Fotografia zilei

Omul ăsta îşi face, la fiecare 24 de ore, o poză. În oglindă, fiindca n-are cine să-i facă şi, chiar dacă ar avea cine, doar nu ar putea cere cuiva una ca asta. Seara, cînd ajunge acasă, respiră şi îşi face poza, de fapt mai multe, dar o păstreaza pe cea mai reuşită. Altfel, ai zice că toate pozele astea sunt la fel: profiluri în care doar unghiul de încadrare diferă puţin. Şi tremurătura mîinii e oarecum alta în fiecare seară. Uneori şi gulerul cămăşii sau maieul e altul. Sau tenta de culoare. Detalii. Şi-a făcut şi cîteva, întreg şi gol, după ce abia ieşise de la duş, dar nu i-au plăcut deloc şi a rămas la aceste portrete. Bucăţi de portret, cu faţa pe jumătate ascunsă. Fiindcă dacă nu-l ştii, nu l-ai recunoaşte din nicio imagine sau cel puţin aşa crede el. E sigur că e mai bine aşa, să nu fie desluşit ca în pozele de buletin. Profiluri sau bucăţi de profil: părţi de obraz, unghiuri tăiate de ureche şi buze, frunţi în echer, sferuri de ochi, etc. Ştie că asta are voie, că atît are voie: să se pozeze aşa. Şi fiecare seară îi aduce bucuria clipelor ăstora care-l fac să se simtă ca un boier. După care îşi salvează poza pe un hard extern pe care-l încuie cu grijă în sertarul cu cheie al noptierei şi se culcă. Se întîmplă ca mîine să fie o altă, nu nouă, zi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Mitică al nostru

