DCCXXIX

În care ninge cu zăpezile de altădată.

DCCVIII

În care alburile-s în altă iarnă.

DXXXVII

În care zăpezile-s cu nervii la pămînt.

CCXXXVI

În care scormonesc printre frunze după zăpezile de unică folosinţă.

CCXIII

În care mi-am pregătit ligamentele anterolaterale pentru zăpezile de altădată.

LV

În care votul în alb e al zăpezilor de altădată.

Dau iarna pe mîna lu’ Ani!

Astăzi, pe Mureşenilor, pe colţ, lîngă Rectorat m-a abordat un puşti: „Luaţi un ghiocel, luaţi nişte ghiocei!”. L-am privit buimac pe copilul de vreo 10-11 ani care îmi întindea două coşuleţe cu nişte fire de ghiocei piperniciţi, degeraţi, şi i-am spus grăbit: „Nu, e prea devreme încă!”. Şi am trecut mai departe. După cîţiva paşi m-au apucat mustrările: „Ce-o fi fost cu mine de am fost aşa arţăgos cu băiatul ăsta? Ce răspuns a fost ăsta?”. Nu, nu m-am întors din drum, dar toată ziua mi-a părut că nu am cumpărat ghioceii ăia. Şi chiar, ce răspuns tîmpit! Cum adică să fie prea devreme?! O dată i-am risipit copilului ăluia un dram de speranţă, apoi mi-am risipit mie alt dram de speranţă. Nu e deloc prea devreme! E tîrziu chiar! Am căutat prin arhiva genunchiului lumii şi am găsit că pe 1 februarie, anul trecut, deja aveam puşi nişte ghiocei într-un pahar, la geam! Şi anul trecut mă simţeam tras pe sfoară, îi acceptam cu jumătate de gură şi credeam că-i o întîmplare. Astăzi realizez că deşi i-am refuzat aş fi vrut să mă bucur de ei de fapt. Aproape îi accept fără reţineri. La anu’ cred că voi da tîrcoale locului ăluia cu vînzători de ghiocei chiar cu cîteva zile mai devreme, ştiu eu prin 29-30 ianuarie. Îi voi aştepta. Da, voi fi primu’ care va cumpăra la anul ghiocei (dacă nu cumva vor apărea şi mai repede, poate pe 27 sau 28 ale lui ianuarie!). Anul ăsta am ratat… Am fost arogant cu primăvara. Ştiu, o să mai ningă cu zăpezi sterpe, neconvingătoare, Şi acum un an sfîrşitul de februarie era plin de zăpadă… Dar nu mai e mult… Şi pînă una alta o să dau iarna asta pe mîna deloc feminină a lui… Ani. Suntem incompatibili, clar! 😉

P.S. – Muzica… nu are nicio legătură nici de… data asta… E o stare. E… ceea ce se vede 🙂

Afară plouă. Psihotehnici

De multişor nu mai asculta previziunile astrologilor pentru anul abia început sau următor. A făcut asta atîta vreme cît găsea în aşa ceva o îndeletnicire amuzantă. La fel şi cu… horoscoapele. Cu Jupiter în Peşti, îi tot şopteau unii şi alţii, bună parte din noul an ar fi anul lui… Să fie… Privea, în schimb, pe geam, mult: „Afară plouă”. Constatarea asta îi smulse un zîmbet, expresia devenise mai mult decît ipostaza unor momente ale unor zile, devenise răspunsul „universal” la întrebările concrete. Chiar şi în plină iarnă, cînd de fapt ar fi trebuit să ningă! 🙂 Îi era limpede că asista acum la moartea întrebărilor. Şi pînă la urmă la ce bun atîtea răspunsuri… individuale? Citise undeva şi că anul ăsta nou îi va mai aduce o schimbare: „internetul se va muta direct în creierul uman. Omul va avea posibilitatea să-şi conecteze creierul la Internet, la un server. Nu peste foarte mult timp, se vor dezvolta psihotehnici care vor permite un fel de ,,internet” între creierele oamenilor…” Faţa i se lumină… chiar se temea că va începe să uite…  Şi îşi cuprinse genunchiul în mînă… „Da… aşa se explică multe”, îşi zise… Afară plouă… 😉

