Semne de viață

Fiecare cămașă întinsă la uscat,
ba chiar și fiecare ciorap,
fiecare uitare și fiecare nerăspuns,
ba chiar și fiecare amorțeală
și like și unfriend ba chiar și block,
chit că ucidere părea, fiecare inimă
ferfeniță, mototolită într-un semn de carte,
fiecare pahar cu apă cerut la unu noaptea,
fiecare pungă cu gunoi,
fiecare monedă găsită-n buzunar,
ba chiar și fiecare banală ură,
semne de viață erau.
Pînă n-au mai fost.

Un gînd pentru azi

„Cine salvează viaţa unui om, salvează lumea întreagă”, zicea cineva. Restul sunt povești și ipocrizii spoite. Poate, tot o ipocrizie e să spun și eu asta tocmai astăzi. Mai cred însă că îmi stă în putere, cum cred că ne mai stă în putere! Fiindcă e cel puțin stupid, mă gîndesc, să te grăbești să-ți repari televizorul sau frigiderul sau mașina cînd nu mai merg, dar să arunci ușor un om la coșul de gunoi cînd s-a stricat sau ți se pare vechi.
Față de alte zile, astăzi ghena de gunoi mi-a părut mai… plină cu oameni decît cu resturi menajere. Un gînd pentru azi… Atît.
Sărbători Luminate vă doresc, oameni buni!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Vecinul de seară

de la trei pîn’ la parter
ai destul timp să eviţi
întîlnirea cu vecinul de scară
şi n-o faci.
şi e a doua zi cînd în loc de ochelarii de orizont
îi porţi pe ăştia de litere şi te doare capul
şi-ţi vezi realitatea mai aproape de cît e.
acum i-a rămas cheia înţepenită în butucul uşii
şi i s-a rupt punga de gunoi
i-a curs pe șosete.
e miop şi e seară
şi automatul de scară stinge prea repede lumina.
în aia a mă-tii spune imparţial vecinul de jos
ori de cîte ori treci pe lîngă el.

XLV

În care, odată aruncate, vorbele se dovedesc a nu fi reciclabile.

IX

În care maşina de gunoi sparge bruma de noapte în două: în strigăte guturale şi în jazz.

Cum e să fii hamster?

Să ai o cuşcă plină de rotiţe colorate şi să nu ştii că e de zece ori mai scumpă decît tine care faci vreo doi poli jumate? Să ai libertatea să te execuţi: totul întocmai şi la timp? Să faci frumos. Să fii împerecheat atunci cînd se consideră necesar. Să-ţi hrăneşti puii atît cît e nevoie. Să ţi se schimbe rumeguşul cînd începe să le miroasă altora rău. Să îţi primeşti raţia de pîine şi de apă cînd alţii uită să-şi arunce firimiturile la gunoi. Să tremuri de frică şi să ai în gene „că asta aşa trebuie să fie”. Să nu găseşti în toate nicio umilinţă. Să nu ştii că viaţa ar putea fi altfel. Să nu ai „de ştire” şi să fie normal aşa. Şi să mori (deseori cînd alţii consideră că ar fi necesar). Şi să fii deşertat într-un făraş şi după aceea într-o găleată, apoi în ghenă. Şi să fii înlocuit imediat cu altul.
Dar dacă ai şti toate astea?…

P.S. – Azi am întîlnit un astfel de hamster… Şi hamsterii se împuşcă, nu-i aşa?

P.P.S. – Fără nicio legătură, metecii!… Tîmpa e arsă, roşiatică, deprimată de secetă, cum n-am văzut-o niciodată! Arşiţa a ridicat la roşu nervii, pe scara nervometrului. La fel e cu umilinţele, cu bătaia de joc, cu bunul plac al celor fără şapte ani de-acasă, cu ura. Cu deciziile exilate din creier în alte organe. Cu aritmetica siluită şi partizană. La fel e cu liberul arbitru anulat şi cu frustrările captive.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Căutătorii

Îi văd în fiecare zi. Şi dimineaţa cînd plec şi seara cînd mă întorc. Sunt o familie: un bărbat, femeia şi doi copii, doi băieţi la vreo cinci şi vreo şapte ani. Sunt ţigani cred, dar asta nu contează. Murdari, cu hainele rupte, cu pantofii, papucii rupţi… I-am observat în cîteva rînduri, pe soare sau ploaie, indiferent. Se instalează sub nişte pomi, pe iarbă, lîngă mica alee dintre blocuri, de pază la ghena de gunoi îngrădită în plasă. Este evident că acela este teritoriul lor. Ţin ghena sub observaţie şi cred că atîta timp cît ei sunt acolo nimeni nu se apropie. Fac deja parte din „peisaj”… Imediat ce apare un locatar din zonă să arunce ceva, unul din cei patru îl urmează şi înşfacă punga de gunoi lăsată în container. Nu le „scapă” absolut nimic. Şi-au „delegat” exact munca, sarcinile: cei mici se ocupa de aceste pungi menajere obisnuite, cei mari au în grijă „clienţii” care aduc saci, cutii mari. În ambele cazuri căutările sunt minuţioase iar „cîştigul” se adună în jurul lor umplînd locul cu pungi pline cu resturi alimentare, cu sticle şi pet-uri (unele încă purtînd ceva… conţinut) cu geamantane, cutii şi haine. În unele momente ale zilei îi poţi vedea pe copii jucîndu-se, ocupînd aleea, cu te miri ce bucăţi de plastic, creioane ciunte sau rupturi de caiete şi ziare, în timp ce părinţii dorm la umbră. În seara asta, pe înnoptat, la finalul „programului” copilul mai mare îl apostrofa pe mezin: „Ce, nu te-am învăţat să cauţi? Uite ce ai lăsat aici! Să vezi ce o să-ţi facă tata!” Căutătorul cel mic, poate furat de cine ştie ce ciob colorat, obosit sau cu gîndul la alt răgaz de joacă, scăpase ceva din prada cu preţ, iar acum tremura ca varga… Pesemne acasă îl va aştepta atingerea curelei celei late şi, posibil… o felie mai puţin din pîinea cu mucegai a zilei… Dar vine o nouă zi, poate mai bună…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…