toamnă, pe un pod din Praga, de care ți-e dor, cai sălbatici cu rolling stones, acum și atunci, de parcă aplicația ta de muzică ar fi încurcat piesele și nu știi încotro, la stînga sau la dreapta, ca să nu dai nas în nas cu singurătatea, cu durerile, cu tristețile, ca să nu ți se așeze la masă Dinică, Iordache și Ploieșteanu, să le scrii un cîntec de petrecere, toamna, pe o străduță din Praga…
tu ai nevoie de un creion și de o foaie de hîrtie
și mai ai nevoie de gîndul care zboară și pe care trebuie să îl prinzi și să îl scrii dacă vrei să te lase în pace
să fii o pasăre cu inteligență artificială mi se pare imposibil pentru gîndul scris zbor
să fii cuvîntul zbor cu inteligență artificială mi se pare imposibil pentru gîndul pasăre care zboară
aripa e una. scrisă
ca o rochie de vară translucidă îmi răcoresc amintirile bețișoarele de bergamotă. n-ai zice după mersul lucrurilor în fața timpului rămas ca o remorcă descoperită a unei sonore mașini de la salubritate la 12 noaptea fix.
treci zi de zi prin curtea interioară dar e prima oară cînd auzi un menuet de la una din ferestrele interioare ale unuia dintre etajele interioare probabil o sală de dans e pe acolo și cineva învață pașii…
e liniște acum în mintea ta interioară cînd te gîndești că ești în mijlocul unui oraș cu oameni înghesuiți obosiți și bolnavi și surzi și că toate nefăcutele se plătesc în curtea ta interioară.
Să-ți fie dor de un nedor, să pleci pe un nedrum cu bilet de voie de la timp,
Să n-ai cuvinte, să ai neînțelesuri și o linie de tramvai fără sfîrșit,
Să-ți schimbi ochelarii roz cu ochelarii mov și teii și cireșii și pescărușul de pe pervaz,
Să te privească cu o invidie de frunze și de zbor,
Să ajungi nicăieri, niciunde, nimeni, iarbă,
Să nu te întrebe nimeni de ce și unde și dacă ai fost sau n-ai fost.
În care, dacă ne-am judeca și pe noi cu aceeași măsură cu care îi judecăm pe ceilalți, mai mult am tăcea.
hai, duceți-vă să vă spălați gîndurile-n două ape.
hai, stingeți-vă amintirile de tocul ferestrei deschise.
hai, luați-vă cîrjele și mergeți la rîu, puneți-vă verdele-n păr și ștergeți-vă soarele de mîzgă.
hai, puneți-vă muzica și cuvintele care vă plac,
hai, spălați-vă palmele și tălpile-n rouă.
hai, că primăvara asta nu poate fi mai frivolă ca voi!
Cum ar fi să te apleci să faci ghetele cuiva drag să-i întinzi o felie de pîine cu dulceață și cum ar fi să pleci să te plimbi cu mîinile la spate pe niște străzi pe care nu te știe nimeni cu parfum de „cafea la zăpadă” și cum ar fi să bei o gură de apă
de la o cișmea și cum ar fi să-ți fie dor de cineva de care nu ți-a fost dor niciodată să ierți să plîngi și să poți să-ți neamintești și buletinele de știri să nu se fi inventat cum ar fi?
Zi-i zăpezii, zăpadă,
ploii, ploaie, respirației, respirație,
gîndului, gînd
înzăpezitule, plouatule, respiratule,
îngînduratule.
și așa vor rămîne făgăduite,
aici la curtea regelui verb,
unde nu se pun obloane pe vise,
unde clipa și anul se pot trece pe o pînză de păianjen,
pe care poți să mai chemi un elefant!
În care te voi învăța cum să-i dezobișnuiești de tine.
Vara ne-au furat-o
Toamna ne-au furat-o
Or să ne fure și Iarna
Așa cum le știam
Dar Primăvara n-or să ne-o mai fure
Așa cum noi o știm!
nu-i așa că frunzele astea frumoase
care pleacă acum sunt
ca o vindecare a memoriei
cu uitare?
și că tot, da tot, ce rămîne
e amintirea memoriei
a ceea ce n-a fost?
poete nu așa se pleacă la drum, mut și încruntat.
te învață Terpsihora:
mai întîi se ia un ou în palme și se poartă un timp
pînă la cuibul sufletului și se învelește
în frunză de tei și se așteaptă pînă naște
cuvîntul
apoi acesta se arată lumii la fel în palme
pînă ce lumea îl învață pe de rost și ți-l rostește
pe calea de întoarcere.
și dacă este cuvîntul
genunchi
te poți odihni în el
dar dacă este cuvîntul dans
este cuvîntul dans și
oricît de bătrîn
ai fi
o să dansezi și o să rîzi pe drumul acela
lung cît un timp
și apoi vei lua alt ou să-l învelești în ce vrei tu și să-l șoptești lumii
un timp pe un drum cît un timp
și tot așa poetule.
e cale lungă pînă la Calliope
ori Morfeu sau Hades și cuvintele lor.
nemută neîncruntată cale.
orașul ăsta ar avea nevoie de
mult mai multe bănci
de mai mulți copaci
de ascunzători pentru arici
de mai mulți delfini și de cîte un
pescăruș pentru fiecare dintre noi
nu vedeți cît de obosiți suntem
cît de singuri
și cît de bezmetici?
îi plăcea să se îmbrace în negru credea că așa
oamenii îl vor lăsa în pace că ar putea culege mai ușor umbrele străzilor și
că mașinile îl vor ocoli cu oarece mai multă prudență.
și a mai găsit un avantaj în asta:
aspira muzica mai bine și
expira tăcere
în dungă.
Genunchiul Lumii 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.