Ispită pentru iarnă. Din gol de cuvinte

Iarna asta încă nu seamănă cu iarna mea, aşa cum o ştiam: cu fulgi mari şi blînzi şi aproape calzi, cu pătura moale de zăpadă în care să desenez ce vreau, cu bulgării rostogoliţi pînă la forma întreagă a omului de zăpadă, cu zbenguiala ore în şir trăgînd în urmă sania Inei, cu bradul mîndru din faţa geamului meu, în haina lui nouă şi albă… O aştept, încă, să vină asemeni unor iepe albe în galop… libere… cu muzica lor veche. Pesemne acum îi e teamă de ceva, se ascunde pe sub vreo scară… pe undeva. O chem. Dar nu ştiu cuvintele azi. Şi pe acestea le smulg cu greu, ca pe nişte rădăcini din pămîntul îngheţat, ca să acopere tot golul de cuvinte despre orice… Aşa că o chem, încerc s-o ispitesc lăsîndu-i peste noapte, la geam, Esenin… Vîsoţchi… Ce altceva?
Noapte bună! Bună dimineaţa!

Serghei Esenin

Pe-ntâia zăpadă păşesc în neştire,
Cu agere doruri şi-avânturi duium.
Şi seara albastră cu steaua subţire,
Încet luminează hoinarul meu drum.

Lumina sau umbra a prins să se cearnă?
Prin crânguri cocoşii sau vântul dă glas?
Nu ştiu, pretutindeni pe câmpuri e iarnă,
Sau stoluri de lebede mute-n popas?

Tu albă minune, tu limpede seară!
Fierbinţi mi-s obrajii de gerul din crâng.
Răchitele zvelte cu sânii afară,
Îmi vine deodată la piept să le strâng.

O, codrul ce-n pâclă cinchit piroteşte!
O, ninsele lanuri sub teafăr îndemn!
Îmi vine în braţe s-apuc voiniceşte,
Frumoasele sălcii cu şolduri de lemn.

1918

Cele ale zilei şi colindul meu. Conexiuni

Zilele astea cîteva colinde încearcă – şi încă reuşesc! – să mă ţină departe de „cele ale zilei”, de cele ce ţin de o Românie portocalie şi îngheţată în care guvernanţii tot pregătindu-se de guvernare au uitat înzăpeziţi în noapte, pradă deznădejdii, cîteva sute de români care nu aveau, cred, altă vină decît aceea de a fi fost nişte… votanţi de bună credinţă!
Aşadar, mă abţin. Mă abţin să scriu despre… conciliere, despre noul… vechi guvern, despre zece ani la fel sau despre douăzeci de ani… degeaba. Cum nu voi scrie, cum aveam de gînd, nici despre amărăciunea mea vizavi de dispariţia singurei reviste culturale a Braşovului, „Astra” sau despre alte… amărăciuni. Şi nici măcar despre nişte, încă, oaze de paradoxală normalitate din ţara asta. Mă abţin şi alung tentaţiile astea „editoriale”, ştiu eu, cu gîndul întîlnirii unor AC/DC şi Eric Clapton aşa cum o făceam acum cîteva zile gîndindu-mă la Metallica în România.
Dar patinez… cu gîndul, probabil zăpada murdară şi îngheţată de afară mă inspiră astfel (nu, încă nu am avut parte iarna asta de zăpezile de altădată care să mă bucure. Da… pornisem de la colinde. Am cîteva tare dragi pe care probabil le voi posta în această pagină pentru eternitate 😉 Ascult în aceste zile cîteva colinde, doar cîteva, două-trei pe zi, şi încerc să mă feresc de inflaţia celor difuzate în neştire pe ici şi colo cum încerc să mă feresc şi de moşuleţii, renii şi globuleţele colorate care omoară marketingul la tv sau prin reviste. Încerc chiar să mă las convins de Pleşu…

