dulcele măr…

surd se-ntoarse în somn dulcele măr din coajă de pîine
mîngîind tristeţea pe tîmple…
în jur pădurea tăiase pîlcuri de piatră în două
dincolo de lumini păsări de negru absint întunecaseră ploaia.
delfinii şi corbii aşteptau să apună.

singur măsuram cu sîngele timpul muşcînd din pereţi
auzeam pe streşini rostogolindu-se făpturile calde
ale şoaptelor tale…

curgerea cuvintelor

de durere se lăsau de pe un picior pe altul
şi mă strigau: Robinsoane, dă drumul păsărilor
să se înece în mare!

de durere ochii mi se strîngeau spre os strigînd
din cuvintele lor: Robinsoane, lasă pietrele să zboare,
îndepărtează-te şi lasă pietrele!

de durere cuvintele mi se izbeau de piept
şi curgeau pînă pe nisipul plin de peşti aşteptînd
să mă îngroape şi să-mi dea drumul printe sălcii,
printre sălcii…

fiinţe mici

pisici negre,
unsuroase, lunecînd graţios
privesc spre marea ca o cămaşă
întinsă pe spinarea
unui cîntăreţ la ghitară.

din vulturi
cu gînd de nisipi vor coborî
şi şoarecii mici
cu dinţii de aer, mînjiţi
de ierburile verzi ale ţărmului.

pe nisip
urme subţiri de palizi bufoni,
corăbii de pînze-n paianjenii roşii
acoperindu-i suflul înalt
în ruguri albe de cer…

 

ţestoasele ape

te simţi cîteodată sfîrşit,
toate vieţuitoarele ţi se agaţă de pielea uscată
te-aleargă amazoane cu gînduri de vid
şi sună mereu cineva din cornul de-alamă albastru.

sunetul ăla te străpunge în coaste
şi cad de pe stînci albele cuiburi de vulturi şi puii de vulpe
se joacă prin iarbă cu prada în dinţi.

te-aşteaptă lucioasele, ţestoasele ape şi genunchii-ţi sug din pietre
umezeala şi frigul.
departe se-arată oraşul închis în sprîncenele nopţii.
alergi
şi de pe oase îţi cade sudoarea.
amazoana de marmură albă te-a atins şi-a murit
şi sunetul se-nfăşoară rotund
glesnele-l calcă
şi frigul şi trupul se-ncheagă.

 

simţurile oraşului

era o vreme cînd umblam
cu pantalonii suflecaţi prin bălţile oraşului.
era posibil un accident poetic: coliziunea
cu umbra unui călător bolnav de gută.
aveam încredere în moartea vizitatorilor pînă în
punctul de subţiere al copacilor ce traversau bulevardele spaţioase
ale sîngelui.

aşteptam semnul intrării în cupola rotundă de palmier cu struguri –
în vremea aia încă mai copiam manuscrisele vechilor păsări.
atunci am simţit ploaia cum îşi face cruce peste capul meu şi
o sete de lumînări cu parfum de tutun şi ochiul gros de zeiţă privindu-mă.
era în vremea cînd înşelam simţurile oraşului cu căutări prin marsupiile Evei,
acolo prin tîrgul de smoală…

 

Cînd poştaşul o să sune o singură dată

Guvernul le-ar pune pe masă pensionarilor un „coş de solidaritate„: ceva făină, zahăr, ulei, mălai şi orez la preţ minim. Nu ştiu ce va fi însemnînd acest preţ minim şi dacă această solidaritate nu ar trebui să fie mai curînd un ajutor de înmormîntare. Ştiu, sună cinic, cu puţin mai cinic însă decît cumpărarea binevoinţei electorale a românilor care a început deja. Cu puţin mai cinic şi decît „reformarea” statului ale cărei beneficii se simt din greu azi şi în urma căruia promotorii ei (Băsescu & Co.) sunt convinşi că vor intra în istorie. Cinic va fi şi capitolul ăla de manual de istorie: „Reforma lui Băsescu. România: 2004-2014” care va măsura, statistic, împuţinările românilor cauzate de boli, de pierderea minţilor, de disperare, de analfabetism, de foame, de crimă, de hoţie, de noua (dez)ordine (nu, nu amoroasă!), de muţenie, de dor de ducă! Sau poate nu va mai măsura nimic fiindcă, nu-i aşa, reforma va fi fost pe deplin desăvîrşită iar împuţinarea totală, conform strategiilor locale şi globale anti… criză!  Poate că în locul unei istorii corecte capitolul cu pricina va fi înlocuit cu best-seller-ul „Romania under Basescu. Aspirations, Achievements, and Frustrations during His First Presidential Term” (completat între timp cu volumul 2!). Măcar pînă atunci cei rămaşi vor şti să citească fiindcă, da, e un lucru bun ca ora de lectură să devină, iată, obligatorie din şcoala primară! (Nu ştiu cum naiba pînă acum „citirea” devenise facultativă!). „Cinic” e efortul celor ce strigă la tv în fiecare zi despre nu mai ştiu ce grozăvii, cinic efortul celor ce ascultă şi riscant gîndul celor ce mai speră. Adevărul e că nu aş fi crezut acum cîţiva ani că România chiar va deveni rapid, lin, fără convulsii „România cinică”, ţara cîtorva împotriva celorlalţi, buimaci, depresivi, căzuţi în noroi aşteptîndu-şi recunoscători şi umili nu pensionarea (idealul generaţiilor mai vechi) ci ajutorul de înmormîntare, în avans, adică biletul roz al sfîrşitului pentru care au contribuit „la buget”, conştiincioşi, atîta amar de vreme. Va fi suficient şi economicos astfel ca poştaşul să sune o singură dată. În viaţă!