Nea Mitică, directorul, avea oroare de ieşirile în public, ba mai mult, de confruntările directe cu subordonaţii. „Mueiiii, Bueiiii….” aşa-şi începea sau încheia, însoţindu-şi broboanele de transpiraţie de sub nas, monologurile cu angajaţii, cu gesturi tăioase despicînd fumul de tutun scump care-l însoţea peste tot … Probabil neputinţa-i, lipsa argumentelor şi suspiciunile îl frustrau profund; se simţea mereu nesigur pe situaţie, furat şi dezbrăcat pînă-n cele mai mici secrete. Şi pe bună măsură, toţi îl vedeau ca pe-un măscărici mizantrop, o marionetă, ştiindu-i dedesubturile, aventurile, furtişagurile în ciuda impresiei de teroare cu care încerca să-şi acopere îngustimile de tot felul. Să nu credeţi că era vreo autoritate în ceva, că-i putea domina cu ceva. Avea doar pîinea şi cuţitul pe care le folosea după propriile-i umori. Pusese mîna pe firmă, alături de alţi cîţiva nomenclaturişti, la „marea privatizare” şi-i înlăturase în timp pe toţi acţionarii cu care participase la prăduiala de început, prin jocuri de conjunctură şi lovituri sub centură. De ultimul, un naiv mizericordos scăpase acum cîteva luni, printr-o „majorare de capital” – cel care de altfel ţinuse barca la suprafaţă în toţi aceşti ani şi pe care mulţi îl regretau spre ura „şefului”.
Acum, nea Mitică sau Dumitrică (diminutivat, vezi bine!) încă se bucura de mersul lucrurilor în voia inerţiei. Suficient cît să-şi permită un trai îmbelşugat, dătător de invidii, cu weekenduri în Alpii austrieci sau relache-uri… orgiastice în Creta, alături de amicii pupători în fund şi de amantele culese de la  TESA. „Oficiala”-i nevastă fusese de mult înţărcată la domiciliu, departe de ochii şi urechile lumii, unde se achita resemnată şi cu onoare de obligaţiile legate de cele două progenituri (oficiale) minore…
Una peste alta, domn’ director ar fi avut toate motivele să doarmă liniştit încă o vreme. Mai avea cîţiva slujbaşi care-n ciuda derapajelor şi atmosferei pestilenţiale pe care le-o administra zilnic îşi făceau treaba şi-l jucau pe degete atît cît să le fie şi lor un pic de bine, la fel ca în alte sute de „companii”, fruntaşe pe ramură, din ţara asta.  Le-ar fi avut, dacă darul trufiei, zgîrcenia maladivă şi un inexplicabil vierme de invidie nu i-ar fi dat definitiv peste cap existenţa, începînd cu cîteva săptămîni înainte. Atunci a venit la el preşedintele de sindicat, Vasile Gogu, unul mic, un pigmeu piţigăiat să-i zică:
– Domn’ şef, vezi că trebe să semnăm contractu’ colectiv de muncă şi oamenii nu vor dacă nu le dăm douăj’ la sută în plus, aşa că ai grijă, dacă nu, vezi că-s cîţiva de-ai matale care-ţi poartă sîmbetele, şi ştiu, ştiu multeee!…
– Ce ştiu, bă Gogule, ce ştiu!?
– Las’ că ştii tu dom’ şef. Or’ ai uitat de campania electorală cînd n-ai vrut să cotizezi unde trebe de le-ai dat la ăilalţi? Şi de transportu’ ăla de potcoave fără factură dat la turci ai uitat? Da’ de roşcata aia de la control cu care te-o prins bărba-su la instruirea aia de la Trei Brazi? Sau de deconturile false şi hîrtia igienică luată pe firmă?… Aşa că vezi tu, dom’ şef… îi bai…
– Lasă bueiiii… lasă! Vă ştiu eu pe voi ăştia! Şi ce? Sunt o sută la poartă şi abia aşteaptă să vă dau eu afară pe toţi! Jigodii!… O să vă zvîrcoliţi de foame, în genunchi o să-mi veniţi bueeeiiii!
– Bine dom’ director, bineee… ieşi Vasile Gogu din „audienţă” spre holurile întunecoase dinspre Potcovărie.
Şi nea Mitică, directoru’, mai dormi bine vreo două săptămîni ticluind nu atît semnarea contractului cît desfiinţarea sindicatului şi concedierea celor pe care-i bănuia… „Cum adică, ăştia au uitat cine-i stăpînu’ aici? Au uitat cine-i patronu’?! Sclavii dracului! Nişte viermi!”, îşi tot zicea îndîrjit, încurajîndu-se în fiece dimineaţă.
Pînă în ziua zet, cînd să intre la şedinţa cu pricina, alături de directorimea (încă) de încredere găsi la uşa consiliului doi străini care-l luară scurt:
– Domnuuu’… Mitică, sunteţi domnu’ Gheorghe Dumitru? Vă rugăm să ne urmaţi. Aici aveţi mandatul…
– Cine? Ceeee? Unde?… îngăimă abia, bîlbîit, Mitică al nostru, alb ca varul, sub ochii holbaţi ai cohortei fidele şi în aplauzele micului grup alăturat din care se zărea rînjind Vasile Gogu.
Una peste alta, povestea-i comună şi fără pic de literatură: 28 de zile de arest preventiv – pentru început – aveau să-i fie șefului suficiente pentru a-și despica conștiința, pentru a-şi revizui opţiunile politice, prietenii, şi simpatiile sindicaliste. Asta fiindcă în rest se ştia curat „în acte”, potlogăriile-i nu erau, credea cel puţin, nici mai mici, nici mai mari decît ale altora asemeni lui.  Cu spaima unui final şi a unei libertăţi incerte (probabil avea să piardă Potcovăria) şi cu întrebarea chinuitoare „de unde mi se trage?”, Mitică, previzibil fost şef şi patron, fost alintat de soartă, avea să se întoarcă în cele din urmă, după vreo doi ani de mititica, la cele… casnice şi sfinte şi la a-şi scrie, în foileton, memoriile, asta după ce va fi trecut prin hăţişurile birocratice ale unei ieşiri problematice la pensie.
Peste toate şi cu nădejdea că sintagma aia cu „orice asemănare e pur întîmplătoare” cu situaţii la fel de banale, ale unor personaje reale i-o vor aplica şi lui, unii-alţii, mai cu seamă familia, vecinii…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Nu vă aplecaţi în afară!

