„E ţara lor. Asta e ţara lor”, am auzit-o spunînd pe jurnalista Mirela Voicu, într-o discuţie la tv. mai zilele trecute. Vorbea despre niste beizadele (ah, un nou termen in vogă!), despre nişte manelişti care tulburaseră liniştea unei străzi, despre nişte „oneşti oameni de afaceri” care umpluseră cu Bentley-uri strada din faţa unui restaurant unde se petrecea o nuntă, despre fiţe siliconate şi play-boi tolăniţi pe plaje, ecrane şi coperţi colorate… Am simţit cumva în plex constatarea ziaristei. Poate că a spus-o într-un anume fel, pe un ton tare şi amar, pentru a mă convinge mai tare de acestă realitate. Da, e limpede, chiar aşa e! Pînă la urmă, de fapt, ce căutăm noi în „ţara lor” şi-n realitatea lor? Pe bune, de ce am simţi noi un sentiment de excluziune cînd de fapt ar trebui să ne punem în pielea lor şi să judecăm că de fapt… ei ar trebui să se simtă ameninţaţi? Ameninţaţi că le călcăm trotuarele, că le vedem casele, că le vorbim limba (chiar dacă ei au un dialect al lor!), că le deranjăm tihna şi afacerile cu bolnăvicioasa noastră curiozitate. Şi nu, nu-şi împart numai ei „ţara”, mai e o mînă de birocraţi şi „politicieni” cu care-şi pun în ordine în deplină frăţietate teritoriul. Chiar nu vedem, oare, că suntem în plus? Crimele sunt ale lor, afacerile la fel, jocurile electorale pe sub masă îi privesc, meciurile, ştirile… Atunci? Putem să ne căţărăm prin toţi copacii şi stîlpii care adăpostesc zonele de maximă audienţă şi vizibilitate, putem să dăm din aripi, să umbrim locul şi să croncănim în megafoane: un stol uşor de speriat şi de… zburat la primul „Huşşş!”
Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂
P.S. – E toamnă, iar, p-aci prin ţara… lor?!
Genunchiul Lumii 