Nu văd multe din „rosturile” şi „dezbaterile” care „frămîntă” azi „scena” publică sau politică. Nu văd rostul paginilor risipite pentru asta atîta timp cît practic nu se întîmplă nimic! Poate îmi e lene sau nu mai am răbdare să pricep ce şi cum, poate mi s-a atrofiat instinctul revoltei în beneficiul celui de supravieţuire. Habar n-am! Poate îmi explică cineva cum stau lucrurile azi. Poate că timpul e deja prea scurt pentru luxul acesta şi tocmai de aceea o să dau o fugă, ştiu eu, undeva, sus la… Fundata(foto) Şi v-aş sugera acelaşi exerciţiu. Sunt acolo nişte locuri, o „palmă” de loc între pămînt şi cer, unde nu ajunge nici semnalul gsm, nici „lumina” televizorului, nici praful de pe malul Dâmboviţei! 😉 Ba cred că acolo nici poştaşul nu ajunge. Niciodată!

Servus, Blogolume! Ce mai faci?
Toate cele bune!

Memorii dintr-o cutie de carton

S-a făcut noapte-n plină seară. Da’ noapte de-ţi bagi deştele-n ochi. Vijelia e ca alea din miezul iernii doar că acum obrazul îţi e şfichiuit de frunze, crengi şi mucuri de ţigări ridicate la înălţimea capului. Gura şi un ochi i s-au umplut de nisip. Înainte să i se trîntească uşa în spate, înainte să-l spele şuvoiul de apă al ploii, apucase să mai vadă bradul din faţă cum se unduia amplu asemeni şoldurilor unei codane…

„Oamenii mai şi mor, mai şi uită”. Nu ştia ce-i veni în minte acum vorba asta. Zîmbi. Tocmai ce-i spusese cu o jumătate de oră în urmă, copilului: „Stai liniştit, toate blocurile au paratrăznete care opresc fulgerele…” „Ce-s alea paratrăznete, tati?”. „Uite vezi ţeava aia lungă de pe blocul din faţă? Aia cu o bilă în capăt? Ăla e un paratrăznet”… „Aha, atunci pot dormi liniştit, nu-mi mai e frică de fleşurile alea de pe cer”, îi răspunse copilul şi-l pupă. Zîmbi din nou. „De unde-o fi auzit ăla mic cuvîntul ăsta: flash? Hmm”…

Se aşeză la calculator, poate de data asta i-o ieşi să lege cîteva cuvinte fără să se lase furat de miile de aprecieri monosilabice ale citatelor altora, de clipurile entuziasmante dar niciodată ascultate, de extazul unei… „socializări” parţiale şi fără memorie. Asta ajunsese să-l exaspereze: inconsistenţa memoriei în faţa şuvoiului de autosuficienţă solitară. „Oare ĂIA DE ACOLO chiar au naivitatea să creadă că-i bagă cineva în seamă? E ca la talk-show-uri: câţiva inşi se inflamează, alţii stau cu gura căscată tîmpiţi de revelaţiile care le zdruncină neuronii. Cei despre ale căror grozăvii se vorbeşte rîd de se cocoşează şi-şi văd de treabă.  Pînă mîîine, inşii o să uite. Şi o să o ia de la capăt. În fiecare zi la fel, uitînd ziua de ieri. Ca-n „The Time Machine”, cu Jeremy Irons, doar că  fără finalitate.” Inconsistenţa memoriei…

Scria şi el citate. Trăia în citate. Nu mai reuşea să termine o carte, o răsfoia şi căuta citate. Apoi se împopoţona cu ele ca şi cum el le-ar fi gîndit. Asta îl enerva la culme. Încă o dovadă că nu mai avea răbdare, că era foarte superficial. Avusese dreptate tipul ăla: „Supravieţuiţi într-o cutie de carton. Şi aia banală, mizgălită neglijent, ca orice cutie de carton. Putea fi măcar o operă de artă în toate petele alea negricioase şi în dungile verzi şi maro!”

Adrian Păunescu, hulitul, muşcatul, scuipatul, invidiatul poet ar fi împlinit nişte ani chiar azi, dacă n-ar fi plecat neîmpăcat pe la sfîrşitul toamnei trecute. I-a citit azi nişte editoriale. „Băi frate ce ţi-i mai altoia pe ăştia, pe bune!”, îşi spune. „Cum naiba să nu-l urască din tată-n fiu?! Ăştia rămaşi acu îs mici copii! Ne-a dovedit, dom’le în toată drama şi tristeţea şi mizeria lui de la sfîrşitul zilelor! Are posteritate şi crapă unii de ciudă pe faza asta si acu’! Uite cum zice, de parcă-i azi: Proiectul noului fel de societate, care se construieşte aici, acum, devine mult mai clar: fără şcoli, fără spitale, fără fabrici, fără unităţi agricole, fără oameni. Idealul va fi ctitorirea de bordeluri, baruri, restaurante de lux, hoteluri, săli de tragere, internet, crematorii. Odată şi odată, trebuia să pornească şi România această reformă. ” Mare poet, mare patriot!

