Azi

Carne de tun

Al doilea genunchi al lumii, Texte şi pretexte

am ajuns carnea de tun a gîndurilor noastre
de parcă nici n-am fost vreodată ce am fost odată
am ajuns carnea de tun a ceasurilor noastre
de parcă nici n-am fi fost ieri sau alaltăieri
am ajuns carnea de tun a cuvintelor noastre
de parcă nici n-am fi vorbit și scris vreodată
am ajuns carnea de tun a coșmarurilor noastre
cu nu credeam să ajung să trăiesc așa ceva
am ajuns carnea de tun a amintirilor noastre
cînd era bine
am ajuns carne de tun
eu a ta tu a mea
și parcă nici nu mai suntem.

Asta se întîmplă

Crochiuri Cotidiene, Genunchiul Lumii, Texte şi pretexte

Să nu mai ai tată, să nu mai ai mamă, să nu mai ai sex, nume, culoare, limbă, steag, simboluri, hotare, să nu mai ai o lume, un loc, o memorie și un timp al tău, pînă la depersonalizare, pînă la aneantizare, prin frică, numere și deriziune… Asta văd că se intîmplă.

Sau, mai bine, să nici nu le fi avut?

Și după

Al doilea genunchi al lumii

orașul nu-ți mai e
pe tălpi,
iubirile nu-ți mai sunt
ale tale
tristeților le-ai pus mască,
vieții i-ai pus mănuși.
frunzele, iarba, inima
sărutul, coapsele,
teii, greierii,
torsul, ochii galbeni
de pisică –
le ștergi bine cu spirt,
le ștergi bine de amintiri,
pînă-n ultima zi
și după.

Sevrajul de viață

De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Îmi vreau viața înapoi. O zic nu atît din pricina izolării față de… „exterior”, cît dinspre izolarea față de mine însumi, așa cum mă știam, cum eram obișnuit cu mine. Încet, încet mă cuprinde acel sevraj, ca din suprimarea unei dependențe, sevrajul de… viața mea, așa cum o știam, așa cum îmi curgea prin vene. Privesc în urmă, îmi frunzăresc textele vechi, zilele vechi – oh, cît de vechi! – razant, în diagonală, cu frică… Frica să nu le tulbur, să nu le deranjez, să nu le stric cu realitatea-mi defectă de acum… Fiindcă așa cum sunt, dacă azi le ating prea adînc știu c-ar putea chiar să nu mai fie deloc și de aceea delicatețea fricii ar putea să le țină intacte pentru atunci cînd nu le-aș mai distruge cu privirea mea de azi. Da, fragilă viață.
Dar… dacă? (Și vine întrebarea aia rece de pe șira spinării): „Dar dacă nici mîine, nici poimîine, nici peste o săptămînă, lună, an, asta nu va mai fi posibil?” Iarba, pozele, muzicile, frunzele, pisoii, copacii, cafeaua, stresul de dimineață, e-mailurile, drumurile, pescărușii, tejgheaua, rafturile, ferestrele, parcul, banca din parc, nucii, porumbeii, teii, lacul, Piața Sfatului, Poarta Schei, Biserica Neagră, somnul, Tu, Eu, Ea… Dacă… chiar nu vor mai fi la fel? Deloc? „Deloc!” Frică? Dacă gîndul ăsta (nu-i zic altfel!) e doar începutul? Dacă, uite, ar fi poate bine să mai lungesc și noaptea asta, cît de mult, și să mai lungesc și ziua de mîine, cît de mult? Pentru un timp… mai mult. Pentru o trezire altundeva, poate. Dar… luni? Luni? Va fi o luni, așa cum a fost și lunea trecută? Nu simți așa… un alt fel de luni? Dar marți? Dar miercuri? Dar joia viitoare? Weekend-ul viitor, cum îl vezi? Sevraj. Sevraj de viață…
Vreau să mă îmbrac acum și să cobor și să mă duc la chioșcul meu non-stop și să-mi iau pachetul de viață. „Nu ai cum. E interzis. Nu poți. E închis!” Dar mîine dimineață, la prima oră? Nici dacă mă spăl pe mîini, nici dacă mă dezinfectez? Nici dacă păstrez distanța? „Habar n-am. Vom vedea, mîine dimineață.”
Mîine… Mîine dimineață trebuie să găsesc cheia, să-mi iau pachetul de viață, fără permis de voie. Ok, acum știu, schimbat, altfel, mai oblic, mai cîș, mai boțit, mai cu alt timp, altfel colorat, mai simplu, mai… altruist cu toți și toate. Da, e ok, știu pînă și că o meritam! Am înțeles, dar… îmi vreau viața înapoi… Aia pe care mi-ați închis-o între patru pereți. Și în frică. Hai să ne vedem acolo!

Servus, blogolume!

Toate cele bune!  🙂