toamnă, pe un pod din Praga, de care ți-e dor, cai sălbatici cu rolling stones, acum și atunci, de parcă aplicația ta de muzică ar fi încurcat piesele și nu știi încotro, la stînga sau la dreapta, ca să nu dai nas în nas cu singurătatea, cu durerile, cu tristețile, ca să nu ți se așeze la masă Dinică, Iordache și Ploieșteanu, să le scrii un cîntec de petrecere, toamna, pe o străduță din Praga…
În care suntem o țară bolnavă de suflet.
tu ai nevoie de un creion și de o foaie de hîrtie
și mai ai nevoie de gîndul care zboară și pe care trebuie să îl prinzi și să îl scrii dacă vrei să te lase în pace
să fii o pasăre cu inteligență artificială mi se pare imposibil pentru gîndul scris zbor
să fii cuvîntul zbor cu inteligență artificială mi se pare imposibil pentru gîndul pasăre care zboară
aripa e una. scrisă
ca o rochie de vară translucidă îmi răcoresc amintirile bețișoarele de bergamotă. n-ai zice după mersul lucrurilor în fața timpului rămas ca o remorcă descoperită a unei sonore mașini de la salubritate la 12 noaptea fix.
În care ești mai singur decît ultima frunză de pe Pamînt.
treci zi de zi prin curtea interioară dar e prima oară cînd auzi un menuet de la una din ferestrele interioare ale unuia dintre etajele interioare probabil o sală de dans e pe acolo și cineva învață pașii…
e liniște acum în mintea ta interioară cînd te gîndești că ești în mijlocul unui oraș cu oameni înghesuiți obosiți și bolnavi și surzi și că toate nefăcutele se plătesc în curtea ta interioară.
Să-ți fie dor de un nedor, să pleci pe un nedrum cu bilet de voie de la timp,
Să n-ai cuvinte, să ai neînțelesuri și o linie de tramvai fără sfîrșit,
Să-ți schimbi ochelarii roz cu ochelarii mov și teii și cireșii și pescărușul de pe pervaz,
Să te privească cu o invidie de frunze și de zbor,
Să ajungi nicăieri, niciunde, nimeni, iarbă,
Să nu te întrebe nimeni de ce și unde și dacă ai fost sau n-ai fost.
În care te simți singur ca o gleznă rănită de cal.
Fiecare cu norocul lui, vorba lu’ Alighieri. E un loc comun și o chestie desuetă, dacă nu chiar rușinoasă, să îți afișezi azi constatarea că îți e furat timpul, că viața ți-a fost confiscată de vremuri și vremelnici. Pentru asta, rețelele te vor împacheta automat și te vor arunca pe o bancă, lîngă drum – nu mai ești demn de bulă. Asta azi, cînd virtualul, privit cu circumspecție altădată, a halit realitatea ca un căpcăun răbdător. Mîine, cînd și ultimele hălci de irealitate vor fi hăpăite de „inteligența” artificială, venită ca să te ajute, să te ducă de mînă prin mall-ul neputințelor și confuziei tale, probabil nici nu-ți vei mai aminti de timp (timpul ăla, „de calitate”, „donabil” la tarabă 😉 ), ca să mai constați tu ceva. Bineînțeles, binevoitorii și „puternicii” adaptați futilității orelor or să spună… compasionați: „păi dormi cum îți așterni’, „ridică-te și umblă!”, „nu face sens” (sic!) să te… iei de la fleacuri ca ăsta! Desigur, te aliniezi sau te pierzi, pieri. Conformarea nici nu e obligatorie. Toate grozăviile ultimilor ani, dar și tot „altruismul”, toate „facilitățile”, care ți-au fost puse pe tavă, îți vin mănușă. E atît de simplu. Efemerități, gingășii, nostalgii, cer albastru, verde de iarbă, puf galben de păpădii, liniști, neliniști, poezii, primăvara, ipocrizii?! Fost-au. Și ferice de cei care le-au prins fără să le mai știe de soartă astăzi. „A ajunge pe Marte, cred, nu este problema fundamentală (…) acesta e un lucru nerecomandat celor slabi de inimă” 🙂 zicea unul dintre „idoli” zilei, Elon Musk. Da’, dar probabil, ajunși acolo, fiecare cu singurătatea lui, vom fi întîmpinați de aceleași vorbe vechi ale lui Dante Alighieri, pe care le lăsasem în urmă, scrise pe un perete, la plecare.
Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉
(Rene Magritte – La Duree poignardee, 1938)
În care, dacă ne-am judeca și pe noi cu aceeași măsură cu care îi judecăm pe ceilalți, mai mult am tăcea.
hai, duceți-vă să vă spălați gîndurile-n două ape.
hai, stingeți-vă amintirile de tocul ferestrei deschise.
hai, luați-vă cîrjele și mergeți la rîu, puneți-vă verdele-n păr și ștergeți-vă soarele de mîzgă.
hai, puneți-vă muzica și cuvintele care vă plac,
hai, spălați-vă palmele și tălpile-n rouă.
hai, că primăvara asta nu poate fi mai frivolă ca voi!
În care frigul a căzut pe gînduri.
În care ți-e mai dor de ce n-a fost, decît de ce-a fost.
Cum ar fi să te apleci să faci ghetele cuiva drag să-i întinzi o felie de pîine cu dulceață și cum ar fi să pleci să te plimbi cu mîinile la spate pe niște străzi pe care nu te știe nimeni cu parfum de „cafea la zăpadă” și cum ar fi să bei o gură de apă
de la o cișmea și cum ar fi să-ți fie dor de cineva de care nu ți-a fost dor niciodată să ierți să plîngi și să poți să-ți neamintești și buletinele de știri să nu se fi inventat cum ar fi?
În care stai și te-ntrebi: cîtă răutate poate încăpea în alea 21 de grame de suflet?
Genunchiul Lumii 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.