Chiar ar fi scris ceva, aşa de la cap la coadă, ceva pe sufletul lui, nu al altora. E greu cu atîtea ziare pe monitor, cu atîtea ştiri în zig-zag şi-n diagonală. Îi venea să povestească despre senzaţia aia de scîrbă şi de scoatere din minţi cînd îl vede pe… docentul ăla, zilnic, la prînz cum îşi plescăie cu gura deschisă, meticulos, sandwich-ul cu salam, cum îşi suge măselele,  şi cum rîgîie satisfăcut la urmă. Bine măcar că-i bărbat că dac-ar fi femeie şi-ar vărsa maţele instant… Sau ar scrie savant despre… managementul timpului, pierderea în detalii inutile, superficialitate, frica de răspundere, analfabetism, ignoranţă, îngîmfare, impotenţa în comunicare, pupincurism, lipsa de viziune şi lipsa proiectelor sau iar despre memoria scurtă. Adică despre garanţia falimentului…

Îi este silă şi ciudă, iar, la ora asta. „Cum naiba pot unii să le întoarcă pe toate pe toate feţele în fiecare zi, să spună nimic despre nimic, dar să dea impresia că spun mereu altceva?”

A murit şi Arsenie Papacioc, călugărul din Dobrogea. Iertat să fie, da’ mare lucru nu ştia despre el… Mai auzise cîte ceva. Ia să caute un citat! Uite: „Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ţi tai voia şi să asculţi. Şi, fraţilor, ştiţi ce înseamnă cruce: să duci ce nu-ţi convine. Asta înseamnă!” „Mda… Mare om!”

Acu’ un an, îşi aminti, murise şi Mircea Micu… Tot un scriitor. Parcă a fost iar, ieri… Din tot ce ştiu atât îmi mai răsare:/ Zgomotul surd, dantelării rapace.

Nu ştia, sau uitase că Ţoiu, Constantin Ţoiu a făcut şcoala la Braşov, la Meşotă. „Obligado”, „Căderea în lume”, „Lumea în două zile”! „Ce cărţi, ce scriitură, ce fraze, ce vremuri!”, îşi zice. Noroc, da tot cu un ziar că şi-a amintit. „Cît or mai fi şi ziarele astea şi cît şi-or mai aminti şi ele de oameni!” Ţoiu mai e cu noi, a făcut 88 de ani de două zile. Da, un citat, desigur, uite ce zice, că bine zice: „La 20 de ani iubeam cărţile, ele erau femeile mele, la 40 de ani de iubeam femeile frumoase, iar acum iubesc amintirile. Nu sper să mai trăiesc pentru că am trăit destul, dar mi-aş dori să pot să merg, să mă mai însănă­to­şesc să pot să fac excursii singur.” Dumnezeu să ni-l ţină şi să-l citim aşa…”

Ploaia, furtuna, s-au potolit. Putea fi mai rău. Auzea la tv alte aberaţii reformiste. ceva de genul: „Nu trebuie plătit niciun leu pentru arieratele la medicamente, pînă nu se reglementează piaţa şi în spitale şi în farmacii…” Sau aşa ceva… „Foarte bine”, îşi zise! Oamenii mai şi mor, mai şi uită!”  Se obişnuia cu gîndul ăsta, semn că se maturizase. „Rahat! Nimic nou sub soare!”

Citise aici acum vreo două zile, un text tare, cu o colecţie de citate, poţiuni împotriva speranţei. „Pentru a reduce într-adevăr populaţia, rapid, va trebui să trimiteti toţi bărbaţii la luptă şi sa ucideti un număr semnificativ de femei fertile …Cel mai rapid mod de a reduce populatia este prin foamete, ca şi în Africa, sau prin boli cum ar fi Moartea Neagra … “ Aşa zice un individ de la nu ştiu ce Departament de Stat… Acum va putea dormi liniştit. Şi mîine (în… Real Life) o să-i citească şi copilului toate frazele alea. Ba, mai mult, o să-l pună să le scrie de cîteva ori, citeţ, în caiet, ca să nu-i mai fie frică de… fleşuri!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

UPDATE!
Ce-i cu zilele astea? A murit azi, 21 iulie, (şi) Mircea Ivănescu. Unul dintre ultimii mari!… „Despre moarte ca revedere”?…

Cîteva observaţii asupra zilei de azi

Cică totul se reformează. Ţara: se scrie acum tzara . Femeile şi bărbaţii: fiecare pe cont propriu. Pepenii: cei de import se ascund în Dăbuleni. Marea: ni s-a mutat în Bulgaria. Kentul: pocneşte între degete ca o căpuşă mentolată. Morala: elogiu discret bigamiei. Realitatea, un nesfârşit şi solitar orgasm virtual: Facebookurie. Cartea, versurile: titluri, citate scurte şi coperţi telegrafiate pe Twitter de pe iPhone4 .Eu: eu nu mă reformez. Stau şi aştept să le treacă. Dacă nu, nu!