Să vorbim despre cuvinte? În prezența sau în lipsa lor? Chiar, cum ar fi ca într-o dimineață să constați că ai rămas fără cuvinte? Să nu realizezi exact ce înseamnă asta, să ai doar o vagă bănuială, suficientă, cît să te cuprindă un val de panică. Cred că senzația e asemănătoare aceleia a unui om, întreg, voinic, care în niște zori, pe la șase să zicem, are o revelație: că nu va mai prinde următoarea dimineață. Și așa se și întîmplă: după-amiază pe la patru moare. Ce însemnă să te poți pune într-o asemenea stare? Poți? Îți poți goli mintea și să îți imaginezi orele alea? Cu ce, cum le-ai acoperi? Cu disperare? Cu regrete? Cu furie? Cu liniște? Cu resemnare? Sau cu nimic, devenind tabula rasa?
Am spus „să vorbim despre cuvinte” şi uite cum cuvintele nu mă lasă să vorbesc despre lipsa lor ci m-au deturnat să vorbesc despre viaţă şi, într-un fel, despre moarte. Atunci? Nu cumva cuvintele vorbesc despre mine, despre noi? Dacă eu spun sau scriu că ele sunt vii însemnă că asta-i o iluzie, că eu o spun, cînd de fapt ele o fac? Atunci, cum rămîne cu zisa aia a lui Nichita, da, tot a lui, a cui altcuiva (!?): „Eu nu sunt altceva decît o pată de sînge care vorbeşte.”? Ori s-a înşelat şi el ori a fost unul dintre puţinii care chiar s-a ştiut folosi de cuvinte şi nu s-a lăsat folosit de ele, aşa cum constat eu că se întîmplă mai adesea. Excepţiile confirmă regula, aşadar.
Ce vreau să zic? Habar n-am! Scriem, citim, vorbim. Cu entuziasm, cu risipă, inflaţionist, prosteşte, în joacă, doct, preţios, fiţos, prin gazete sau pe pereţi sau pe niciunde, cu un har sau fără… Dar de cîte ori ne gîndim şi la ele, la cuvinte? Or fi vii, ne-or mai atingînd ca nişte degete şi ca nişte palme, or fi moarte şi dacă da cînd or fi murit? Şi de ce atunci cînd o facem ne trimit la viaţă şi la moarte şi eventual, cu ironie, la nişte poze? La ale noastre, nu la ale lor. Atunci? Atunci… pesemne ne-ar prinde bine un sfat sau un citat: „nu vă aplecaţi în afară!” (N-am găsit altă încheiere.Şi nici alt titlu).

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S.: Aici găsiţi mai mult decît nişte cuvinte: CATCHY

Tăietorilor flămînzi de aripi

Ia-ţi un timp şi aşează-te pe marginea şanţului, aprinde-ţi o ţigară fără filtru şi uită-te la pietriş, la firele de iarbă ieşite din asfalt. Prelung. Sau rezervă-ţi o masă şi-o umbrelă pe Corso şi lasă aburul cafelei să împrăştie ziua.
Nu simţi că inima-ţi atîrnă ca un bolovan în piept şi stă să crape, furîndu-le orelor timpul? Nu vezi că oamenii-s scurți, că uită, că se folosesc de vorbe și de gînduri ca de frînghii, păpușari ai păpușilor de cîrpă?… Îți pasă?
Lasă-te sclav soarelui, mulţumescului, privirilor, zîmbetelor, deschide-ţi geanta şi lasă cuvintele să cadă pe asfalt. Dă-i tihnă textului să se desfacă și să se rotunjească rotund.
Nu vezi c-a mai trecut un sfert şi că numărătoarea e inversă? Aşa că ia un tren, oarecare, fără bilet, ia-ți o cușetă plină de perne, spre niciunde. Lasă-ţi pantofii la intrarea în parc şi umblă cu picioarele goale și șterge șotronul cu talpa. Urcă pieptiş pînă-n buza prăpastiei, acolo unde era derdeluşul copilăriei şi priveşte în jos, de unde vine tentația zborului. Întinde-te în iarba crudă şi agaţă-ţi ochii de vîrfurile brazilor în ciuda gravitaţiei. Lasă-te-mbrăţişat de îmbrăţişările nepermise, de ispititorii genunchi neştiuţi, în ciuda regulilor slute. Lasă să-ţi mai crească o aripă şi sfidează-i cu ea pe tăietorii flămînzi de aripi. Uită şi uită-te, netrăieşte-i şi trăieşte-te! Lasă-te trăit de necunoscutele fierbinți ploi ale clipei.
Inima-ţi atîrnă, încă, de gât ca un bolovan uscat agăţat de-un ştreang. Cui îi pasă de toate astea? Cui îi pasă de paharu-ţi de apă e plin sau gol sau că-i ultimul? Cine-ar fi ipocritul să-ţi ceară socoteală? Pune-ţi armura clipei îndrăgostite şi stropeşte-o cu vin şi cu parfum de liliac!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Şi… CATCHY! 😉

