Doruri bandajate. Fără Ecou

Recunosc, am gusturi anacronice şi îmi trăiesc nostalgiile cu voluptate. Cel puţin (ne)iarna asta îmi favorizează starea. E o iarnă şi un început de an confuz. Zile ciudate, fără vlagă, perspective vagi spre primăvară. Vorbind despre senzaţii – şi cele pe care acestea mi le inspiră acum. Iar acestea răsar din realitatea unei Românii care, acum îmi pare un uriaş patinoar prost construit pe un plan încliniat. Patinoar pe care, disperaţi, românii se zbat bezmetici să alunece în… sus cînd mai firesc ar fi să se aşeze frumos la rînd, să urce scările şi să-şi dea drumul în jos pe… pîrtie.
Ieri îmi aduceam aminte de Cristian Popescu încercînd să ascult ecoul, în zadar. Astăzi mă gîndesc la Fănuş Neagu. Unul dintre scriitori care-mi picurau, şi iată, decopăr că o mai face (!) miere pe cuvintele citite. E drept, ştiu că nu mai văd nicăieri frumoşi nebuni ai marilor oraşe şi mă întreb dacă ei au existat vreodată… Mă încăpăţînez să cred că au fost, de vreme ce scriitorul lor există, chiar dacă despre el nu am mai auzit prea multe în ultima vreme. Asta, după episodul de acum vreo doi ani aproape, cînd intrase în vizorul „hienelor de presă” ce-i aşteptau sfîrşitul la porţile unui spital în care se bătea cu un cancer. Aşteptau parcă să vadă cu ochii lor dacă „îngerul a strigat” neştiind că nu l-ar fi văzut chiar dacă acesta ar fi făcut-o! Fănuş Neagu îmi lipseşte cu puterea cîtorva doruri ascunse (nu exclud că nu ştiu unde să caut!). Poate el, şi alţii de seama lui, ar bandaja realitatea în… ceva. În orice altceva. Frînturi de bandaje am găsit aici, aici şi aici, în Jurnalul Naţional, poate unul dintre singurele vehicule media care se mai îngrijeşte să-mi arate realitatea de care am nevoie, acel „altceva”…

Fanuş Neagu. Foto - Karina Knapek. Jurnalul National

„Marius Tucă:  – Dar România reală unde e?
Fănuş Neagu: – E destul de ascunsă. E atât de pitită în vreo văgăună încât nici Crivăţul nu-i dă de urmă. Şi totuşi există. Eu am descoperit-o acolo unde nu mă ducea gândul: în spitale. Acolo unde omul se întâlneşte vrând-nevrând cu sine şi cu semenii. În spitale am descoperit un adânc strat de omenie care mă duce cu gândul că ţara asta nu poate să piară. Cred că vinovate pentru tragedia de azi a României sunt sistemul de învăţământ şi pe acelaşi plan clasa politică. Dar noi?!… Noi pe unde ne-om situa? Nu ştiu de ce credem cu toţii că ne stă bine arătând cu degetul spre alţii.„