Am aşteptat toată săptămîna dimineaţa asta să-mi fac o cafea turcească, aşa cum m-a învăţat un amic. Adică am lăsat apa să clocotească-n ibric, după care am pudrat-o cu puţin zahăr şi linguriţele de cafea. Apoi am aşteptat ca muntele de cafea să se scufunde în apa fierbinte, să se ducă la fund. Am aşteptat cam mult şi cafeaua nu mi s-a părut mai altfel, nici măcar turcească şi cu atît mai puţin mai tare, aşa cum voiam. Sau cafeaua turcească nu-i tare sau eu am greşit cu ceva? WTF? 🙂

Nici azi n-am oprit la talciocul din colţ. O mare de lume în parcarea unde în restul zilelor cîţiva şi cîteva fac jogging cu căştile-nfipte-n urechi. Înghesuială, umbrele de soare, indivizi năduşiţi la bustul gol. Nu ştiu dacă cineva chiar cumpără şi altcineva chiar vinde ceva aici în tîrgul de vechituri. Cred că doar vor să se întîlnească sîmbătă de sîmbătă şi să-şi dea cîte-un „like” fiindcă „dislike” n-au. Nici aici.

Durerea aia surdă din dreapta mi se mutase-n stânga. Acum a trecut.

Căldură mare, mare mon-cher! Pînă şi cuvintele parcă se topesc şi se scurg ca un toping prin îngheţata tot mai rarefiată a memoriei.Da, la un moment dat trebuie să te obişnuieşti cu memoria rarefiată. Şi dacă şi la toamnă, mai pe răcoare, o să fie tot aşa ai să te bucuri măcar când îngheţata îşi va recapătă densitatea. Şi gustul.

Mă încurc tot mai tare în parole.Parolele conturilor de tot felul. Pe cîteva le-am uitat de tot. Probabil, încet-încet, o să le uit pe toate, fără nuş’ce efort. Şi cu asta basta. Mare pagubă! ))

Constatare: dependenţa de FB ucide sigur blogosfera. Тютюнопушенето сериозно уврежда: cam aşa scrie pe pachetul de ţigări. E clar, trebuie să le răresc! Din nou! 😉

Pe toate lucrurile de aici din jur e un praf auriu. Totul sclipeşte la soare. Cred că e o pulbere care iese din ceva, dintr-un pled sau din draperii. Bănuiesc că a venit vremea să arunc ceva. Nu de alta, dar şi eu sunt plin de sclipici. Devine enervant dacă nu alergic! Şi nu-i praf de stele. Dacă aş fi zărit vreo zînă pe aici mai ziceam…

Am devenit insensibil la prostie, isterii şi fudulie. E de bine. Dacă ei cred că modul fundamental de a ieşi din rahat este şedinţa zilnică de scară, treaba lor! Ei sunt deştepţi, ei le ştiu pe toate. Ultimul raport (normal, fiecare şedinţă se încheie cu un raport!) afişat prevede: se numeşte un responsabil cu număratul becurilor; se sancţionează vecinul de la parter fiindcă a uitat uşa deschisă aseară; în fiecare zi, prin rotaţie vom număra şi nota în caiet străinii care sună la interfon; vom supraveghea zilnic, personal, ca femeia de servici să măture scările cu simţ de răspundere; vom fi vigilenţi cu conţinutul reclamelor străine, previzibil duşmănoase, strecurate în cutia poştală; vom avea grijă la consumul de apă; nu vom permite nimănui să intre în zona verde; vom urmări cu atenţie cine vine şi cine pleacă pentru a lămuri definitiv dacă dama de la doi îşi înşală sau nu bărbatul plecat prea des în delegaţie. Fiecare ne vom prezenta raportul de activitate, depus în scris, la şedinţa duminicală. Neîndeplinirea sarcinilor se sancţionează cu plata la pauşal. Şi aşa vom ieşi din rahat! (Eu aş fi chemat vidanja!)

Zbîrnîie elicopterele pe deasupra. Cîteva pe zi, razant. Parc-ar fi o staţie de taxi-elicoptere pe-aici. Mda, „trăim bine”, ne grăbim şi nu ne place aglomeraţia stradală ci… aeraţia rarefiată! 😉

Am găsit un vin fain („de suflet” roşu, Feteasca „Varancha”, de Vrancea) şi „ieftin” la Crama Gârboiu (puţin mai jos, al doilea bloc pe stânga): „… Alcoolul de 14,5% este bine integrat, vinul creând rotunjimi nebănuite într-un final lung, uşor amărui ce-i măreşte complexitatea.” Ce ştiu e că după  acel… final lung adus de acele… rotunjimi nu te doare capul! Cel puţin de data asta! 😉

Nu deschid tv-ul, ştirile mă lasă cam rece. Încă, deocamdată. Ca fapt divers poate mă uit diseară la meciul lui Bute. Şi poate o să înţeleg şi utilitatea şi preţul frunzei de urzică. Poate o să-i văd (deşi „cu purici” pe Pro – nu ştiu ce are!) pe „oamenii zilei”, aşezaţi în primul rînd, zîmbind celebri şi pentru „posteritate”, satisfăcuţi, intraţi în istorie. Sau poate nu!