Moravuri, mofturi şi molifte

Văd o exaltare a stărilor, expresiilor şi mai ales a vorbelor din jur. Ţopăiala primăvăratică printre formulări neapărat „inovatoare”, afişajul fitzos al unui limbaj frust, cît mai pieziş pe dex şi doom, al tot mai multor posesori şi posesoare de veleităţi şi de aspiraţii lite(rare) mă oboseşte. Posibil ca eu să mă fi născut așa, adică obosit şi-nchis, sau să fiu învechit încă dinaintea postmodernismului industrial şi vesel, deci nu acuz inflaţia de „scribi” şi nici nu fac… patognomonia fenomenului. Era previzibil – şi de mult! – ca melanjul violent dintre verbele sluțite și fițoșite cu talent și socializarea electronică de-a valma să îmi dea senzații de vertij și de halo. N-am de gînd să galopez să ţin ritmul şi nici privirea nu mă mai ţine, văd, pentru graffiti-urile care ornează astfel atît de socializanta şi socialmente „necesara” noastră pseudorealitate. Că peisajul e limpede unul tușat de (şi din) mofturi și moravuri cred că-i clar. Şi asta-i grav! Fiindcă ele, cuvintele bolnave au rădăcini adînci precum măselele de minte și se trag de undeva dintr-o vînă pe care o intuim.
Aşa că lesne-i de înţeles că aici, drept pansament de uz personal, mi-ar întinde-o mînă ori… moina ori poate chiar… moiştii! 🙂 Cei din urmă, de-ar fi fost însă împrumutaţi de la începuturi dîmboviţeanului areal al mioriţei sigur ne-ar fi lăsat şi limba (dovedit, cu asta azi am fi fost binecuvîntaţi!) şi antidotul stării fără să apeleze la vreo moliftă, Doamne fereşte! Dar cum nici măcar eu nu-mi fac iluzii că altruismul vechilor chinezi ne-ar mai putea fi importat azi… Au ei chinezii altele la care, iată, tînjim şi pe care perorăm. Aşa că mă las în voia moinei şi-a jocurilor de cuvinte care, pe lîngă mofturi şi moravuri, iată, pot să treacă!…
Ce vreau să zic? 😉 Mă simt doar… coafat, în ton cu trendul verbal al zilei şi cu primăvara asta astenică. Aşa că tot mai des îmi vine să trag un pic pe dreapta pe la nivelul păpădiei. „E de like, zic!”, vorba cuiva! Constat doar, fără regrete. Şi opinez.

P.S. – Dincolo de năduful fără noimă de mai sus, mai bine citeaţi asta: „La ce bun toate astea?”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Haide!

Hai primăvaro, haide! Trecătorii tooot se duc şi fac coadă la intrările oraşului să-și țină-un loc la soare la viitoarele mese de pe Corso… Pune umbreluţele alea şui, aşadar, odată! Nu vezi cum lumea-şi dezleagă limbile, cum peste noapte-a devenit nespus de gureşă şi inspirată-n depeşe cu schepsis şi cuvinte învîrtite? E semn de poezele pe la colţuri în ţara de poeţi! Hai, vino şi dă-le-un like şi-un share! Se-aude pînă şi murmur de amantlîcuri vegetale: amanţii/amantele şi viceversa nu ştiu cum/unde să-şi aştearnă discreţiile florale de sezon. Descumpănitelor ipocrizii şi duioşii morale – ale naturii, carevasăzică! – hai, dă-le o-nţeleaptă mînă de ajutor! Uite, au început să răsară cioburi din pămînt şi smocuri de iarbă prin podele! De bună seamă şi ea şi ele şi toţi şi toate şi-au cam… amneziat şi rostul, genul şi pronumele ori gerunziile din prematurele gramatici ale vremii. Hai, pune tu şi virgula şi punctul şi-ncepe dansul! Chit că-i c-un vînticel, c-o ploaie intercostală şi-un junghi nedefinit prin omoplat, hai dezmorţeşte-te şi demorţeşte-ne, primăvaro! Noi am promis: întinde-vom iatacurile, aşternuturile, paşii, vom scoate mesele la soare, o să coborîm parasolarele-n chip de ziare peste Piaţa Sfatului şi… Şi ne-ndemnăm la resturi de viaţă şi de lene! Hai, stinge scrumul iernii din vîrful degetelor şi vino, mai lungeşte-ne c-un soare, primăvăratico! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Titlu despre nimic

Aţi observat că despre nimicuri se vorbeşte mult, obositor de mult? Bineînţeles, nu-i… nimic nou. Futilităţile noastre cele de toate zilele… ne ţin de urît, ne îmbracă. Un murmur continuu, un zumzet de cuvinte şi rînduri ne umple aerul şi hîrtiile, ne mînjeşte pereţii. Secolul nimicului şi-a atins deja apogeul. Da, eu unul m-am prins mai tîrziu. Probabil de aceea cineva mi-a cerut să fac bine să mă aliniez şi să scriu despre nimic. Şi-mi zic de atunci: de vreme ce suntem atît de împliniţi de această atmosferă, cît şi cum ar trebui eu să mai scriu despre nimic? Recunosc, văd însă că am cam rămas dator să aduc o odă nimicului şi nu aşa, prin ricoşeu, voalat, formatat subtil şi îmi dau seama că risc să ies din rîndul lumii neîndeplinindu-mi obligaţia. Şi ajuns aici mă mai întreb: chiar, cum naiba să nu fiu eu în stare să scriu tocmai despre nimic? Să însemne asta că mi-a secat fîntîna sau că nu mă mai ajută cuvintele? Cuvinte oricum tot mai puţine şi pe numărate după cum bine se vede.
Oh, ştiu, veţi spune că nu pot fi atît de obtuz şi că oda mea nu ar putea fi decît desăvîrşită. Iar cei puţini ce veţi gîndi, pesemne, că nimic nu-i… nimic şi că viaţa-i un albastru şi-un roz şi-un verde, ştiu, vă veţi strînge în dinţi revolta, încă puţin dezamăgiţi de trădare… Încă puţin.
Prin urmare, omagiile mele marelui nimic! E în tot şi-n toate evident! Cu plecăciune-i închin un titlu şi restul de tăcere.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Poza alb-neagră. Mută

