Gogoaşa de… cerneală

Nişte postări de-ale lui Răzvan, cărora le-am răspuns acolo aşa cum am considerat că se cuvine, şi cărora le-a răspuns şi Iulian aducînd o lămurire corectă şi necesară îmi amintesc de nişte vremuri… Vremurile cînd presa nu-mi era numai pasiune curgîndu-mi prin sînge (îmi mai e!), nu numai colegialitate, amicţie şi solidaritate întru o pîine amară şi neagră, ci şi unealtă definită prin vocaţia împotriva puterii. Ţin minte că pe atunci era o jale, o umilinţă, o jenă să scrii de partea puternicilor zilei, ba chiar dacă, prin forţa împrejurărilor,  trebuia să lucrezi chiar la o gazetă guvernamentală sau de partid şi nu-ţi funcţiona o minima autocenzură şi nu publicai inclusiv materiale împotriva acestora puteai să-ţi iei adio de la cititori.
Se vede treaba că timpurile, oamenii s-au schimbat. S-a schimbat şi faţa presei, modul ei de a fi, de a fi exercitată şi puterea acesteia. Vorbeam cîndva cu orgoliu despre o „a patra putere” – tare aş vrea să mai fim îndreptăţiţi să spunem asta cu tărie şi azi! Dar cum ar mai putea fi aşa cînd pînă şi şcoala şi cultura şi sănătatea şi armata şi biserica şi politica sunt unde sunt? Esenţiala libertate a cuvîntului există, slavă Domnului!, dar s-a fărîmiţat şi nu presa aşa cum era ea definită îi mai este purtătorul de steag. Migraţia spre on-line a făcut ca în fiecare zi să apară cîte un „ziar” electronic, ca ziariştii din redacţiile de altădată să-şi fi făcut singuri o puzderie de ziare care se vînd cred mai bine chiar decît cele, puţine,  rămase la tarabe. Şi nu zic că ar fi ceva rău în asta, dar!… Dominaţia audiovizualului a dus şi ea la împărţirea – de prea multe ori pe un teren în care dictează şantajul şi banii „de moment” – fără drept de apel a taberelor. Ca să nu mai vorbim despre cultivarea, cu scop cred!, a senzaţionalului ieftin, despre tabloidizare şi triumful fiţelor. În fine, senzaţia generală e aceea de… „neînsemnat”, de ridicol. Şi e, pentru mine cel puţin, care credeam cîndva că o ştire, o anchetă, un reportaj, un titlu, puteau să zgîlţîie un rău, o senzaţie amară.
Poate sunt subiectiv, poate rostul presei şi meseria de… gazetar au azi sensuri care mie îmi scapă. Nostalgiile şi iluziile mele legate de jurnalism, de un colţ de pagină tipărită sau de parfumul hîrtiei, cernelii şi plumbului mai sunt şi pe… aici, aici, aici, aici, aici sau aici… Şi nu sunt doar… gogoşi de… cerneală! Or de… ristic! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

UPDATE!: Citind articolul „Viitorul ziarelor: sau inovează, sau dispar!” în Dilema aş răsufla uşurat: nu traiesc totusi o iluzie, nu sunt atît de naiv! De bună seamă… „emisfera” în care vieţuiesc e de… vină! 🙂

Citat: „În unele privinţe, acum e mai uşor ca oricînd să vindem marfă de calitate, nu în ultimul rînd datorită faptului că cititorii sînt mai sofisticaţi şi mai bine educaţi şi vor articole care să-i facă mai buni, ca cetăţeni şi ca oameni. Jurnalismul de calitate înseamnă: forţă de pătrundere, cunoaştere şi înţelegere a unei realităţi complexe; analize şi opinii calificate; poveşti bine scrise şi jurnalism personal de la cei mai buni autori ai momentului; surprize. Înseamnă, de asemenea, a fi selectiv într-o lume în care cantitatea de informaţii este uriaşă.” (Knut Olav Åmås, editor la Aftenposten, principalul cotidian norvegian.)