Răzvan îmi aminteşte de nişte vremuri şi-i mulţumesc. Ţin minte, ca ieri. Dar văd că încet-încet ne vedem tot mai rar şi tot mai puţini, pe Republicii, prin terasele şi printre umbreluţele de acolo care, transformă frumos, vara, Corso-ul nostru parcă în plajă sau în faleza de la Eforie! Şi acest încet-încet devine parcă tot mai repede-repede şi unii dintre noi îşi iau deja tălpăşiţa fără dea măcar o bere. Şi uităm repede şi asta! Şi nu recunoaştem că-i semn de bătrîneţe…

Citesc una-alta. Ascult una-alta. Asta-i de făcut pentru ca lucrurile şi oamenii să rămînă suportabili. Bloggerii scriu ce scriu, da’ iată că se cam şi plictisesc şi scriu tot mai rar şi tot mai fără chef şi mai fără sens. Şi, cum spuneam, se citesc şi mai rar. Sigur ăsta-i semn de maturitate, de statornicie, de bucurie rară dar rafinată şi intensă. Da, bloggerii scriu ce scriu (nu mulţi, câţiva care contează!) şi ca să rămînă şi să revină în concret pun în cărţi ceea ce au scris. E fain, e semn că avem valoare, aşa ca breaslă! Perioada romantică a blogolumii s-a dus, acum ne clasicizăm (la gen mă refer!) şi urmează să murim, precum ziarele.

Citesc „Scrisorile către Rita” ale lui Kaos Moon (de-aia am scris ce am scris mai sus). E „o lectură fără denivelări”, aşa cum mi-a presupus autorul în dedicaţia de pe prima pagină. Da, viaţa-i ca în cartea asta, în bună măsură contextual-erotică (că o recunoaştem sau nu, tot aia-i!). Şi ca să te dumireşti ce şi cum merită, pe bune, să citeşti cartea asta. Să te laşi, poate, surprins pentru ca apoi să te obişnuieşti şi să realizezi (dacă nu ai făcut-o pînă acum!) că aşa-i în… viaţă. Nici nu ştiu dacă de fapt citesc scrisorile astea sau dacă nu cumva îi număr t-shirt-urile! Nu-i de povestit, nu-i de estetizat pe margini, e de căutat, de citit şi de văzut cum stăm, cum ne raportăm la… „trăit”.   Da „băi, asta e!” 😉

E sâmbătă… A fost al 502-lea post aci. Mîine-ar fi duminică, înc-o zi bună (teoretic) de… blogăreală.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Capra bulgarului. Şi nisip galben ca mălaiu’

Am pornit la drum cu oarece îndoieli, încolţite din prejudecăţile unora sau altora şi din legendele horror despre bulgari din presa noastră. Cred că oricine, asemeni mie, care purcede la o astfel de vacanţă pentru prima oară, trece inevitabil prin gîndurile astea legate de „fraţii noştri bulgari” de la sud. Ei da… stresul legat de ideea că voi rămîne fără maşină şi doar în pantaloni scurţi la o margine sinistră de drum, că nu-mi vor ajunge bancotele de 10 euro pentru şpăgi, că… miliţienii mă vor băga în arest fiindcă n-am semnalizat în… bulgăreşte, m-a urmărit vreme de vreo 600 de kilometri… Nici măcar faptul că de la ieşirea din neterminata noastră A2 la Cernavodă şi apoi din Medgidia am fost „aruncaţi” de româneasca „sistematizare” a drumurilor de-a curmezişul prin satele Dobrogei pe „ruta” (dacă ţin bine minte) Valea Dacilor-Ciocârlia-Cobadin?-Topraisar-Radu Negru, pentru a ajunge în cele din urmă la Mangalia nu mi-a domolit senzaţiile… răcoroase ;).
Trecerea prin graniţă, după Vama Veche, ne-a fost mai lesnicioasă decît ne aşteptam: un control sumar şi „drum bun” spre tărîmul mult-jinduitei vacanţe. La cîţiva metri de vamă aud primul „Dobro utro!” după ce plătesc fără probleme, cu lei (25), „vignieta” de drum pentru şapte zile. Puţin mai încolo e o altă gheretă, de schimb valutar, unde prind primul puls al levei: 1,92 pentru 1 euro, fără comision. „Bun găsit, Bulgaria!” zic, dar cu ochiul la indicatorul de benzină care cam dădea semne de nervozitate fiindcă îl cam neglijasem în ideea „las’ să scăpăm de vamă şi luăm de la bulgari!”… Bun găsit, ca bun găsit, constatăm însă că în afară de cîmpul lat, şoseaua plină de cratere, lipsa bornelor kilometrice care să ne dea de ştire cît mai avem pînă în prima localitate mai răsărită, nu-i nicio urmă de… benzinărie cum ne aşteptam să găsim la intrarea într-o ţară, oricare ar fi ea… Aşa că îmi cam îngheaţă zîmbetul, opresc aerul condiţionat pentru economie şi în combinaţia asta… atmosferică broboanele de transpiraţie îşi fac apariţia pe frunte: mă şi vedeam bătînd şoseaua, ore întregi, cu un pet în mînă în căutarea unor… intraductibili litri de benzină!… După vreo 40 de km si vreo trei sate încă purtînd inscripţii în româneşte zărim benzinăria cu pompa-i binecuvîntată, Rompetrol! Cu 50 de leva pentru o jumătate de rezervor de benzină e rîndul meu să spun un „Blagodaria!” 🙂

Răsărit de Bulgaria
Răsărit de Bulgaria

Cu aerul condiţionat recuperînd din plin gradele pierdute lăsăm în urmă Durankulak-ul şi Cavarna şi intersecţia spre Balcic şi batem mai departe Cadrilaterul urmărind cu încredere maşinile cu număr românesc, însoţiţi în stînga de crîmpeie de mare, păduri de eoliene şi indicatoare spre ţărmuri trace iar pe dreapta de culmi răcoroase de munte. Drumul e liber iar asfaltul devine tot mai… familiar pe măsură ce zonele turistice se aglomerează: lăsăm în urmă şi giratoriul de la intrarea în Albena.