Cum ai putea să nu fi revoltat după tragedia din Apuseni? Drama, durerea nu au grade de comparaţie chiar dacă impactul unor nenorociri este mai mic sau mai mare, chiar dacă unele nenorociri sunt mai vizibile şi dor azi mai tare faţă de cele neştiute şi aproape „cotidiene”. Prăbuşirea acelui avion sau trupul sfîşiat de cîini al unui copil într-un parc din Bucureşti (şi iată astfel de exemple se adună) sunt cele care curg ca un revelator tot mai tare peste filmul şi fotografia „societăţii” româneşti. Ăştia suntem, aşa arătăm, fără fard, în poza alb-negru. Şi revelatorul lucrează mai departe, brutal. Şi-a pierdut răbdarea şi timpul şi nervii şi uitarea pentru a ne mai menaja. „Băi ticăloşilor, ăştia sunteţi!”, pare a fi diagnosticul care nu mai ţine cont şi nu mai iartă nici măcar petele de lumină, oamenii frumoşi,”România profundă”. Am protestat, ne-am bătut, „#UniţiSalvăm” (dezinteresat…), pentru un munte de aur şi pentru nişte gaze de-ale pămîntului. Nu văd pe nimeni să protesteze pentru respect, împotriva sfidării şi coruperii demnităţii, împotriva îngenunchierii şi batjocurii sufletului şi a inteligenţei, împotriva bunului-plac şi confortului dispreţuitor al dictaturii mojiciei, împotriva propriei indiferenţe, ipocrizii şi neputinţe.
Şi nici măcar nu e nevoie de un protest vizibil în stradă, de interesecţii blocate şi baricade. Ar fi suficient protestul din noi (pornind cu marşul mut împotriva noastră înşine!) şi educarea, pentru mîine, a protestului din copiii noştri, fiindcă ştim împotriva cui şi în ce fel ar trebui el îndreptat, nu-i aşa?
Cît, cine şi cum va mai vorbi de azi într-o săptămînă, în două săptămîni, de azi într-o lună despre nenorocirea din Apuseni? Şi cîte altele, între timp, vor fi fost îngropate de demonii din adn-ul nostru? Poate salva ceva o ninsoare proaspătă, întîrziată?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

Gramatica lumii lor. Salubritate

Curăţenie. Salubritate. Vidanjă. Poate fi o curăţenie a cuvintelor? A virgulelor? A cratimelor şi a lui i? Ii sau iii? Şi a lui a fi? Dar a lui „decît”?! Şi putem pune în loc un „bună ziua” şi-un „mulţumesc”? Fără nervi, fără semne de întrebare şi de exclamare, fără puncte de suspensie, fără să dăm cu rahat în geam ori cu tocul în masă, cu bun-simţ, fără ură sau superioritate? Am putea face puţină curăţenie, acu’ la vremurile astea de primăvară-n miezul iernii, prin bloguri, e-mailuri, forumuri, gazete, comentarii şi să dăm puţin cu mătura înaintea paşilor noştri şi cu bidineaua pe pereţi şi pe la rădăcinile copacilor? N-am nimic cu analfabeţii, cu semidocţii diplomaţi, cu elitiştii agramaţi sau cu teribiliştii „jmecheri” din mediul înconjurător. Chiar n-am nimic nici cu cei care se scuză că n-au timp aşa cum n-au avut timp nici în cei şapte ani de-acasă nici în cei ai căpătării înaltelor lor brevete. N-am nimic cu „gramatica” lumii lor. Ştiu, pînă la urmă toleranţa, „înţelegerea” şi bunăvoinţa sunt problemele mele, la fel cum e şi frecventarea acestor indivizi. Dar cum nu mă aştept să aibă succes o petiţie sau un protest, un „grup de presiune” ori aşa ceva şi cu riscul de fi considerat… prezumţios eu zic că se poate şi procedez în consecinţă pentru aerul străzilor mele.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Prin genunchiul anului trecut