Dar ce vreau să spun pînă la urmă? Da, pretextul tuturor acestor rînduri obosite şi obositoare este un colind. Cel care, cred, poate salva această postare: „Dumnezeu” al celei mai iubite de mine trupe, ca braşovean ce mă aflu: Conexiuni! Mi l-a trimis pe e-mail Victor Lenghel, toboşarul trupei, cu vestea privind noua componenţă a acestei formaţii atît de vii. Mesajul, îmi permit să-l dezvălui sperînd să nu supăr… expeditorul este: „un gînd de bine de la noua formulă CONEXIUNI şi ultima creaţie – colindul DUMNEZEU. componenţa actuală CONEXIUNI: cristi iakab – chitara, voce / walter dionisie – clape, voce / monel puia – clape, bas, voce / victor lenghel – tobe. cel mai important lucru: trupa există, îşi cântă repertoriul propriu – mai vechi, mai nou, cover-uri şi se bucură de orice oportunitate de a cânta live, oriunde şi oricând. sperăm să vă placă. mulţumim.”
Ei bine, de ieri ascult acest nou colind şi sunt încîntat de-a dreptul. Băieţii ăştia, Conexiuni, sunt superbi şi voi repeta ce am mai scris despre ei şi prin martie: pentru mine, “Conexiuni” sunt printre întîmplările care mă fac să spun că “la Braşov se întîmplă lucruri”. Colindul lor nu trebuie, nu poate fi povestit. Colindul lor trebuie ascultat şi… dat mai departe! Fiindcă le ţine departe pe toate „cele ale zilei”, cum spuneam :).

Cu Matrioşka pe post de destin

Acum mi-e dor de zăpadă, de nămeţi cît casa… Nămeţii ăia blînzi de demult care parcă ne ţineau de cald. Gerul ăsta uscat parcă a venit să ne ardă mîinile, faţa, gîndurile. De ce ar trebui să trăim o iarnă urîtă? De ce ar trebui ca iarna asta urîtă să fie şi lungă, să ni se împotrivească la nesfîrşit? Senzaţia asta, nu ştiu de ce, m-a dus să caut iarna pe google, să o găsesc măcar aici, în nişte fotoclipe virtuale. Şi nu ştiu cum se face dar am ajuns prin taiga şi prin Siberia şi pe la Doctor Jivago (măcar să revăd filmul dacă nu îl voi reciti…) Nu, nu ar trebui ca asta să aibă nicio legătură cu geopolitica, dacă vă gîndiţi că de la gazul de ieri mă învîrt prin aceleşi locuri şi că oi fi chiar filorus. Nu. Dar iernile alea, de demult, nu pot fi decît ruseşti, cum verile nu ar putea fi decît hawaiiene… Aşa îmi explic de ce sunt atît de departe de noi. Şi mai caut… Şi dau de muzică… Mda… sunt şi ruşii ăştia buni la ceva (şi nu o spun de ieri de azi). La muzică, la poezie, la dans… Mi-e ciudă că ei au, în mintea mea, desigur, zăpezile alea răbdătoare şi că pot sfida cu ele pe oricine…  Şi am găsit ceva ce m-a scos din starea asta, ca şi dăţile trecute cînd am mai scris despre nişte ruşi, despre iarnă, despre muzică, despre melancolie…  Aşa e, din cînd în cînd, mă pansez cu sufletul altora, nu cu ăsta din prispa noastră care acum mi se pare atît de sec, de strîmt, de viforos, de fărădemuzică!… Ascultaţi doar tare, dat tare – nu are legătură cu nimic din toate astea… Matrioşka asta, cred.  Şi spuneţi-mi: nu-i aşa că v-aţi mai… înveselit, ca atunci cînd aţi fentat un pic destinul? 🙂