Nisipurile de Aur
Nisipurile de Aur

„Miroase” a mare în ciuda pădurii de brad prin care trecem. Ultimii kilometri de drum şi indicatorul cu „Залтни пясъци” ne introduce, de bună seamă, în partea „civilă” a staţiunii noastre de destinaţie… Am ajuns. Cred că au fost mai puţin de 100 de km din Mangalia şi pînă aici şi urma să aflăm dacă au meritat: suntem în Nisipurile de Aur, Mamaia „lor” adică ;). Până să ne dăm seama că staţiunea e „pe sens unic” ratăm de două ori hotelul aşezat mai în… deal. Suntem întîmpinaţi de „băiatul cu parcarea” care parcă ne aştepta să ne preia. Aşa că parcăm în spatele hotelului într-unul din şirurile de maşini a căror manevrare ulterioară avea să se dovedească imposibilă fără prealabila împrietenire cu… programul colegilor de parcare… Formalităţile de cazare durează câteva minute, cele două fete de la recepţie zîmbesc frumos şi ne leagă la încheietura mîinii brăţările colorate de plastic. Gata, suntem… însemnaţi şi identificabili! Şi toate astea fără nicio atenţie mai mult sau mai puţin… impusă sau sugerată de vreuna din gazdele noastre, nici în euro nici în leva (fapt poate mirabil acum ceva ani pe aici şi încă firesc la noi)! Hotelul? Camerele? Cu două stele peste nivelul celor clasificate în aceeaşi categorie la noi. Încep să remarc diferenţele şi nu mă mai refer la banalele şi îndestulătoarele prosoape, la spaţiu, tîmplăria nouă, aerul condiţionat, balcoanele largi şi cu vedere la mare. Verzuie, albăstruie…

Albastru de... Mare Neagră...
Albastru de... Mare Neagră...

De aici impresiile-mi se vor aduna la grămadă, condensat, asemeni zilelor… bulgăreşti, toate-n-truna ta ta ta! 😉 Şi asta fiindcă acum cînd scriu, pufăind din colecţia de ţigări „bulgăreşti” (delicatese de mult uitate: West, Rothmans light, Karelia sau More super-longue) de departe m-a părăsit deja ritmul drumului molcom de povestit în ritm de jurnal, pe ore sau zile şi fiindcă ar fi suficiente mult mai puţine cuvinte pentru a descrie un loc şi o vacanţă cum se cuvine… Descoperirile fiecărei zile mi-au confirmat aşteptările şi mi-au alungat temerile prăpăstioase de la început şi le voi povesti mai departe.

Cu pisicina în... curte
Cu pisicina în... curte

 Celebrul all-inclusive,  „găselniţa” cu care bulgarii ne-au pus la colţ oricît de prozaic ar suna asta este primul care face diferenţa. Ţin minte că în Mamaia „noastră” cele cîteva „bonuri” de masă repartizate fiecărei zile ni s-ar fi dus în vreo trei zile din şapte dacă am fi îndrăznit să le consumăm la nivelul îndestulătorului meniu atoatecuprinzător (pentru un gust totuşi nesofisticat) oferit într-o singură zi de bulgari. Astfel, orice altă cheltuială, pentru a-ţi pune „burta la cale” (plecând de la 4-5 leva pentru o porţie de „fast-food”), pe la terasele sau restaurantele din staţiune (mai toate îmbietoare şi dichiste) se dovedeşte a ţine ori de un moft ori de un experiment sau vreo plănuită „ieşire” de gală… Desigur, oferta la liber mi-a prilejuit însă şi mie, „spectacolul-anexă” al fiecărei mese cu actori unii din compatrioţii noştri în echilibristica etalării farfuriilor îngrămădite cu vârf cu fripturi, sarmale, mici, paste, salate, clătite şi prăjiturele câte n-ar putea înghiţi într-o zi nici măcar un veritabil haplea! Dar cum asta e posibil, pentru o asemenea performanţă altfel stau lucrurile cu băuturile. Vinul (de cramă, la butelcuţă, liniştit şi bun) berea (Kameniţa), vodca, romul sau coniacul (evident, bulgăreşti) seci sau în coctailuri colorate, la discreţie pe aproape tot timpul zilei (dacă nu la masă, la barul hotelului sau al piscinei) sunt mult mai greu de… acaparat în cantităţi industriale fiindcă pot fi servite doar la… pahar. Ăsta poate fi motivul pentru care n-am văzut decît vreo doi indivizi sprijinind pereţii? 🙂