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2013 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 32,000 times in 2013. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 12 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

azi

cît de buni suntem azi. cît de mîndri! ne punem tricolorul în geam şi ne îmbrăcăm cu hainele de duminică. azi întindem masa şi ne adunăm şi zîmbim şi ne cinstim. cît de frumoşi suntem în costumele bunicii. azi ascultăm doine la radio şi ni se închină ode la televizor. azi dăm mînă cu mînă, ne îmbrăţişăm şi ne pupăm. azi suntem harnici şi isteţi şi azi avem succes. azi citim poezii, deschidem manualul de istorie şi ştergem de praf tablourile din pod. azi suntem necondiţionaţi, dezinteresaţi şi liberi. azi suntem fraţi şi surori. suntem puternici şi demni, suntem stăpîni peste ţărîna noastră. azi suntem extraordinari şi minunaţi şi calzi şi sănătoşi. cît de altruişti şi de cinstiţi suntem azi, cît de atenţi cu cei mai sărmani. cît de îngăduitori şi de iertători şi de corecţi suntem! azi gîndim patriotic şi în limba română şi ne bucurăm de asta. azi e soare şi e belşug de fierturi parfumate în aer. azi batem pas de defilare cu pieptul înainte. zîmbim azi şi privim lumea de la înălţime. azi suntem buni şi ne iubim. ce bine e azi! azi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cel singur printre ştiri

„Breaking News!”,”Lovitură”, „Bombă”, „Incredibil”, „Excepţional!”, „Exclusiv”,”Nu ai să vezi aşa ceva!”, „Scandalos!”. Ştiri de carton, despre oameni de carton, despre întîmplări de carton. Ştirile de carton galben nu au nicio legătură cu viaţa ta. Cu vînturarea copacilor. Cu moartea. Cu spitalul. Cu kilu’ de cartofi. Cu şcoala. Cu liniştea de mîine a copilului. Ştirea despre viaţă e căzută ireversibil în desuetitudine. „Nu o lua în nume personal”, ţi se spune. „Numele personal” nu există, el doar loveşte decisiv în ce a mai rămas din tine. Şi-ţi vine să te duci, să-ţi sugrumi cuvintele şi să dormi prea-scurtul somn şi să ceri în zori un pluton de execuţie. Fără procurori, fără miliţie, fără judecători, fără avocaţi. Ştirile, reportajele despre tine, cu tine, pentru tine, pot avea permis cel mult orgoliul unei căutări de-un minut şi doar atunci  cînd vin de la morgă, din canale sau de la o defenestrare. Nu-ţi fă iluzii, cînd tu te citeşti nu te citeşte nimeni. Vrei un sfat? Ia-ţi o oglindă, fără conexiune la Internet, şi petrece-ţi seara în faţa ei, ca să nu fii singur, după cum îşi zicea şi Pavese într-o cameră din hotelul Roma din Torino.

Lo steddazzu*

Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznă
Şi stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldă
Vine de pe ţărm unde e matca mării
Îmblânzind răsuflarea. Este ora când nimic altceva nu se
Poate petrece. Până şi pipa-ntre dinţi
Atârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.
Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi
Şi se uită cum înroşeşte pământul. Marea, şi ea,
În curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.

Nu-i lucru mai amar decât zorii unei zile
În care nimic nu se poate petrece. Nu-i lucru mai amar
Decât să te simţi zadarnic. Atârnă de cer ostenită
O stea verzuie, surprinsă de zori.
Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc
La care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;
Se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţi
Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului
E nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.

Merită osteneala ca soarele să se înalţe din mare
Şi ziua cea lungă să-nceapă? Mâine
Se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie
Şi totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se poate
petrece.
Omul cel singur ar vrea numai să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer,
Omul îşi pregăteşte pipa domol şi-o aprinde.

Cesare Pavese – 1935
„* în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat în 1935 şapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume atribuit planetei Venus.”  (din Orizonturi Culturale Italo-Române)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Faţa şi reversul lumii. Camus

