 