Preţ de-un... sandwich
Preţ de-un... sandwich

 Piscina  face parte din dotarea de bază a fiecărui hotel, motiv arhisuficient pentru orice… sedentar să nu prea vadă… plaja chit că hotelul are un microbuz gata să te ducă şi să te aducă din oră-n oră la malul mării scutindu-te de cele 15 minute de bătut cîteva poteci sau scări pînă la plajă. Bazinul albastru, cu chais-longue-urile şi umbrelele aferente, barul ataşat deschis toată ziua, cu cele de-ale gurii, cu cele lichide şi cu îngheţată la discreţie pot deveni astfel „centrul universului” pentru un sejur… lenevit.
Entertainment-ul hotelului te poate şi el reţine… definitiv „la bază”. Cei patru tineri plini de viaţă (două fete şi doi băieţi) din echipa de animat suflarea locatarilor, inventează neobosit cîte ceva şi respectă cu sfinţenie programul afişat. Jocuri pentru copii, concursuri pentru adulţi, spectacole tematice seara, toate într-o veselie poliglotă contaminantă te scot din amorţeală vrînd-nevrînd, în caz că ai avea senzaţia că timpul acoperă greu „distanţa” dintre „reperele” obişnuite ale unei zilei, cele trei… mese.

Haioşi!
Haioşi!

Drumul spre plajă a fost primul pe care am vrut să îl caut. Dorul reîntâlnirii mării este în definitiv, la mine cel puţin, cel care contează e scopul acestui drum. Faţă de alte locuri şi alte dăţi cînd aproape puteai sări din tren sau din maşină cu picioarele goale în primul val, aici mă aştepta un traseu „iniţiatic” de pe colinele staţiunii pînă în vale la buza mării. În fiecare zi acest drum mi-a putut fi altul şi mereu descoperitor de ceva pentru unul care cobora prima dată acele cîteva zeci de trepte de piatră prin pădure sau care urma domol străzile, şoseaua dintre hoteluri ori „pietonalele” înţesate de chioşcuri colorate. Spre sudul sau spre nordul staţiunii am găsit suficiente căi de a coborî spre plajă şi de a vedea cîte ceva, altceva, la fiecare coborîre sau urcare spre „bază” şi pentru a realiza că Nisipurile de Aur este o staţiune întinsă care are mai multe de arătat decît cazinourile, cluburile sau Turnul Eiffel din centru. Fiecare astfel de cale este dominată de arhitectura zecilor de hotelurilor fie noi, fie complet renovate care, fără a fi îngrămădite unele în altele dau senzaţia unei urbanistici organizate cu cap întrecîndu-se să te îmbie cu ceva, de la culoare la jocul gazonului şi al gardurilor vii şi pînă la club, piscină sau „marketul” de la intrare.

Mojito!
Mojito!

Plaja Mării Negre de aici este curată şi bine desenată de şirururile de umbrele şi traversele de lemn. Nisipul chiar pare de aur, galben şi ceva mai grunjuros, ca un mălai bine cernut şi te îndemnă să-ţi scufunzi degetele picioarelor adînc în el, să cauţi acolo „umezimea” sărată a mării. Nu cred că aş spune ceva nou remarcînd lipsa paharelor de plastic, a mucurilor de ţigări sau a cojilor de seminţe în acest peisaj. Poate deranja însă spaţiul puţin strîmt, de la mal sau din spatele şirurilor aglomerate de chaise-longue-uri, dorit de cei care nu vor să plătească cele 8-9 leva pentru acestea şi îşi doresc să se întindă pe cearşeaful din dotare. Iar marea, nu ştiu cum, e limpede de la mal pînă spre adîncimile destul de abrupte şi destul de săracă în scoici, pietre sau alte mîngîieri… contondente. Nu am văzut alge, nu am văzut meduze iar un salvamar vorbăreţ mi-a spus, după ce i-am tras o poză, că se întîmplă aşa fiindcă în larg se întind nişte plase pentru o protecţie în acest sens iar digurile împinse în larg şi golful în care ne găsim păzesc plaja de curenţii care ar tulbura prea mult apele. Aşa o fi… Şi curăţenia nu se opreşte aici, nu am zărit de altfel în toată staţiunea picior de vînzător ambulant de porumb fiert, piatră „ponce”, nămol sau alte gift-uri zgomotoase sau colorate.

Plaja...
Plaja...