Ne plîngem că nu mai avem timp, că nu ne mai regăsim. De fapt, cred, sub pretextul ăsta ne ascundem, ca sub preş, comoditatea, superficialitatea, poate laşitatea. Avem scuza, ne zicem, şi mergem senini mai departe, „izbăviţi”. Suntem în conflict cu timpul, de nu mai încăpem în el sau lucrurile stau mai simplu, într-o întrebare: ni-l mai merităm?
Tot din „relaţia” asta afectivă face parte şi „situarea” vis-a-vis de des afişatele noastre… cărţi de căpătîi, de lecturile-pansament şi de autorii adulaţi. Ne luăm, aşadar, colacul de salvare al unor superbe citate şi cu o dulce ipocrizie ne raportăm prin cărţi şi la memorie, dacă nu chiar la copilărie. Încă o izbăvire!
O fac şi eu şi, la un anumit timp, îmi împrospătez, iată, cele cîteva cărţi de pe noptieră, gest ce mi-ar putea aminti de udatul sau schimbatul tandru al apei florilor. Nu întîmplarea face să fi deschis aşadar spre recitire zilele astea un Camus (sună ca şi cum aş fi deschis o sticlă de coniac dichisit, ştiu!). Azi umanitatea celebrează Centenarul Camus. Şi am găsit acolo mai mult decît un aforism, una dintre acele fraze care îţi furnică neuronii, te înfioară la propriu, şi care te poate însoţi prin toate vîrstele. Iată – şi veţi intui poate, înstrăinarea-mi şi legătura cu cele dintru început:

„Un om contemplă lumea şi celălalt îşi sapă groapa; cum să-i separi? Oamenii şi absurdiatea lor? Dar iată surîsul cerului. Lumina creşte şi în curînd va fi vară. Şi iată ochii şi glasul celor pe care trebuie să-i iubim. Sînt legat de lume prin toate gesturile mele, de oameni prin toată mila şi recunoştinţa mea. Între această faţă şi acest revers al lumii nu vreau să aleg, nu-mi place să aleg. Oamenii nu te vor lucid şi ironic. Spun: „Înseamnă că nu eşti bun”. Nu văd legătura. Desigur, dacă-l aud pe unul spunînd că e imoralist, înţeleg că simte nevoia să-şi făurească propria morală; dacă un altul afirmă că dispreţuieşte inteligenţa, ghicesc că nu-şi poate suporta îndoielile. Dare asta pentru că nu-mi place cînd se trişează. Curajul cel mare rămîne acela de a privi cu ochii larg deschişi atît lumina cît şi moartea. Cum să arăt drumul care leagă această mistuitoare dragoste de viaţă de această tainică disperare? Dacă ascult glasul ironiei, cuibărită în adîncul lucrurilor, ea mi se dezvăluie treptat. Clipind din ochii mici şi limpezi, îmi spune: „Trăieşte ca şi cum…” Căci, în ciuda multor căutări, asta-i toată ştiinţa mea.

La urma urmei, nu sunt sigur că am dreptate. Dar nu asta-i important, dacă mă gîndesc la povestea acelei femei. Trăgea să moară, şi fata ei o îmbrăca pentru mormînt în timp ce mai era încă vie. Se pare, într-adevăr, că treaba se face mai lesne cînd membrele nu sunt ţepene. Dar e ciudat totuşi cît de grăbiţi sînt oamenii printre care trăim.” (Albert Camus, din „Faţa şi reversul”- 1937)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

La moartea unui blogger

Parafrazîndu-l pe… „amicul” Bukowski aş zice că fără blogosferă lumea ar fi un infern M-am convins de asta din 2008 încoace, de cînd am descoperit partea asta de lume. Şi aşa e, fiindcă după mintea mea,  blogosfera este un loc-pansament al singurătăţilor, unde nişte oameni se dezbracă de orgolii, se citesc şi se întreabă egal şi senin de sănătate. Mai simplu decît în ingrata literatură şi mai firesc decît în egoistul, solitarul sau autistul, uneori, facebook. Hulită de mulţi (unele voci ale elitei asemuind-o cu o vidanjă, altele cu onanismul!) şi catalogată cu uşurinţă ca aparţinînd subculturii, blogosfera ar fi, spun ei, un spaţiu sărac, ieftin, al frustărilor unei mulţimi de anonimi, în bună parte semidocţi, cărora nu le este permis accesul la „înălţimile” agreate de critici şi asezonate cu lansări, şampanie, cu recenzii şi posterităţi… garantate! Aşa o fi, de la înălţimea ameţitoare a scării lor de valori, dar eu ştiu că aici am găsit atît bijuterii, rafinamente estetice, literare sau de gîndire cît şi, mai ales, viaţă!

Am început însă să întîlnesc şi moarte. Moartea aşa cum e, indiferentă, rece, comună sau ironică şi zîmbitoare invitîndu-te la o cafea. Şi nu vorbesc despre moartea unor bloguri, din varii motive, cum ar fi plictisul, delăsarea sau altceva-ul care-i fac pe posesorii lor să le abandoneze. Este şi aceasta o moarte, tristă, gîndind totuşi cu sufletul aplecat asupra strădaniilor care au născut un blog. Vorbesc despre moartea bloggerilor, a acelor anonimi cu care ajungem să ne petrecem familiar ceva din timp. Şi fac un mic exerciţiu de memorie asupra veştilor triste din blogolume pe care le-am primit în vremea din urmă. Necronologic (şi necrologic!), îmi amintesc de Rebusache, de prietenul Mihai (Mişu „Bera”) Berariu, de Mircea Suman, de poetul Marius Baciu, de Bibliotecarul sau despre cel despre care am aflat în această dimineaţă că s-a dus , Virusache… Şi sunt numai cei pe care eu i-am întîlnit cumva, pe aici!…

