se întîlnesc, purtînd coşuri pline cu melci pe umeri,
umede umbre prevestind ploaia,
ecouri încă mai crapă asfaltul şi apa îngheaţă în riduri.
femeile lehuze se-nfăşoară-n armuri şi pruncii lovesc
cu săgeţile grele.
în stoluri se-nalţă
animale-altădat-fără-picioare
prin dospitele labirinturi cu ziduri înfierbîntate de ură.
şi cauţi mireasa, în hergheliile albe păzite de fauni,
cu trupul îmbălsămat în sare…
trandafirii erau o… formă a firii
aşternută pe obiecte şi chipuri.
săvîrşisem crima de a imagina inimaginabilul
pe cînd realitatea clară subţia contururile arse.
apa era o muzică în lacrimi şi
sticleau în cucuvele alcoolice-ntîmplări.
să-ntrebi de unde şi-ncotro se duce purtînd pe umeri vîntul,
dar descifrezi pe apă un fir ce se-ncovoaie, lumină subţiată?
e-o luntre ce se-nclină oraşul scufundînd în alte şterse, mărunte răsfirări.
amintind de cuvinte
am dat cavoului drumul pe ape,
l-am lăsat să se ducă împins prin arcele vineţii…
maxilarele purtau încă rîsul, întreg rîul bolborosea în ele de un hohot adînc
şi pierdusem pasărea aceea cu ciocul atît de lung să sting cu ea din ape valul.
un tremur gros plăsmuiau deja copiii-n pîntecele de lemn,
un plîns care pleca de jos din întuneric şi se oprea-n blestemul alăptînd
tulpinile nopţii…
strîngeam lilieci cu mîinile mici,
convoi de cuvinte cu acolade înalt şlefuite-n marmura albă ca dinţii de înger,
locul ferit pentru cuiburi de păsări de noapte…
îmi îndoi palma pe după scîndura de lemn,
coşciug sau masă de călcat rufele
celor veniţi de la nuntă.
şoldul tare al morţii
sau al vieţii
se sărută pe un sîmbure de lebădă neagră.
acolo mă aştepţi tu
cu ceaiul fierbinte din felurite ierburi
şi pe suflet îmi latră un cîine,
îmi închipui un cîine ca toţi ceilalţi…
te înscriu
într-unul din anotimpurile mele
şi te uit
într-o pată de cerneală
îmi agăţ
toate cuvintele sîngelui
de un fir alb de o petală
şi încep
să rîd în hohote
de furnicile ce-mi mişună pe hîrtie şi pe mîini
ca o lacrimă cerneala
o să rămînă o frunză între noi…
aprind căldări cu petrol în pîcle de aur
ascunse geometric sub paturile nupţialului oraş
ţipă prin canale cuiburile de frig mînjite cu mîzgă
pe scările lunecoase călugării ies în cămaşă de noapte
şi iederi troznesc de muzica grea…
geometric rostesc turnuri şi sfere de apă
bat clopote-n adîncuri, la porţi se-aprind felinare.
e odihna morţilor după alergarea de seară
sunt pînzele sfîşiate de cărnuri
şi durerea se-ascute
geometric se-nfige în unghii…
îţi curg din genunchi cuiburi de sînge
zăpadă pe obrazul uscat al jivinei
porţi se închid sub tîmpla subţire de ceară
zgîriind asfinţitul
apoi să cobori din ierburi cu glesna cuprinsă-n cătuşe de brumă
să sorbi din unghia lunii lumina
zăreşti ici şi colo cuvinte în piatră
păscute de caii cu trupuri de păsări…
coboară somnul din cercuri
şi din umbre se desfac schelete ce prind in braţe alte oase-aprinse.
un alt păianjen mă-mbrăţişează cu braţe de petrol.
pe chei curg puroaie-n primăveri şi
ţipă acvilele-n coşuri de sîrmă şi din port vin atleţi
ce duc caiace cu vîsle lungi şi liniştea caldă clipeşte-n vitralii.
se vînd prea scump acele scoici cu luciu de aur
vitrinele se sparg scrîşnind iar tu
te-aşezi şi mai ceri un pumn de seminţe arse
iar fardul ţi-e scump violetă-mîna-rece-ntinsă-spre-pahar
şi curge-din-oglinzi-lichid-amar.
cleios se prinde timpu-n ace
uscate şuieră-n aripi gîzele arse
mai ceri o lumînare de miere
ţi-o-ntind atleţii tineri lîngă frunte…
din loc înalt de cremene
se-ascund nisipuri în ghitare –
rotunde văi de abur roşu-nghit
subţiri anghile de cerneală.
încolăcit de marmură copacul
sub greutatea lunii din genunchi se-apleacă
culegi din nuferi lebede de sticlă
subţiri fuioare de cuvinte-ţi ţes din glesne scorpionii –
largi covoare cu săruri vechi şi otrăvuri pline.
Nu-l chemaţi pe poet din drumul său,
voi cei ce spuneţi că-l iubiţi…
Ca o cobră regală şerpuind prin livezi
o urmăream pe Francoise, în balansul coapselor ei,
în lumina spatelui alb încordat de povara
coşului plin cu rufe purtat deasupra capului…
Dintotdeauna visasem aceasta: şarpele de aer zburător
strecurat dinspre pietrele ude spre picioarele goale cu urme de sînge
din rîu.
Şi o văd mai departe, mai tîrziu: chipul guşat, pleoapele umflate, gura buimacă,
femeie indecentă răsturnată la soare, tînără încă, prevestind o alunecătoare acreală
pe piatra de rîu…
„Eu spun ceea ce trebuie să spun, nu sunt dăruit cu plăcerile umbrei şi
sînt adesea strivit de un baston de orb, sînt şarpe…”
Pot poetiza istoria vederii acestei femei:
o aud goală, o văd goală aşteptîndu-şi cosaşul puternic şi fără cuvinte
să-i reteze iarba amară de pe trup.
Cu nimic mai mult decît atît.
Nu o voi atinge, o voi scrie de-acum în pedepse de scrum
Atlanţi, sicofanţi au vorbit-o de bine pînă să fi născut această altă
înfăţişare, această pedeapsă, gemînd între palmele lor flămînde:
„Ce dacă oamenii au de fiecare dată o mască, umbra-mi de carne mi-e liberă
să mi-o stoarcă de seve, atît”, ea-şi zicea…
Şi spun:
aici e întuneric, e fum
sunt glesne-ncătuşate în dansuri neclare,
încolăciri
Cu greu mă feresc să nu fiu călcat în picioare!
Genunchiul Lumii 