Cum spuneam drumurile duc spre mare printre „tarabele” unui bazar care împînzeşte o bună parte de staţiune. La fiece pas eşti agăţat de… promoteriţele şi promoterii de toate vîrstele, în toate limbile locului (româna le e mai mult decît familiară), gata să-ţi vîndă orice, de la un karaoke, la viagra şi pînă la o ciorbă de burtă într-un restaurant românesc. „Spălarea ochiului” pe aici şi micul shopping ţin de „marca” locului. Mare parte din ofertă este aceeaşi cu cea din bazarurile de sezon similare de la noi. Boutiqurile cu… chipuri: studiourile foto retro din care „ieşi” din alt timp sau „atelierele” unor portretişti meseriaşi m-au reţinut mai mult decît cele cu acadele cît roata carului, cu căciuli, şepci militare ruseşti şi tricouri „Fuckbook„, decît tarabele cu ziare nemţeşti şi englezeşti sau restul celor pline de toate mărunţişurile pămîntului (printre care domină de departe cele cu ceasuri „la kg”!). Desigur, toate astea însoţite şi de… parfumul bulgăresc al trandafirilor pe care ştiu să şi-l vîndă atît de bine, de la parfumul-parfum pus în săpun şi alte cosmeticale şi pînă la dulceaţa trandafirilor vărsată în butelcuţe cu inscripţia „Bulgaria” sau în forme de rahat la cutii-souvenir cu fotografii „Golden Sands” (la 3 leva bucata). Interesant e că plimbarea e în voie pe aici fără ca muşterii să fie agasaţi de insistenţele comercianţilor. Te lasă să cotrobăi fără să cumperi ceva şi îşi văd de treabă sau de reverii în aşteptarea unor vremuri mai darnice. Iar cerşetori sau şuţi eu unul n-am zărit. Probabil au interdicţie de la poliţie sau sunt săltaţi pe nevăzute cum… săltate sunt, cu o dexteritate de cîteva secunde, maşinile parcate aiurea…

Un souvenir retro
Un souvenir retro
La... minut
La... minut

Bineînţeles, poţi evita forfota balcanică a pietonalelor, te poţi ţine departe de terasele care, din fericire sunt zgârcite în manele şi decibeli, bătînd plaja pe-nserat pentru a vedea de departe jocul de lumini al Nisipurilor. Sau întîrziind acolo în admiraţia umbrelor unduitoare la plimbare poate chiar pînă la răsăritul… bulgăresc . Staţiunea nu e una dintre cele liniştite pentru cei care probabil asta îşi doreau (mulţi şi multe) pe care i-am ghicit… consolîndu-se în obişnuitele pasiuni virtuale în faţa laptop-urilor, citind pe marginea piscinelor sau zăcând sub vîntul condiţionat din camere în faţa televizoarelor (românilor le stă la dispoziţie programul întreg al OTV-ului!) :).

Lecturi...
Lecturi...

Una peste alta ăsta e… tabloul. La aproape 100 de km de litoralul nostru, la preţuri mai mici ca la noi, nişte bulgari (cu… nemţii lor, natürlich!) au pus în ordine şi la punct nişte locuri frumoase pentru un turism de bun-simţ şi au învăţat să se vîndă la preţul corect! În umilinţa lor de… bulgari probabil au tăcut, au înghiţit, au deprins să-şi fure tot mai puţin căciula şi au ajuns aici urmîndu-şi un ţel de la cap la coadă. Ba chiar au devenit un pic… nemţi şi ei acolo unde-şi ştiu interesul chiar dacă asta înseamnă şi „efortul” de a ieşi cu mic cu mare dimineaţa la şase să măture trotuarul hotelului, să ude gazonul şi să îţi spună „Dobro utro” zîmbind calm fie că eşti român, rus sau suedez, şi chiar dacă ştie că din asta poate nu-i iese neapărat ciubucul şi nici n-are cum să-i crească cel mai mic salariu din UE!

Soare din plin
Soare din plin

Au şi ei, normal, scăpările lor, nu e totul curăţat cu periuţa, aşternuturile nu sunt impecabile zi de zi şi poate ceva nu miroase mereu bine la controlul unui „nas fin”, dar nu aceasta e impresia care să dea nota definitorie. Au, probabil un soare mai generos cu vreo lună mai mult ceea ce-i ambiţionează să-i ajungă pe greci şi pe turci, n-au avut „locaţii de gestiune”, dar asta nu atenuează amărăciunea mea de la drumul de întoarcere cînd am regăsit parte din hotelurile noastre în paragină, nezugrăvite şi cu ferestre de lemn, alături de bine-aşezatele cartiere rezidenţiale „cu circuit închis” pentru fiţe, toate învăluite în norii de praf şi de scaieţi vînturaţi de o furtună scurtă şi în hămăitul cîtorva maidanezi care ne-au tăiat calea…
Ei da, n-aveam de gînd să fac un… atît de amplu şi dezlânat advertorial pentru litoralul bulgăresc şi scuzat să-mi fie… naivul entuziasm, însă nu mai văd acum rostul celui românesc: şi dacă ar fi ras cu buldozerele tot nu s-ar simţi, ni l-am anulat singuri de mult. Cel al bulgarilor ne este mai mult decât suficient şi nouă… Dovizhdane! 

Mobilizarea matinală
Mobilizarea matinală

P.S. – Ah da, m-am intors într-o… udrească „Carpathian garden” pusă pe scandal şi fără proiect, de „undeva” unde „Feel Magic” nu-i numai o vorbă şi din care ştiu că n-am văzut încă mai nimic. Iar pe drum tocmai ce auzeam o ştire: o nepoată a fostului preşedinte comunist Todor Jivkov vrea să candideze la prezidenţiale, în octombrie… Hmm, n-am băgat de seamă, n-am auzit pe acolo ca bulgarii să fie prea tulburaţi încă de „electorale” da’ mă întreb în schimb de ce nu şi l-au împuşcat şi ei pe dictator?… 😉 Aşa, fiindcă nu mă pot abţine: tare mi-aş fi dorit să moară şi capra bulgarului, aia cu ceafa groasă! :))

Servus, Blogolume
Toate cele bune!
(sau… Vsichko naĭ-khubavo!)
🙂