S-au dus, ştiu, aşa cum se duce oricine şi aşa cum te ataşezi de un x sau un y şi îi regreţi trecerea în nefiinţă, la fel te poţi ataşa de un x sau y blogger. Ce mare brînză?, veţi spune… Mai ştiu şi că o postare poate dura, poate trăi, un minut sau o zi sau, în mod excepţional, mai multe zile. Şi atunci?  Ştiu, şi poate tocmai de aceea, nu pot să nu mă întreb uneori cîtă e viaţa bloggerului şi cîtă a blogului sau dacă nu cumva aceşti bloggeri nu „trăiesc” un pic mai mult şi după pămînteana lor trecere, aşa cum şi un poet mai trăieşte pînă cînd îi va fi fost citită ultima dată poezia?… Habar n-am cît mai poate trăi un blog după ce autorul lui nu mai este, nu mai are programată, în avans, nicio postare  şi nu-şi va fi lăsat moştenire vreunui urmaş userul şi parola.  Limpede-i că e ceva trist în veştile şi trecerile astea. Am aici în drepta un blogroll foarte lung şi cîţiva dintre ei nu mai sunt şi chiar multe bloguri nu mai duc nicăieri… Nu le-am şters însă.  Nu ştiu nici dacă „ping-urile” de mai sus vor ajunge undeva sau dacă nu cumva, „acolo”, „altundeva” s-au adunat toţi într-un blogroll ceresc, la masa unei posterităţi de invidiat aici pe pămînt. Cum nu am de unde şti nici pe crucea căruia dintre noi va scrie pe lemn sau în piatră: „blogger”.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O scamă pe minte

„Foloseşte-ţi creierul! E gratis!” Dictonul ăsta şi cu imaginea aferentă, a lui Hugh Laurie cu un creier la (în)demînă au făcut carieră printre miile de citate „inspiraţionale” care defilează zilnic pe wall-uri. Nu ştiu cîţi l-or fi citit şi din aceia cît or fi băgat ceva la cap din moment ce inflaţia prostiei pure ne înconjoară şi a cam scăpat de sub control. Poate că, dată fiind oricum utilitatea… relativă a pereţilor albaştri în procesele „clasice”… de cogniţie ar fi mult mai utilă postarea unor asemenea afişe pe autobuze sau în locul unor semne de circulaţie, dar asta-i altă poveste deja.
Cum altfel să traduci (doar nu hierofanic!) capacitatea noastră dîmboviţeană de a ne da cu stîngu-n dreptu’, de a încurca borcanele, cu corolarul personal suprem: de a ne face viaţa amară? Nu ştiu (alţii cum sunt, sic!) însă nu pot să nu mă simt urzicat constatînd, cotidian, cît de simplu ar fi ca în interacţiunile noastre socialmente necesare să le acordăm celorlalţi răgazul înţelegerii şi al utilizării simple a neuronilor. Să nu fi mîrlan, să te pui în locul celui dinaintea ta, indiferent ce i-ai cere, să îi întinzi o mînă şi un cuvînt edificator şi eventual să-i zîmbeşti. Ce o fi aşa de greu?
Spuneam despre inflaţia de zicale motivaţionale în care ne refugiem, alături de care pozăm. Majoritatea sunt truisme de-a dreptul şi totuşi au un succes acaparator… Utilizarea acestora în exces mă face să văd în fapt exact deficitul substanţei lor. Cînd, organic, unei vietăţi îi lipseşte ceva, aceasta pune botul si linge ba pămîntul, ba iarba, ba pietrele pînă la sastisire… Aşa şi cu noi: rulăm obsesiv pe rapid înainte scame de înţelepciune (încîntătoare de altfel, recunosc, contaminat!) doar-doar ne-om molipsi cu ceva de acolo. Efectul este însă invers, devianţa se adînceşte.  Anomizaţi şi frustraţi pînă la absurd ne exhibăm astfel tocmai goliciunea şi, după caz, fiindcă lucrurile se împletesc aici, Prostia aia amară, fiindcă tot despre ea era vorba… Stiu, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, da’ zic şi eu, aşa… moralizator! Evident, truisme. Nici măcar nişte gînduri… „fractale” ;)…

Servus, Blogolume!

Toate cele bune! 🙂

P.S. – Şi a fost o scamă, tangenţială cu o dilemă CATCHY